Thursday, June 07, 2018

Filme musai: The Ritual, Black Panther, The Invitation, Borgman, Green Room, The Eyes of My Mother

The Ritual

(regizat de David Bruckner, unul dintre contributorii seriei VHS)

Erau vremuri, anii 70 si 80, cand se investeau pasiuni in filmele de tip "creature feature", in designul monstrilor din filme horror. Alien si Predator sunt incununari ale acelor vremuri, cand designerii faceau minuni cu cateva bucatzi de cauciuc. Paradoxal azi cand avem CGI la discretzie imaginatzia artistilor cu privire la designul creaturilor pare sa fi secatuit. In ultimele filme DC Comics si Marvel totul pare facut pe templateuri cu modificari minimale. Fantomele, zombie, vampirii au deviat major directzia cinemaului horror - nu ca si-ar fi pierdut inventivitatea, dar s-a mutat pe alte aspecte decat designul de creaturi. De aceea am fost incantat sa vad grija care s-a investit aici in creature design.

The Ritual e ecranizarea unui roman de succes al britanicului Adam Nevill de care mai citisem si eu una alta, chestii simpatice. Filmul incepe ca Blair Witch Project si evolueaza intr-un excelent creature feature. Sigur, multa lume zice ca Blair Witch Project era cool tocmai pentru ca nu vedeai niciodata inamicul, teroarea fiind pur psihologica. Perfect de acord, dar retzeta s-a fumat demult, de atunci s-a abuzat de justificarea aia pentru a produce tone de lazy filmmaking. Astia care au facut The Ritual s-au gandit sa arate totusi si monstrul insa asta e o responsabilitate deloc neglijabila - trebuia sa fie un monstru memorabil. Din fericire au reusit sa-l faca.

Filmul e disponibil pe Netflix si are acelasi suflu de prospetzime riscanta pe care il au productziile Netflix originale din ultima vreme. A fost filmat in Romania in niste peisaje foarte dragutze, e o placere sa urmaresti filmul, din pacate e o Romanie prezentata drept Suedia. Povestea e despre niste amici englezi ratacitzi intr-o padure de-a noastra si hartzuitzi de pomenita creatura ale carei motivatzii nu le pot explica fara sa dau spoilere.

Un superb popcorn movie, de vizionat pe ecran cat mai mare pentru ca peisaje.


*********************************************

Black Panther

(regizat de Ryan Coogle, autorul lui Creed)

Fapul ca pe unul dintre eroii acestui film (si al benzii desenate originale) il cheama Man-Ape se incadreaza in aceeasi categorie cu reclama "coolest monkey in the jungle" despre care a fost un scandal nu demult. Benzile desenate Black Panther nu au facut insa niciodata subiectul unui scandal de aceeasi magnitudine, iar detaliul e si aici destul de subtilizat (pe pagina IMDB personajul e listat cu alt nume).

Daca ne uitam la cata munca, ce actori misto si ce design vizual se baga in filmele astea, mai e doar un pas pana cand Marvel sa scoata un film de Oscaruri. Din pacate e si pasul cel mai dificil, compania avand la insashi fundatzia existentzei sale ideea de a produce povestioare pentru idiotzi. Nu pentru copii, cum mai zic detractorii benzilor desenate, ci pur si simplu pentru idiotzi care nu pot gandi decat in termeni fotbalistici - Steaua versus Dinamo, Captain America versus Mother Russia, Dragnea versus Soros etc. La noi sunt destui, evident, ca de aia traim in prelungirile perpetue ale unui meci de fotbal.

Cine reuseste sa faca abstractzie de asta va gasi un film foarte muncit pe plan vizual, incarcat de simbolistica si mitologie afro-futurista ce include gorile, rinoceri, ritualuri de trecere, conflicte civilizatzionale. Trendul asta afro-futurist e pregnant si in literatura SF sau fantasy, ultimii ani aratand o efervescentza a autorilor africani de gen. Asadar era momentul perfect pentru ceva ca Black Panther. Avem aici o societate utopica, ultratehnologizata si avansata, ascunsa printre niste sate infometate din Africa. Ma rog, e si o ironie amara aici despre care lumea prefera sa nu vorbeasca.

