Bad Match
(regizat de David Chirchirillo, scenaristul excelentului Cheap Thrills)
O drama post-Tinder destul de amuzanta. N-am folosit Tinder niciodata dar la cei care il folosesc cu regularitate am remarcat o incapacitate de a mai relatziona cu apropiatzii si o disperare anume de a interactziona cat mai mult posibil cu necunoscutzi. Tinder a convertit psihologia de attention whore consacrata de Instagram in cea de thrill seeker focusat sexual. Unde nu exista o perspectiva de finalitate sexuala, oamenii astia nu te mai intreaba nici macar cat e ceasu, pur si simplu se ridica de la masa in mijlocul conversatziei si pleaca.
Cam asa e si protagonistul filmului Bad Match, un hipster Casanova care trece pe raboj cate o gagik diferita in fiecare seara, le abureste cu dume de cocalar feminist, apoi bam bam thank you mam, se strecoara afara din patul lor inainte sa mijeasca zorii si fuge acasa sa se joace pe Playstation si sa impartasheasca experientza cu amicii.
Treaba insa se nasoleshte cand una din gagici il convinge sa se vada cu ea si o a doua oara, apoi si a treia si pana la urma omu e impins spre disperare, caci el nu suporta sa vorbeasca cu aceeasi persoana de sex feminin mai mult de 2-3 ori. Daca o face, incepe sa se observe ca nu prea are despre ce vorbi asa ca incearca sa se promoveze drept un om al faptelor, nu al vorbelor.
Gagik asta insa il hartzuieste tot mai agresiv, incepand un joc de-a shoarecele si pisica care degenereaza in horror si intr-o poanta de final. E cat de cat fun filmu, dar putea fi si mai fun. Scenaristul filmului pare sa se specializeze pe filme horror despre relatzii amoroase (recomand calduros Cheap Thrills, care e mult mai incarcat de surprize decat asta).
*************************************************
Dhogs
(regizat de Andres Goteira, debutant spaniol ambitzios)
Debut ambitzios vorbit integral intr-un dialect spaniol regional la care cica au gasit foarte greu traducator in engleza. E un film pe care aproape l-as recomanda cu caldura daca nu l-as fi perceput drept superarogant, in maniera unui Haneke (Funny Games) dar chiar mai patronizing de atata. E oarecum inspirat si de Quentin Dupieux, minus partea de umor. Filmul reuseste totusi sa lase o impresie care rezista in timp, iar regizorul trebuie urmarit pe viitor.
Dhogs e alcatuit din cateva povesti pe teme de hartzuire sexuala, menite sa sublinieze ca barbatzii sunt fie caini, fie porci, fie o combinatzie pe care regizorul o eticheteaza drept Dhogs. Povestile sunt conectate intre ele insa regizorul ia o distantza meta, intercaland filmul propriu-zis cu scene cu public din sali de cinema surprins in timp ce urmareste scenele de sex sau violentza. Nu m-ar mira sa apar si eu intr-o viitoare proiectzie, desi n-am semnat vreun disclaimer in sensul asta.
Asadar Dhogs e un comentariu la adresa dorintzei spectatorilor de a vedea sex si violentza si a preferintzelor pe care publicul le-ar putea avea cu privire la mersul evenimentelor intr-un scenariu de acest gen. Destul de smart dar cred ca ar fi fost nevoie de un film mult mai lung (gen Inland Empire al lui Lynch) ca sa impacheteze conceptul cu o experientza cinematografica pe deplin satisfacatoare. Ce a iesit pare mai mult un experiment studentzesc.
*****************************************
Death Note
(regizat de Adam Wingard, autorul noului Blair Witch)
Am mai scris despre banda desenata Death Note pe vremea cand japonezii facusera o miniserie de televiziune pe baza ei. A venit randul americanilor sa importe povestea, iar responsabilitatea a picat in sarcina unuia dintre exponentzii noului val de mumblegore american, Adam Wingard (din grupul "indie" care a creat antologiile VHS si multe alte filme dupa aceea). Filmul a fost facut pentru Netflix insa a circulat in avanpremiera prin cateva festivaluri pentru a fi prezentat pe ecran mare.
Povestea e despre un adolescent care gaseste un caietzel ocult in care daca scrii numele cuiva, acel cineva va muri prin metoda pe care o descrii explicit in paginile caietului. O vreme filmul merge pe linia Final Destination, cu mortzi spectaculoase, apoi protagonistul intra in conflict direct cu demonul care duce la indeplinire mortzile iar lucrurile se complica. Vocea demonului e Willem Dafoe.
Necazu cel mai mare e ca japonezii facusera un film de vreo 5 ore (in cateva episoade) iar aici totul e inghesuit intr-o ora jumate. Asa ca ritmul e extrem de alert, toate personajele alearga, evenimentele se desfasoara pe fast forward. Fanii benzii desenate si ai filmelor originale vor fi iritatzi si de stramutarea povestii in SUA si de meteahna americanilor de a distribui oameni de 30 de ani in roluri de liceeni. Ma rog, cine vrea varianta japoneza o are la indemana, nu era nevoie sa se mai faca una, insa Death Note e o banda desenata celebra care merita o ecranizare mai minutzioasa.
