Monday, December 24, 2012

Portofoliul de presa Biro 2012. Si ultimele concerte.


 
- Eu sunt Biro, ala cu rubrica de jazz de la Dilema, ii marturiseam unei gagici mai deunazi, intr-un gay bar din Cluj, incercand sa o impresionez cu ce aveam si io la indemana, sa ma strecor in sufletul ei, sa intind un pod de flori spirituale peste generatzii.
- Nu te cred, zice ea. Biro e un tip genial, tu esti un dobitoc.
Pana azi inca n-am reusit sa decid daca e ok sa o iau ca pe un compliment, ori dimpotriva. Cert e ca am trait un fel de experientza extracorporala, incercand sa ma dezic de mine, cel care eram acolo, fara sa pierd totusi legatura cu propriul creier de care, pana gasesc o solutzie mai buna, inca depind. Asa trebuie sa se fi simtzit Dan Diaconescu cand a demisionat din Partidul Dan Diaconescu.

E posibil ca incidentul sa aiba a face cu recentul sfarsit al lumii care a trecut pe nesimtzite, ca si celelalte dinaintea lui, insa a lasat cu certitudine urme emotzionale si spirituale in fiecare dintre noi. Am realizat cu ocazia asta ca sfarshitu lumii e ca un fel de sfarsit de saptamana, o scurta pauza inainte sa inceapa o noua lume la fel de kkt, cu o noua Luni dimineatza la fel de oribila ca si cele de dinainte. Scriu aceste randuri in timp ce la televizor cateva sute de zombie scutura gardurile curtzii lui Gigi Becali care le imparte prin gard bancnote de 500 000 in schimbul promisiunii ca il vor vota presedinte. Mi-au ramas toate sperantzele in expeditzia pe Marte din 2023, pentru care am decis sa-mi depun CVul. Incep sa intzeleg de ce dinozaurii si-au bagat pula, daca-mi permitetzi aceasta exprimare. Creca il aveau si ei pe Becali al lor, prin vreo comisie juridica a vreunui un parlament de 600 de tiranozauri ragaitori si stegozauri regurgitantzi.

In fine, articolu asta e despre altceva, un bilantz rapid al articolelor publicate in 2012 (in alte locuri decat pe blog) si al concertelor la care am mai fost in ultima vreme.


Printre altele am fost, tot zilele astea, un fel de guest DJ in acelasi gay bar mai sus pomenit, in care imi petrec ingrijorator de mult timp in perioada asta - dupa cum ziceam, presiunea sociala de a deveni gay e cumplita la Cluj (parintzi, avetzi grija unde va trimitetzi copiii la facultate daca vretzi sa avetzi nepotzi intr-o buna zi!). Am dat curs invitatziei principalilor promotori si DJ clujeni ai scenei indie, Ale si Silviu de la Slicker, care s-au ocupat de inveselirea mea in timpul acestui scurt dar intens sfarsit al lumii. Serata pomenita a fost dedicata promovarii topurilor de sfarsit de an pe care le-am incropit alaturi de cele doua gazde:
  • un top 20 strict pentru grupul tzinta al Slickerului, adica hipsterii;
  • si un top 10 alternativ, cu albume care ar putea placea hipsterilor daca ar auzi de ele (adica daca ar citi si alte site-uri decat astea care-i spala pe creier, adica Pitchfork si Reforma).

Am mai avut niste articole invitate la Slicker in ultimele luni, unul despre hipsteri si unul despre management si bere. Sper ca cineva se va urni sa faca din Slicker un site profesionist, capabil sa acumuleze traditzie, inainte ca organizatzii religioase de rit dubios precum Reforma sa puna mana pe monopolul hipsterismului romanesc.

Am mai avut asta vara si interviul de la FanSF, care e important nu pt. interviu in sine, cat pt. faptul ca la sfarsitul sau am postat si o scurta proza foarte draga mie, despre vremurile in care imi castigam existentza ca distribuitor Oriflame.

A aparut online si articolul meu din Esquire, un ghid al institutiilor carora tre sa va adresatzi in caz ca incepe apocalipsa zombie.