Regizorul (negru si el) s-a lansat recent cu un capitol interesant al seriei Rocky, dedicat antagonistului de culoare al lui Rocky, Apollo Creed. Actorul in rol negativ tot de acolo e adus si e pe cale sa devina un superstar (e personaj principal si in Fahrenheit 451). Tipu e o masa impresionanta de muschi care ar putea deveni fara probleme noul Jason Statham al Hollywoodului. De fapt e plin de negri plini de muschi pe aici, si chiar de negrese pline de muschi. Mitologia Black Panther implica tot felu de triburi exotice africane care comploteaza in a asigura secretul regatului lor secret. O gramada de actori misto de culoare sunt implicatzi - Forest Whitaker, gagica din 12 Years a Slave, gagiul din Get Out, gagiul din poza de mai jos (din filmu ala a lu Jarmusch) - mai multzi gagii la care sper sa le retzin candva si numele. Designul costumelor e superb, cromatica la fel. Andy Serkis revine in universul Marvel intr-un rol atipic pentru el (mai aparuse in Avengers).

Am impresia ca cei de la Marvel se cauta si in cur in sperantza de a scoate de undeva o supereroina feminista care sa faca o concurentza serioasa lui Wonder Woman de la D.C. Comics. E greu, benzile desenate Marvel au fost in mod istoric machiste, cu putzine personaje feminine puternice (incearca sa recupereze acum cu Ms. Marvel care mai e si musulmana), asa ca feminismul e strecurat in filmele lor cam cu fortza, acordand unor eroine minore functzii pe care nu le aveau in benzile desenate originale. Ceva woman empowerment se incearca si aici, insa ceva nu se potriveste - triburile africane pot fi suspectate de orice numai de respectarea drepturilor femeii nu. Dar, ma rog, e un film despre un regat african hipertehnologic, de ce n-ar fi si feminist.


***********************************************************

The Invitation

(regizat de Karyn Kusama, autoare feminista a lui Aeon Flux)

Misticismul self-help a inceput sa fie peste tot. Cunosc deja oameni care iau decizii radicale pentru viatza lor in functzie de zodii, de a zecea cifra din CNP-ul omului cu care converseaza sau alte criterii de o validitate similara. Se apropie vremuri neo-medievale in care vom avea din nou cruciade, ciuma (ma rog, rujeola), lesbiene arse pe rug si barbatzi decapitatzi in spatziul public in uralele norodului apatic. Dar pana una alta suntem in fazele timpurii ale acestei resetari sociale - oameni in toata firea descopera un fel de spiritualitate post-ateista si incearca sa o promoveze sub chip de psihoterapie, un nou sistem pentru judecatzi de valoare ancorate in fantasme. Cel mai ciudat e cum s-au infiltrat chestiile astea in culturile corporatiste, ca tactica de HR.

Dar sa nu divaghez prea tare, filmul The Invitation nu e in mod direct despre asta. E un thriller foarte eficient si de impact despre un grup de neo-mistici corporatishti care se aduna la unul acasa si incearca sa se spele pe creier unii pe altzii. Personajul principal (jucat de o clona a lui Tom Hardy) nimereshte cam aiurea la petrecerea asta si simte ca ceva nu e in regula, dar lumea il tot ia la mishto ca nu e de-al casei, ca nu intzelege cum functzioneaza lumea, chestii din astea care mi se intamplau si mie pe vremea cand ma mai chema lumea la cate un house party. Acum nu ma mai cheama nimeni ca le stric chefu si ma port ca o acritura. Asta e, voi pierdetzi.

Pe regizoare o shtiam drept o feminista crancena, anti-familie traditzionala (Girlfight, Jennifer's Body, episoade L Word) insa filmul asta nu ofera astfel de semne ideologice. Scenariul e foarte destept si, chiar daca e practic doar o piesa de teatru desfasurandu-se in doua camere si o baie, nu lasa impresia de lazy filmmaking. Suspansul si ambiguitatea sunt excelent dozate, iar finalul memorabil.


***********************************************************

Borgman

(regizat de Alex van Warmerdam, olandez, a mai avut filme pe la TIFF)

E o vorba romaneasca: pe cine lashi sa faca un dush la tine in casa n-o sa te lase sa traieshti. Mi s-a intamplat si mie, am lasat oameni sa faca dush in casa mea si s-au dus cu casa cu tot. Ma rog, vorba romaneasca e umpic altfel, asta ar fi varianta ei olandeza si motivul pentru care homeleshii romani nu-s bine vazutzi pe-acolo.