*****************************************
Lowlife
(regizat de Ryan Prows, debutant)
Un luchador mexican lucreaza ca bataush pentru un traficant de carne vie, pana in ziua in care propria lui fiica incape pe mana retzelei de human trafficking pe care o deserveste. Un fost pushkariash are o ditamai svastica tatuata pe obraz, ceea ce ii creeaza unele dificultatzi in interactziunile sociale de zi cu zi ddesi omul sustzine ca s-a reabilitat. O imigranta incearca sa faca rost de un ficat pentru sotzul sau alcoolic. Destinele celor trei se intersecteaza intr-un shir de coincidentze funny, apoi filmul capata o turnura violenta pe masura ce acestia intra in vizorul mafiei locale de organe pentru transplant (recoltate de la imigrantzi ilegali cu binecuvantarea autoritatzilor post-Trump).
E foarte dragutz filmul asta, era cat pe ce sa-l incadrez in categoria celor musai de vazut, insa pana la urma am simtzit ca regizorul se chinuie cam tare sa-i imite pe Tarantino sau Rodriguez. In plus, se simte ca in varianta originala filmul trebuia sa fie o colectzie de 3 scurmetraje fara legatura intre ele, care ulterior au fost cusute laolalta cu o atza destul de alba. Astfel ca in final a iesit o pastisha dupa Tarantino (care la randul lui e o pastisha) cu un touch de Guy Ritchie (de pe vremea cand si acesta il imita pe Tarantino). Insa de regizoru asta vom mai auzi.
E foarte dragutz filmul asta, era cat pe ce sa-l incadrez in categoria celor musai de vazut, insa pana la urma am simtzit ca regizorul se chinuie cam tare sa-i imite pe Tarantino sau Rodriguez. In plus, se simte ca in varianta originala filmul trebuia sa fie o colectzie de 3 scurmetraje fara legatura intre ele, care ulterior au fost cusute laolalta cu o atza destul de alba. Astfel ca in final a iesit o pastisha dupa Tarantino (care la randul lui e o pastisha) cu un touch de Guy Ritchie (de pe vremea cand si acesta il imita pe Tarantino). Insa de regizoru asta vom mai auzi.
*****************************************
Tragedy Girls
(regizat de Tyler MacIntyre, autorul lui Patchwork)
Vin vremuri grele daca asta e noul model de comedie pentru adolescentzi. Am intzeles ca s-au inventat deja termeni pentru chestiile astea - "edgy", "cringy" etc. Adica tineri liberi si frumosi spunand si facand lucruri scandaloase fara vreun motiv anume, doar pentru ca isi permit, ca e fun si ca aduna likeuri, si ca ei se pricep sa filmeze cu telefonul mobil pe altzii in timp ce altzii au de regula ceva mai bun de facut cu timpul ala.
In Tragedy Girls avem de a face cu doua tinere (am precizat deja ca americanii distribuie oameni de 30 de ani in roluri de liceeni) care omoara oameni, isi posteaza pe facebook crimele si aduna likeuri. In ajutorul lor vine si un criminal in serie jucat de Kevin Durand (The Strain) pe care cele doua reusesc sa-l "domesticeasca" cu farmecele lor de hipsteritze populare. Victimele sunt profii de la liceu, colegii tocilari, fraierii care se indragostesc de ele, adica lumea care in general nu e self-obsessed si popular.
Filmul e o sinistra oda adusa narcisismului si desensibilizarii cinice, care si asa au deja manifestari patologice in social media. Insa filmul nu e deloc un comentariu critic la adresa acestora fenomene, ci pare chiar o confirmare ca totul e ok. Nu tzin minte cand am vazut ultima data personaje mai antipatice decat in filmul asta, cred ca de la Ralph Fiennes in Schindler's List.
*****************************************
Alone (aka Seuls)
(regizat de David Moreau, autorul lui Them/Ils)
SF distopic frantzuzesc pentru copii, avand foarte putzine tangentze cu genul horror (principala conexiune e ca regizorul David Moreau a facut candva acel Ils).
Materialul de la baza acestui film e banda desenata Seuls, destul de populara in Frantza, iar filmul se doreste a fi prima parte a unei serii (minim trilogie) care sa concureze cu Maze Runner si alte SFuri young adult recente. Din motivul asta povestea filmului e foarte episodica, se termina in coada de peshte si promite sa continue cu minim inca un film. Asta m-a dezamagit putzin, caci filmul se incheie tocmai cand incepea sa fie interesant.
Un grup de copii multiculturali si politically correct (un negru, o araboaica, un alb, o iehovista, un geek corporatist) se trezesc singuri pe lume (in Paris). Totzi adultzii au disparut, iar Parisul e inconjurat de o pacla deasa. Inamicul eroilor e un albinos cu planul malefic de a se insura cu una dintre fetitze (se pare ca in lumea "politically correct" e ok sa te iei de albinoshi, acestia nu sunt suficient de multzi incat sa puna la cale petitzii si grupuri de rezistentza antidiscriminare). Copiii se unesc impotriva albinosului si totodata ticluiesc planuri de a evada dincolo de ceatza care imprejmuieste Parisul.
In stadiul actual filmul e pasabil, insa ar putea sa se dezvolte intr-o serie/trilogie interesanta (pentru adolescentzi). Sloganul de pe posterul filmului e Don't Grow Up! ceea ce va sfatuiesc si pe voi.
1 comment:
multumim pentru recomandari. utile pentru vacanta de sarbatori.
Post a Comment