Sper ca atzi urmarit si articolele din Dilema Veche de anu asta, multe dintre ele sunt inca disponibile gratis. De exemplu cele despre evenimente care au avut loc in Romania in 2012:
  • Cum ar fi asta, despre festivalul horror de la Biertan, primul festival de gen din Romania (gratis)
  • Si asta, despre trupele care au fost la Tuborg Green Fest (gratis)
  • Si asta, despre recentele ispravi ale lui Flea si Frusciante de la Red Hot Chili Peppers (gratis).
  • Si asta, despre coverurile lui John Scofield (gratis)
  • Si asta despre Portico Quartet (gratis)
  • Si asta despre Carlos Bica (gratis)
  • Si asta, despre Jack deJohnette (pe bani)
  • Si asta, despre Phronesis (gratis)
  • Si asta, despre Nils Petter Molvaer (gratis)

Am scris si cateva articole mai patriotice, despre ai nostri:

  • Despre albumu lui Nicu Patoi (pe bani)
  • Despre albumu lui Andries (pe bani)
  • Si asta, despre avantgardistii Avant'n'gard (gratis)
  • Si ar mai fi unu, care apare saptamana viitoare, despre post-rockerii nostri Valerinne, proiect promovat de Marius Costache aka Discordless
Si am mai scris despre fel de fel de albume, majoritatea din jazz, prog rock si world music, ca asta mi-e profilul rubricii:
  • E asta de exemplu, din nou despre hipsteri, in contextul recentului album al lui Maxence Cyrin. (pe bani)
  • Si asta, despre revenirea lui Yoko Ono inainte sa se duca de tot (pe bani)
  • Si asta, despre relansarea celor de la Dead Can Dance (pe bani).
  • Si asta, despre noul album al lui Ian Anderson de la Jethro Tull (pe bani).
  • Si asta, despre o colaborare experimentala extremista dintre psihedelicii norvegieni Westerhus si Endresen (pe bani).
  • Si asta, despre relansarea lui Neneh Cherry (pe gratis).
  • Si asta, despre noul album Van der Graaf Generator (pe bani).
  • Si asta, despre noul album Rush (pe bani).
  • Si asta, despre coverurile de fanfara ale celor de la Dirty Dozen Brass Band (pe bani).
  • Si asta, despre albumul post-mortem al celor de la Esbjorn Svensson Trio.(pe bani)
  • Si asta, despre bassistul Christian McBride (pe bani)
  • Si asta, despre coverurile lui Johnny Winter, de care facea Lansdale misto in Jonah Hex (pe bani)
  • Si asta, despre albumul jazz al nepoatei lui Tolstoi (pe bani).
  • Si asta, despre colaborarea dintre Beck si Philip Glass (pe bani)
  • Si asta, despre colaborarea dintre mali-ezii Miriam/Amadou si diversi hipsteri de prin Noir Desir, Yeah Yeah Yeahs, Scissor Sisters etc. (pe bani)
Daca ar fi sa fac o selectzie de 5 albume dintre toate astea, pe care sa le recomand calduros celor care vor sa o ia pe scurtatura si sa nu mai citeasca toate aburelile pe care le-am scris, as alege cam așa:
  • Philip Glass si Beck - Reworks
  • Nils Petter Molvaer - Baboon Moon
  • Rush - Clockwork Angels
  • Dead Can Dance - Anastasis
  • Neneh Cherry - The Cherry Thing
Deci cam astea au fost in 2012 contributiile mele la presa romaneasca, cu precadere la Dilema Veche, care nu stiu cat mai are de trait acum de cand cu miscarile tectonice produse de mogulul Patriciu; mai exact, se apropie momentul prefigurat de Ray Bradbury, cand presa de cultura va fi scoasa in afara legii. Poate ar trebui sa imi indrept atentzia spre presa golaneasca, spre un nou orizont de cariera in care as putea sa-mi exploatez patentele lingvistice pe care le-am lansat prin acest blog (expresiile "umpic", "la un momendat" si "creca", pe seama carora incepe sa se agite lumea). Am facut-o atunci (acu vreo 6 ani) in urma unui pariu cu un amic filolog, incercand sa verific teoria care zice ca in lingvistica uzul induce regula. Acum ma pomenesc ca citesc grafiile de soiul asta prin perlele de la bac si e-mailuri de la secretare de multinatzionale. In curand vor intra in regulamentul oficial al limbii romane. Language is a virus! Deci a venit momentul in care antrenamentul intru jurnalismul cacanaresc pe care mi l-am cultivat ar putea sa dea roade, ar putea sa-mi faciliteze angajarea la Dan Diaconescu, Click sau careva din astia care fac in prezent legea in mass-media romaneasca. Iar de n-or fi interesatzi de benzi desenate, filme cu zombie si stoner rock, voi invatza sa fac recenzii la meciuri de fotbal, tzatze de vedete, caci nevoia invatza omu.