Cui i-au placut thrillerele europene superseci si absurde precum DogtoothFunny Games ori Goodnight Mommy trebuie sa adauge si Borgman la colectzie. Povestea e despre o familie care se trezeste intr-o buna zi cu un homeless la poarta, acesta insistand ca doreste sa faca un dush, ca are si el dreptu, ca nu s-a mai spalat demult, va rog frumos. Individul ramane pe langa familie mai mult decat dureaza dushul si provoaca tot felu de evenimente bizare care se rostogolesc imprevizibil.

Borgman e un film olandez care a facut multa valva acu vreo 5 ani dar care mi-a scapat printre degete - pentru ca multa vreme a fost gasibil doar pe la festivaluri. Creca e totusi mai ok ca l-am vazut abia acum - povestea capata o cu totul alta interpretare in contextul valului anti-imigratzie, xenofob, inclusiv din Olanda unde s-a facut filmul. N-as fi sesizat acu 5 ani toate ironiile si tensiunile pe seama imigratziei, apararii patriei, simtzului proprietatzii private.


*********************************************************

Green Room

(regizat de Jeremy Saulnier, autorul superbului Blue Ruin)

Foarte greu de urmarit acest film, atentzia la detaliu e foarte solicitanta - daca n-ai fost pe faza cand un personaj a batut un apropo, cand s-a aplecat sa se lege la shireturi, nu mai pricepi nimic din ce se intampla dupa aia si de ce. Foarte mult din interactziunile personajelor se bazeaza pe tacere, pe subintzelesuri, pe minciuni pe care spectatorul trebuie sa le analizeze cu toate simtzurile active. L-am vazut impreuna cu cineva care bagase doua beri inainte si care n-a mai intzeles nimic dupa un sfert de ora, ma tot intreba ce naiba se intampla. Eu chiar fiind treaz am avut dificultatzi in a recepta toate indiciile.

Protagonistii sunt un grup de punkeri british invitatzi sa tzina concert intr-un club rural frecventat de skinheads nazisti. Fac tinerii eroarea de a canta si un cover dupa Nazi punks fuck off a lui Dead Kennedys, enervand astfel pe organizatorii nazisti, iar in consecintza raman sechestratzi dupa concert in backstage, la mana gazdelor decise sa le dea o lectzie de onoare. Sheful nazistilor e Patrick Stewart intr-un rol foarte atipic pentru el si foarte placut de urmarit. E un actor mai mare decat l-au facut sa para rolurile din Star Trek si X-men.

Jeremy Saulnier se anuntza si el a fi un regizor mare, tre neaparat sa vad si filmul sau de debut, Murder Party, caruia a inceput sa i se duca vestea acum in retropectiva, dupa ce regizorul a capatat ceva faima cu filmul asta si cu precedentul, Blue Ruin. Se pare ca tot el va fi responsabil cu multasteptatul sezon 3 din True Detective. Printre actori se numara raposatul Anton Yelchin din Star Trek, si el intr-un rol de punker care nu seamana deloc cu cele cu care ne obishnuise. Fecioru a murit intr-un accident stupid chiar dupa filmari.



***********************************************************


The Eyes of My Mother

(regizat de Nicolas Pesce, debutant)

Un debut interesant, combinatzie bizara de Tim Burton (mai ales Edward Scissorhands), David Lynch (mai ales Eraserhead) si Bergman. A facut ceva valva iar lumea sta acum ca pe ace in asheptarea celui de-al doilea film al regizorului, ecranizarea romanului Piercing al lui Ryu Murakami (a fost la TIFF).

E genu ala de film de arta facut sa-i enerveze pe simandicoshii care se uita doar la filme de arta si genul ala de film horror facut sa-i enerveze pe amatorii de horror. Eu insumi fiind un individ care a investit toata viatza in a enerva cat mai multa lume, apreciez in mod deosebit demersul si intentziile regizorului asa ca recomand calduros filmul - a se consuma cu o lingura mare de sare mestecata bine prin gura inainte de inghitzire. Faptul ca regizorului i s-a dat pe mana romanul suspomenit al lui Murakami nu e o intamplare - si The Eyes of My Mother e aproape japonez ca stil si tactica.

Filmat alb-negru de la un capat la altu, e o colectzie de scene disparate de pe parcursul vietzii unei fete weirdo, crescuta in izolare sociala totala la o ferma, doar ea cu doi parintzi care mor destul de repede, apoi doar ea si un trup mutilat tzinut in viatza impotriva vointzei sale, intr-un hambar. In copilarie maica-sa, un fel de macelaritza, o invatza tehnici chirurgicale prin care sa extraga diverse organe din animale iar la maturitate, cand ramane singura, fata exerseaza tehnicile respective pe trupul individului din șură, atunci cand nu il foloseshte in scopuri sexuale. E si putzin revenge story feminist aici, a la I Spit on Your Grave, dar filmul asta e infinit mai stilizat si meticulos. Violentza nu e explicita iar regizorul arata maiestrie in a disturba spectatorul doar din montaj si unghiuri de camera.

Povestea are ceva si din alte istorioare bizare despre oameni dezumanizatzi de izolarea sociala - aduce putzin aminte de Dogtooth, putzin de Chained a lui Jennifer Lynch, iar stilistic are si ceva din A Girl Walks Home Alone at Night (nu doar pt ca e alb-negru).




Friday, June 01, 2018

Filme contra plictiselii: Padmaavat, Ready Player One, A Long Way Down, Blair Witch, The Hunt for Wilderpeople, Human Centipede 3

Padmaavat

(regizat de Sanjay Baanshali, un Sergiu Nicolaescu al Indiei)

Pe de o parte, imi place ca in filmele de la Bollywood/Tollywood eroii se mai bat inca pe gagici. La Hollywood nu mai vezi demult asa ceva, totzi supereroii se bat pentru niste bolovani ori artefacte, iar in filmele realiste soldatzii si spionii se bat pentru petrol sau democratzie. Practic feminismul a distrus conflictul traditzional pentru favorurile si inima unei gagici. Pe de alta parte, ma cam scoate din sarite ca subiectul asta la indieni pare sa fie chiar o obsesie istorica (un titlu de referintza al istoriei lor cinematografice e O floare si doi gradinari). 

Blockbusterul Padmaavat are meritul de a ne sugera niste izvoare ancestrale pentru aceasta obsesie. Asa cum la români arhetipurile fundamentale sunt Mesteru Manole (individu care fushareste orice si nu pricepe de ce nu-i iese nimic) sau Mioritza (individu caruia i se da in cap pentru ca a reusit totusi sa faca ceva), la indieni schema psihologica arhetipala pare a fi bataia pe gagici. O gasesti in toate legendele lor, iar filmul asta, bazat pe o astfel de legenda (plus ceva adevar istoric), spune lucrurilor pe nume fara subtilitate.

Miza conflictului e gagica din poza, cu un ditamai cercelu in nas, o printzesa importata din Sri Lanka. Cei care se bat pentru ea sunt doi domnitori din secolul 13 - unul musulman, celalalt hindus, fiecare avand argumente solide pentru ambitzia de a deveni lider absolut (primul a tzinut piept invaziei mongole, al doilea era un hipster cool). Primul il ataca pe al doilea, se dau batalii epice, in timp ce gagica sta pe margini si rade de ei.

India are o suprafatza si o populatzie comparabile cu toata Europa adunata laolalta, iar istoria locului e la fel de interesanta ca Lord of the Rings (cu diferentza esentziala ca ei se bateau pe gagici, nu pe inele). Din pacate nu stiu suficienta istorie incat sa ma bucur de detaliile cu adevarat cool din astfel de filme -  de vina e istoria locala si regionala care mi s-a bagat pe gat cand eram mic, lasandu-ma ignorant fatza de ce s-a intamplat pe restul planetei. Iar la batranetze a trebuit sa fac bani, n-am mai avut vreme de cultura.

Filmul e pe alocuri superb vizual, iar prin alte locuri e mizerabil, i se vad cusaturile. Nu pricep cum, la o productzie cu astfel de proportzii si buget, indienii nu sunt in stare inca sa faca (ori sa cumpere) niste CGI cat de cat decent (lipsurile se simt in bataliile epice). La capitolul asta si cinema-ul rusesc si cel chinezesc au avansat mult mai rapid.


**********************************

Ready Player One

(regizat de Steven Spielberg, autorul lui... Lista lu Schindler)

Pe vremuri chiar blogul asta avea in subtitlu "promovarea culturii populare". Astazi titlul zice ca e despre viatza si moarte. Pe vremuri ma luam in gura cu directorul filarmonicii ca de ce canta piese pop si coloana sonora Star Wars, sa isi vada de aristocratzia lor. Astazi merg la filarmonica. Asta e principalul beneficiu al unui blog - potzi vedea cum se strica omul in propriile lui cuvinte.