***********************
Asa, si sa inchei cu concertele vazute in ultima vreme prin tzarile civilizate:

Trebuia sa merg la Morbid Angel dar n-a vrut nimeni sa mearga cu mine asa ca m-am culcat. Am ajuns la halul asta, in care mi-e lene sa-mi misc curu pana la un concert cu Morbid Angel (cu Nile in deschidere!); cand ma gandesc ca acu 15 ani eram disperat sa intru la Sarmalele Reci. Cateva zile mai tarziu, pe cand imi faceam planuri sa merg la Meshuggah, gagica-mea m-a anuntzat ca avem bilete la Tiger Lillies, "aia de care ai scris in Dilema, credeam ca-tzi plac!" Da domle, dar nu cand canta Meshuggah in aceeasi seara; dupa compromisurile pe care le-am facut mergand la Bon Iver in loc de Baroness, respectiv Cocorosie in loc de Eyehategod (incidente pe care le-am documentat aici), am decis ca e ultimul compromis pe care il fac pentru sex.

Am reusit sa ajung totusi la:
    • serbarea de 5 ani de aniversare a comunitatzii stoner din lumea germanica, serbata printr-un concert gratuit a doua trupe aflate la inceput de drum, dar foarte interesante: nemtzii Samsara Blues Experiment si francezii (excelentzi) Mars Red Sky

  •  turneul Rob Zombie-Marilyn Manson, cu Zombie eclipsandu-l categoric pe Manson cu un show imens si plin de circ, asa cum ii shade bine omului; 

  • o serata perfecta cu Katatonia, Alcest si Junius, trei trupe de metal melancolic care se imita una pe alta insa il au fiecare pe vinoncoa;

  • o serbare cock rock cu Steel Panther, autorii celebrului imn "fuck all day, party all night", care au facut vreme de 2 ore misto de vienezi; a fost si singurul lor concert fara tit flashes, desi (conform spuselor trupei) varsta legala pt. sex pe aici ar fi de 12 ani;

  •   o serata gotica cu Lake of Tears si Moonspell, in amintirea vremurilor mizerabiliste ale vietzii mele (cand eram totusi destul de vesel, din cate imi spun prietenii care isi amintesc de mine mai bine decat reusesc eu insumi);

  • un sublim concert cu cea mai cool trupa blues rock aparuta in ultimii 10 ani, Graveyard.

Deci cam asta e. Pana dupa anul nou sunt prin Cluj, daca vrea cineva sa ne batem, sa-mi lase aici un comentariu.

P.S. Da, stiu ca e ajun de Craciun, insa I have no fukkin life, so no fukkin Christmas. Cineva care mai e prin Cluj sa ma scoata la o bere, goddammit.

Sunday, December 16, 2012

Cotidian

Mai de vreo luna am avut bucuria sa particip la umpic de lectura de poezie din partea lui Claudiu Komartin, organizata la ICR-ul vienez, un ultim efort al institutziei inainte sa-si schimbe obiectul de activitate trecand la vandut de calorifere. Memoria m-a servit prost, amintindu-mi-l pe Komartin dintr-un context comun cu al vajnicilor umorishti involuntari, cu sufletele torsionate de spectrul nihilismului si prea mult ascultat de My Dying Bride, pre nume Stefan Bolea si Ormeny Francisc, clujeni de-ai mei altfel. Amintirile erau legate si de niste circuri pricinuite de colaborarea din jurul gaurii negre Egophobia si ceva ciondaneala pe vechiul forum metalfan (in care Komartin era totusi subiect de barfa si nu participant, realizez abia acum si tardiv). Ma rog, ideea e ca nefericita asociere mi-a fost in sfarsit limpezita si acu intzeleg de ce filosofii blackeri clujeni il catalogau drept poet de cenaclu Flacara - poezia lui e naturala, nu un aranjament floral cu ciori crucificate cu capu in jos si nu e nici genu de poet bukowskian care te cheama in centru sa va batetzi cand nu esti de acord cu poezia lui. Lectura a fost pricinuita de aparitzia unei editzii bilingve, tradusa in nemtzeste intr-o colectzie de poezie est-europeana ce pare destul de apreciata de vienezi.

Mi-a atras atentzia asupra evenimentului caprikorn care, de teama ca n-o sa am ce manca cat era plecata la Gaudeamus sa bea cu SFistii romani, mi-a sugerat ca am doua variante - sa-mi lase cheia si ceva in frigider, ori sa ma duc la lectura de la ICR unde va fi bufet sigur si nu e o rushine, caci la Viena e un obicei incetatzenit la pensionarii cu veleitatzi culturale. Am decis ca la ICR as putea impusca doi iepuri, si poezie, si bufet, asa ca am optat pentru aceasta varianta. M-am bucurat sa fiu prins in mrejele evenimentului mic si elegant si sa beau un pahar cu poetul, cu care am schimbat, printre rontzait de grisine, cateva idei de proze horror pe teme cotidiene si cateva barfe despre mediul editorialist romanesc, prin comparatzie cu cel de aici. Am primit chiar si o invitatzie la intalnirea de 1 Decembrie a ICR asa ca a inceput sa-mi incoltzeasca gandul ca, cu un pic de planificare, as putea supravietzui la Viena din bufet in bufet.