Nu mai pot sa ma uit la istericale pop precum filmu asta, in care scenariul e substituit cu un joc de-a "spot the reference". Nu stiu cum e romanul lui Ernest Cline (de succes comercial, nu si critic, tradus si la noi), dar filmul lui Spielberg e o geeksteria zgomotoasa menita sa ii suresciteze pe gameri, sa ii incurajeze sa isi dea in cap in numele gamificarii realitatzii (truc neoliberal satanist) iar la final le da o lectzie morala veche de cand lumea - sa mai iasa din casa daca vor sa-si gaseaca gagik.

Lumea zice ca filmul e despre pop culture, dar e pop culture asa cum o intzeleg gamerii - mai mult din auzite sau ce au aflat de prin jocuri cu privire la cate un film/carte/personaj. Referintzele cat de cat interesante in Ready Player One sunt legate de istoria jocurilor video si de modul in care acestea au filtrat cultura pop (americana si japneza, Europa pare ca nu exista in acest film).

Filmul e nu e chiar film, e mai mult desen animat. Mare parte se petrece intr-un joc VR MMORPG unde totzi oamenii sunt conectatzi si se dau la intreceri in timp ce in viatza reala casele se rastoarna pe ei si n-au apa la baie. In taramul virtual niste pushti se iau la intrecere cu o corporatzie in incercarea de a gasi un easter egg plantat de creatorul jocului. Se tot alearga astia pe acolo sa faca rost de 3 chei, sa descifreze niste cimilituri, sa deschida 3 usi, etc... Avatarurile din interiorul jocului, precum si decorurile sunt inspirate din sus-numita cultura pop - inclusiv cateva scene din Shining (in carte erau scene din filmele lui Spielberg, dar cum insusi Spielberg e regizor aici a decis sa evite autoreferintzele).

Un film foarte potrivit epocii in care traim, a spiritului belicos gamificat la nivel de individ.


***************************************************

A Long Way Down 

(regizat de Pascal Chaumeil, apropiat al lui Luc Besson)

Cica depresia e boala noului secol. Ori boala celor carora li s-a urat cu binele, care au suficient de mult timp liber si nu-s suficient de bagatzi in seama. Sau a celor care s-au obisnuit sa ia MDMA in loc de cafea si afla intr-o buna zi ca le-a disparut dealerul.

Nu ma asteptam la un film atat de plangacios pornind de la un roman al marelui Nick Hornby (High Fidelity, An Education). Totusi materialul literar ajuta - dialogurile sunt dense, puse in gura unor actori cu shtaif - Pierce Brosnan, Toni Collette. Povestea merge insa pe mana dramoletei romantice - cam cum era comedia aia cu oameni bolnavi de cancer care pareau sa se distreze de minune (Bucket List).

Cei 4 protagonisti se intalnesc pe acoperishul unui bloc tocmai cand incercau sa se sinucida (fiecare cu motivele lui). Dupa ce povestesc umpic ajung ei la concluzia ca mai bine nu s-ar sinucide caci mai e loc de distractzie pe lumea asta si se duc impreuna la mare sa se distreze. Si uite asa trece depresia, important e sa te bage cineva in seama. Un film pentru attention whores, nu pentru oameni deprimatzi.


***************************************************

Blair Witch

(regizat de Adam Wingard, din gashka VHS)

Blair Witch Project a avut la finele anilor 90 un rol esentzial in a reinventa cinema-ul horror. Valul de filme de tip found footage (concepute ca documentare fake filmate de catre personajele implicate in poveste) continua inca in zilele noastre cu suficient aplomb. Printre favoritele mele se numara scurt metrajele grupate in antologia VHS, care la randul ei au lansat o noua generatzie de regizori horror - "generatzia mumblegore". Unul dintre membrii grupului care a creat scurt-metrajele VHS este Adam Wingard iar la unul dintre scurt-metrajele respective au fost invitatzi chiar creatorii Blair Witch Project-ului original. Cumva au reusit ei sa pice la o intzelegere astfel ca anul trecut Adam Wingard a facut acest film - initzial promis drept remake, apoi confirmat drept sequel.