Pana la urma am decis de pe urma evenimentului ca toata poezia asta moderna e un truc, ca e de fapt un fel de proza scurta foarte scurta si cu accent pe punchline-uri, ceea ce m-a facut sa ma intreb unde se mai trage de fapt linia de demarcatzie intre poezie si proza in vremurile moderne (nu intre liric si epic, atentzie). Am uitat sa-l intreb pe poet, dar sper sa mai am ocazia. Pana una alta, din cele citite prin paginile cartzuliei lui mi s-a rezgandarit un interes pentru poezie pe care il credeam disparut demult, de prin 1988 cand au venit Mircea Cartarescu si unu Teohar Mihadash (de care n-am mai auzit de atunci) la Casa Pionierului si ne-au citit unele de-ale lor la schimb cu unele de-ale noastre, care eram vajnici pionieri obligatzi de parintzi sa mergem la cenaclu si sa recitam poezii despre mame si Partid (eram prin clasa a 7-a cred).

Si cu ocazia asta mi-a revenit pofta de scris (o nuvela despre calatoria in timp), pentru o posibila noua antologie Millennium Books despre care nu stiu daca s-au anuntzat deja detalii asa ca mai bine nu mai spun nimic.

Wednesday, December 12, 2012

Sfarsitul tragic al unui serial misto: Fear Itself



Neoficial, asta e sezonul 3 din Masters of Horror, unul din serialele mele favorite despre care am tot povestit in ultimii 5 ani, un proiect lansat de Mick Garris (regizorul a numeroase ecranizari de televiziune dupa Stephen King) in care acesta a invitat pe mai marii filmului horror (Carpenter, Miike, Landis, Argento dar si pe unii mai minori cand cei mari, precum Romero, n-au dat curs invitatziei) sa regizeze cate un episod pe sezon, cu sex si violentza fara limite, adesea ecranizate dupa altzi mai mari ai horrorului, de data asta din literatura (Lovecraft, Poe, Clive Barker, Lansdale), si tot adesea avand invitatzi actori cult care s-au consacrat in filme de gen.

Motivul pt care acest sezon are alt titlu e ca serialul a fost preluat de alta companie care a impus, pe langa schimbarea titlului, si cateva modificari mai nasoale: scurtarea episoadelor cu cate 10 minute, eliminarea nuditatii sexuale si potolirea efectelor speciale (manufacturate de cuplul Berger/Nicotero, liderii absoluti ai efectelor speciale necomputerizate - machiaje, prostetice etc.). Aceste compromisuri au ingropat serialul definitiv, mai ales dupa ce multzi din regizorii echipei originale au dezertat (din pacate cei mai importantzi - Hooper, Carpenter, Dante, Argento). Au ramas totusi Landis si Gordon dintre cei vechi, Anderson si Schmidt dintre tineri, si echipa a fost completata cu unii care au avut doar tangentzial treaba cu horrorul (regizoarea lui American Psycho, individu care a facut clipul Can't Touch This al lui MC Hammer(wtf!)) sau unii care s-au lansat recent (autorul catorva din filmele seriei Saw).

Serialul se straduie sa-si respecte blazonul dar sufera nasol inca de la primele episoade, chinuindu-se sa propuna orori fara sange si matze, ceea ce merge uneori (gen Blairwitch Project) dar nu e o chestie pe care te potzi baza pe termen lung. Uneori echipa gaseste metode (audio-vizuale) ingenioase de a sugera oribilitatzi fara sa arate prea mult sange (ex: canibali care fac o ciorba de costitze si o mananca hulpav) ori macar sa dea un simtz al tragicului horror. Dar treaba e pe ansamblu schioapa.

A, si mai e o chestie, probabil CEA MAI nasoala. Episoadele nu mai sunt ecranizari dupa autori celebri - majoritatea sunt scenarii originale ale unor ageamii, cateva sunt scrise de producatorul Mick Garris (care e un mediocru la capitolul asta) iar singurul autor relevant ecranizat nici macar n-are treaba cu horrorul, e Lewis Shiner, membru de baza al generatziei cyberpunk. Creca dincolo de toate lipsurile lui Fear Itself, de la calitatea scenariilor i s-a tras ingropaciunea.

Pana acum dedicam 2-3 articole fiecarui sezon dar prin asta o sa trec mai fusharit ca viatza e scurta, si nici n-o sa mai prezint episoadele in ordine, ci incep cu favoritele mele:

Episoadele faine

Skin and bones. Regizat de Larry Fessenden, un ilustru anonim adus sa umple locurile goale din echipa (mai exact locul lui Carpenter). De fapt e mai mult actor decat regizor, l-am vazut pe ici pe colo in rol de nebun sau drogat (l Sell the Dead, Session 9, Broken Flowers) dar n-am vazut nici un film facut de el. Surprinzator, face un episod mult mai bun decat cei consacratzi, dar cred ca meritele ii apartzin mai mult actorului principal, Doug Jones, celebru pentru a fi facut o intreaga cariera la Holywood fara sa-si arate fatza, caci mereu joaca roluri de monstru, zombie sau extraterestru (Pan's Labyrinth, Hellboy, Men in Black, Quarantine). Aici ii potzi vedea cat de cat fatza, doar dantura i-au inlocuit-o. Jones joaca rolul unui redneck care s-a ratacit in muntzi si a fost crezut mort dar intr-o buna zi s-a intors acasa un pic bolnav, recunoscand ca si-a mancat amicii cat a trait prin muntzi. Familia incearca sa treaca cu vederea aspectul, bucurandu-se ca macar s-a intors, insa prostul obicei de a manca oameni i-a ramas. Asta e unul din episoadele care reuseste sa fie horror doar prin fortza actorilor si a sugestiei.

Community. Alt episod reusit din partea unui regizor doar tangentzial legat de horror, Mary Harron. Ca si American Psycho (singurul ei film horror), reuseste sa se scoata fara efecte speciale si e mai degraba o metafora a capitalismului modern - un cuplu primeste credit pentru o locuintza intr-o comunitate foarte prietenoasa, dar uita sa citeasca clauzele din contract. Printre altele, sunt obligatzi sa faca un copil imediat ce s-au mutat in noua locuintza si sa il creasca in deplin acord cu "regulamentul comunitatzii". Episodul m-a marcat foarte puternic mai ales si mie mi s-a facut o oferta vag asemanatoare cand am incercat sa iau credit pentru un apartament intr-un complex rezidentzial francmasonic. Actorul guest star al episodului e Brandon Routh (noul Superman).

Family Man. Regizat de hong konghezul Ronny Yu, care dupa o stralucita cariera de filme cu karate la el acasa a venit la Hollywood unde incearca sa se infiltreze in nisha horror cu cateva sequeluri slabutze: ultimul episod din seria Chucky si mashupul Freddy vs. Jason. Surprinzator, episodul lui e ok, mai mult din cauza scenariului - un domn respectabil are un accident de mashina si e internat in acelasi salon cu un criminal psihopat. La trezire insa are loc un schimb de trupuri si domnul respectabil se chinuie sa scape de la puscarie si sa-i faca felul fostului sau trup onorabil, ceea ce pan la urma tot criminal il face asa ca ... hmm, o dilema morala interesanta.

Episoadele asa si-asa:

Eater. Regizat de Stuart Gordon (Reanimator, plus adaptarile dupa Poe si Lovecraft din sezoanele precedente), pare decis sa compenseze lipsa de sange si matze cu alte udori trupesti, cum ar fi saliva si transpiratzia, care nu au intrat inca in vizorul CNA. Intr-o noapte de iarna 3 militzieni fac de garda si pazesc un canibal notoriu inchis in arest. Canibalu insa scapa si ii mananca unu cate unu pe militzieni. Unu din militzieni e de fapt o gagica care toata viatza s-a chinuit sa lupte cu misoginismul si prejudecatzile colegilor ei politzisti, iar acuma trebe sa tzina pept unui barbat care vrea sa o manance. E o doza de haz si ironie in episod, dar cam putzin.

New Year's Day. Regizat de D.L.Bousman (cateva filme din seria Saw) e o poveste zombie decent facuta (atmosfera ok) dar prost scrisa, poanta de final fiind ingrozitoare. O gagica mahmura se trezeste dupa Revelion singura in apartament si realizeaza ca toata lumea s-a transformat in zombie. Tot episodu se chinuie sa ajunga la o amica ca sa-si dea seama ca si ea e zombie, iar filmu nu mai are chiar nici un sens in lumina acestei poante. Ma mai enerveaza si stilul regizorului, pe care l-am resimtzit si in Saw, cu tot felu de cut-uri rapide, gen videoclip MTV, din care nu intzelegi nimic.

Sacrifice. Regizat de Breck Eisner (recentul remake The Crazies, in rest munca de televiziune), e despre noi, romanii. O comunitate de romani fugitzi in America acu 100 de ani au dus un vampir cu ei si n-au mai stiut scapa de el, asa ca l-au tzinut intr-o groapa si l-au hranit sa nu o ia razna. Trei cocalari americani nimeresc in comunitatea cam parasita (mai sunt doar 3 tzaranci de-ale noastre care-i dau de mancare vampirului) si suspecteaza ca ceva nu e in regula. Tzarancile noastre nu stiu nici ele ce sa faca, ba sa-i arunce la vampir, ba sa-i salveze. Pana la urma nu e chiar o prostie, dar e un episod care avea mare nevoie de efecte speciale si violentza si se simte ca e castrat.

The Circle. Regizat de debutantul Eduardo Rodriguez (fiecare sezon Masters of Horror promoveaza un debutant). Creca e singurul episod care are la baza un material literar, o poveste a cyberpunkerului Lewis Shiner. Asta insa nu e deloc cyberpunk. Un scriitor se retrage la o cabana cu gagica si incepe sa traiasca pe viu un episod al unui roman horror scris de el insusi, in care cabana e atacata de niste zombie prin ale caror vene curge cerneala in loc de sange.

Episoadele nasoale

In sickness and in health. Regizat de John Landis (American Werewolf in London, plus inca 2 episoade Masters of Horror simpatice), care nici el n-are nevoie de efecte speciale caci continua sa mearga pe aceeasi directzie umoristica ca si in episoadele sale precedente. E despre o mireasa care in timpul gatelilor de nunta primeste un biletzel anonim care o avertizeaza ca mirele sau e un criminal in serie si tot episodu mireasa se macina cu chestia asta, iar sfarsitul e un nonsens.

Something with bite. Regizat de Ernest Dickerson, un alt sitcom cu un veterinar muscat de un varcolac care se transforma in varcolac si vaneaza un psihopat care omoara oameni dandu-se drept varcolac. In cursul investigatziei mai cunoaste si o familie de varcolaci, care erau parintzii varcolacului care l-a muscat. E o comedie cu varcolaci, adica.

Spooked. Regizat de Brad Anderson (Masinistu, Session 9, mare parte din serialul Fringe), un regizor care-mi place mult dar reuseste sa faca unul din cele mai nasol episod din tot serialul, cu nimeni altu decat Eric Roberts in rolul principal, al unui detectiv particular care filmeaza infidelitatzi pentru divortzuri. In timpul uneia dintre investigatzii, eroul vede niste fantome intr-o casa.

Chance. Regizat de John Dahl (un anonim, a facut episoade Dexter si True Blood). Un individ se cearta cu un anticar si il omoara, ocazie cu care sparge o oglinda magica din care iese o dublura a sa. In restul episodului se cearta cu dublura sa legat de ce sa faca cu cadavrul anticarului si in cursul dezbaterii mai face si alte victime.

The Spirit Box. Regizat de Rob Schmidt (Wrong Turn, plus un episod fainutz in Masters of Horror), cu oscariata Anna Kendrick (Up in the Air, Twilight) in rolul principal. Iarasi un episod facut de oameni cu pedigree care a iesit foarte stupid si simplist. Daca nu era facut acu catziva ani as fi zis ca e inspirat de tragedia de la Liceul Jean Monnet: o eleva are o aventura cu proful de sport si dupa ce se plictiseste de el are un accident si moare. Doua colege de-ale ei se apuca de spiritism sa obtzina de la moarta dovezi legate de faptul ca proful de sport are obiceiul sa se dea la elevele sale.

Echoes. Regizat de Rupert Wainwright, care nu stiu zau ce cauta aici, cea mai de seama realizare a sa fiind regia videoclipului Kentacidis a lui MC Hammer. De fapt o idee tot am, el e unul din parintzii genului numit "Hanna Montana horror": pe cand facea remakeul dupa The Fog a declarat ca el poate face filme horror fara efecte speciale si sange. Si cum acest sezon tocmai prin asta se evidentziaza, nu putea lipsi tocmai el. In episodul lui, un individ are viziuni cu o crima petrecuta cu 50 de ani in urma si trage concluzia ca el e reincarnarea criminalului.

Deci pana la urma lista de regizori e totusi rezonabila insa se simte marele lips al scenariilor de calitate si al taierilor drastice de buget. Desi echipa de efecte speciale e aceeasi, face eforturi majore sa se incadreze in noul rating de audientza al serialului. Ceea ce, in final, a fost fatal si a dus la oprirea definitiva a proiectului, tocmai cand horrorul incepea sa cunoasca un veritabil boom la televiziune (True Blood, Walking Dead etc.).

Wednesday, December 05, 2012

Robert Shearman: Tiny Deaths (Carcanet Press, pb)




Pedigree: 
- Premiul World Fantasy (pt culegere de autor) 
- nominalizare World Fantasy (pt povestirea Damned if you don't)

E mare lucru sa iei premiul World Fantasy cu volumul de debut. La doar doi ani distanta, al doilea volum al lui Shearman (Love Songs for the Shy and Cynical) a castigat si el o gramada de premii, iar pt. la anul probabil si recentul Everyone's Just So So Special va intra in vizorul premiilor genului. Asta de care vorbim aici e debutul, Tiny Deaths din 2008. Avertizez insa ca anu asta a aparut si un Best of Robert Shearman, care culege tot ce e mai bun in cele 3 cartzi, deci e varianta ideala.

Smecheria e ca Shearman nu e chiar debutant 100%. Inainte de publicarea acestui volum, a lucrat 20 de ani ca scenarist si regizor de teatru, iar de prin 2000 a scris teatru radiofonic pentru BBC. Printre altele, a scris variante radiofonice pt Doctor Who si la un moment dat a pus umarul ca scenarist la relansarea serialului TV, in 2005. Ulterior Shearman s-a desprins de serial, dar asocierea a ramas suficient de puternica incat volumul de fatza sa aiba pe spate blurburi scrise de Moffat (actualul producator si principal scenarist al serialului), Gatiss (membru al League of Gentlemen, actor si scenarist pt Dr.Who). Mai recent, Shearman s-a ocupat si cu un volum de critica dramaturgica a fenomenului X-files, un proiect dubios caci zau nu cunosc pe nimeni care ar fi interesat sa citeasca asa ceva.

Probabil pentru unii toate astea suna ca descurajare asa ca insist pe ideea ca epoca SF/BBC/Dr.Who din cariera lui Shearman este una minora, iar volumul de fatza n-are absolut nici o legatura cu pomenita epoca. Ori daca are una, e foarte subtila - povestile au acelasi ton de fantasy pe jumatate serios, pe jumatate neserios, deseori tragicomic si plin de moralisme dubioase. Volumul asta e cam ce ar ramane din Dr. Who daca ai scoate aventura, romantza, extraterestri si eroii. Ar ramane doar... ideea (miezul tare) si tonul de comedie neagra (mai exact, de tragedie roz). Cu exceptia a vreo 3 povesti, majoritatea sunt fabule de familie care se petrec in cupluri, prin bucatarii si sufragerii, analizand relatzii de familie emotzionale si tensionate, uneori fara nici un element supranatural, alteori potentzate de fantastic.

Volumul are pe la sfarsit o nuvela lunga care da si titlul volumului, in rest doar proza scurta:

Tiny Deaths: Asta e nuvela lunga, o varianta mai extravaganta a operei lui Scorsese/Kazantzakis, The Last Temptation of Christ. Incepe cu crucificarea lui Jesus care are un scurt dialog cu talharu si cremenalu crucificatzi langa el, in care le promite ca Basescu, ca totu e sub control. Dupa moarte insa, in loc sa se trezeasca in paradis, Jesus se reincarneaza intr-un copil evreu care creste mare, vrea sa se faca rabin dar ajunge tamplar, face la un moment dat o crima pasionala si e crucificat de romani ....la stanga lui Jesus. In fine, moare din nou si se reincarneaza in alt copil evreu care creste mare, blablabla, si ajunge talhar, deci sfarseste crucificat la dreapta lui Jesus, alaturi de ceilaltzi doi Jesushi. Moare din nou, se reincarneaza intr-o femeie care are o aventura pasionala cu criminalul de pe crucea nr.2 etc. etc., seamana umpic si cu Ziua Cartitzei, umpic si cu filmu Triangle. 

Mortal Coil: Intr-o buna zi, toata lumea de pe planeta primeste cate o scrisorica prin care li se aduce la cunostintza data si cauza decesului. Toata lumea e cutremurata de o criza psihologica si orinduirea sociala se schimba. Oamenii sunt obligati sa-si treaca in CVuri data mortzii iar firmele nu mai angajeaza decat oameni fiabili, pe a caror munca se pot baza pe termen lung. Unii oameni se deprima cumplit, altii se inveselesc. Toata lumea se apuca de fumat, ca treaba e oricum clara. E totusi un individ, Harry, care nu si-a primit scrisoarea si devine ingandurat; 

Damned if you don't (finalista World Fantasy): Un individ ajunge in Iad si se imprieteneste cu cainele lui Hitler. Intr-o buna zi Iadul se umple si, dupa cum afirma specialistii, when there's no more room in Hell, the dead will walk the Earth. Cei doi eroi se intorc pe Pamant, de fapt toata planeta e invadata de zombie pasnici, iar guvernele au probleme cu integrarea lor sociala, zombie incep sa fie discriminatzi si cainele lu Hitler promite ca le scoate discriminarea pe nas de nu se vad;

Restu volumului e destul de diferit de astea, mai degraba realism magic aplicat pe retzeta "povestiri cu final neasteptat". Tema principala pare a fi familia, relatziile de cuplu si relatziile parintzi-copii, uneori emotzionante, alteori tragicomice, uneori lirice, alteori intunecoase (majoritatea au de a face cu o moarte in familie). Nu intotdeauna sunt supranaturale - cateva povesti seamana cu Nick Hornby, iar cele mai dark cu Roald Dahl. Recenzorii il compara si cu Douglas Adams, dar asta e valabila doar pt cele 3 povesti extravagante de mai sus, care de altfel reflecta si influentza Dr. Who asupra autorului. Asadar, povestile mai sobre, care se preteaza cat de cat si la o audientza mainstream, ar fi:
  • Favourite: In "lumea" din poveste, nu se moare o singura data, ci treptat, cate umpic - in timp ce esti mort pt unii, continui sa traiesti pt altii. De fapt moartea functzioneaza ca un fel de divortz. E una din cele mai emotzionante povesti din volum, cu o mama care tot moare pe rand, o data la catziva ani, pentru fiecare din copiii ei;
  • Static: Un pensionar vaduv rememoreaza moartea sotziei sale in timp ce televizorul sau alb-negru, cadou de nunta vechi de 40 de ani, incepe sa sangereze. Fiul ii promite ca-i aduce unul nou, color, dar pensionaru nici nu vrea sa auda, isi tot bandajeaza televizoru;
  • No looking back: O adaptare a mitului lui Orfeu, despre un mire care se duce in Hades sa-si recupereze mireasa omorata in noaptea nuntzii; dupa catziva ani incepe sa realizeze ca mai bine o lasa moarta;
  • So proud: O tipa ramane gravida si da nastere unor piese de mobilier, iar sotzu incepe sa faca bani vanzandu-si copiii;
  • Perfect: Un cuplu are un copil imaginar al carui existentza e pusa in pericol de faptul ca femeia ramane gravida cu un copil real;
  • Stuff we leave behind: O vaduva gaseste un cufar plin cu amintiri pe care sotzul mort le adunase de-a lungul anilor;
  • Extra ordinary: Un tip are o gagica care nu poate transpira;
  • Grappa: Un cuplu merge la un restaurant italian sa-si serbeze aniversarea casatoriei iar chelneru le spune o poveste de dragoste neimplinita care le zdruncina putzin relatzia;
  • The storyteller: Un cuplu de pensionari trebuie sa rabde nazurile fiicei lor isterice;
  • Meanwhile, in a small room, a small boy: Un copil e sechestrat intr-o camera cu o pereche de zaruri si se tot joaca cu zarurile alea imaginandu-si ca numarul care iese determina tot felul de evenimente din lumea exterioara;
  • Ashes to ash: o fetitza moare si se reincarneaza in scrumiera mamei sale.
In concluzie, Tiny Deaths e un volum foarte dezechilibrat. Are in cuprinsul lui proza care se adreseaza unor segmente de public incompatibile - cateva povesti lipsite de orice pretentie de autenticitate, fantastice in mod ostentativ, scandalos (dar si foarte ingenioase, in care se regaseste spiritul Dr. Who) si mai multe (dar mai scurte) povesti la limita realismului, in care fantasticul (daca apare) e mai degraba absurd si are unicul rol de a potentza emotziile personajelor. Fiind volum de debut, autorul a bagat la gramada tot ce avea la indemana, fara sa se gandeasca la publicul tzinta. Stilul scriiturii nu prea e sofisticat, accentul e pus pe dialoguri si intamplari, probabil meteahnă a meseriei de scenarist.

- plusuri: idei ingenioase ascunse in povestiri traznite, umor englezesc sec alternat cu povesti triste sau emo

- minusuri: formatul de buzunar, stilul scenaristic bazat pe dialoguri si intamplari, tematica familista recurenta produce pe alocuri redundantza 
- recomandare: celor care ar aprecia un Nick Hornby fantastic sau un Roald Dahl casnic; de fapt mai bine saritzi direct la Best Oful autorului, aparut recent