M-am uitat la filmul original si la acest remake/sequel unul dupa altul si din pacate diferentzele nu sunt deloc favorabile noului film, in ciuda celor 18 ani de experientza acumulata cu astfel de filme. Adam Wingard e unul dintre autorii mai putzin talentatzi ai generatziei mumblegore insa din pacate e si cel mai prolific si mai bagacios, incercand mereu sa-si lege numele de proiecte cu vizibilitate larga (vezi si recentul remake Death Note).

In noul film avem un grup mai mare de studentzi ratacitzi prin padure (6 la numar), mai antipatici si mult mai prosti ca actori decat protagonistii filmului original. E o senzatzie aici ca toata lumea s-a implicat in acest film la misto, hipstereshte, fara vreun plan concret de a reda suflul francizei originale.

Se urla foarte mult si degeaba, actorii sunt isterici si nenaturali, cam cum fac hipsterii cand tzipa in salile de cinema ca sa mimeze ironic faptul ca s-au speriat. Se incearca o conectare la povestea originala - protagonistii ajung din nou la casa aia darapanata in care se termina filmul vechi si se aduc unele explicatzii "mult ashteptate" de fani (eu unul nu le asteptam) si se deschid noi dileme (de care nu ii va pasa nimanui asa cum ne-a pasat de filmul original).

E un proiect de vanitate al generatziei mumblegore, insa nu face fatza comparatziilor - pare mai degraba o parodie la sezonul trecut din American Horror Story (care era la randul sau o parodie la Blair Witch Project).


***************************************************

The Hunt for Wilderpeople

(regizat de Taika Waititi, autorul lui What We Do in the Shadows)

Intre momentul in care ne-a vizitat la festivalul horror de la Biertan si momentul in care a regizat blockbusterul Thor Ragnarok, regizorul neozeelandez Taika Waititi a mai facut comedia asta familista care mi-a scapat la vremea ei. E un film pentru copii cu dialoguri pentru oameni mari, bazat pe romanul semi-autobiografic al unui anume Barry Crump, autor de povesti vanatoresti si romane comice inspirate din experientza sa de padurar si inspector silvic. Autorul era popular pe la ei in anii 60-70 dar nimeni nu stie cat e minciuna si cat reportaj din povestile sale vanatoresti. In buna masura se poate intui.

Baietzelu ala gras din poza de mai jos e un orfan cu sange aborigen, infiat de familia stearpa a lui Sam Neill, fost pushcariash pasionat de vanat mistretzi (alter ego al autorului romanului). Intr-o zi Sam Neill se rataceste cu baiatu prin tufe si cei doi nu mai ies de acolo vreme de cateva luni. Intre timp autoritatzile se sesizeaza ca batranu l-ar fi rapit pe copil si in plus umbla barfe ca ar fi pedofil.

Moshu si copilu se confrunta cu animale, braconieri, autoritatzi si in general cu viatza grea prin salbaticie. Se mai opresc pe la cabane de salvamontisti sa faca rost de resursa cea mai de pretz - hartia igienica. Mai apar tot felu de personaje secundare, unele cam in plus, mai sunt inserate referintze la putzinele chestii celebre legate de Noua Zeelanda (echipa de rugby, Lord of the Rings). Povestea e simplista, placerile filmului stau in dialoguri si in personalitatzile celor doi protagonisti, in special ala micu, un actor-copil foarte diferit de cei pe care-i stim de la Hollywood.



***********************************************

Human Centipede 3

(regizat de Tom Six, autorul lui Human Centipede 1 si 2)

Trilogia Human Centipede sunt genul de filme scarboase pe care le pun amicilor in preajma Craciunului ca sa triez prietenii adevaratzi de cei fake. Cei adevaratzi rezista cu stoicism, stiind ca si io as face la fel de dragul lor. Ceilaltzi stau cu spatele la ecran sau pleaca trantind usha.

Multe dintre problemele Romaniei moderne - supraaglomerarea puhskariilor, criza amnistiei/gratzierii, costurile intretzinerii sistemului penitenciar - s-ar putea rezolva apeland la solutziile propuse de acest film. Povestea e despre un director de pushkarie care, la presiunea unui deputat (Eric Roberts) care si-a facut agenda electorala din reducerea costurilor cu puhskariile, organizeaza un sistem de economisire (inspirat din filmele Human Centipede 1 si 2) in care detzinutzii sunt cusutzi ass-to-mouth prin metode "medically accurate" astfel incat sa formeze un sistem digestiv comun in care mancarea este reciclata cu randament maxim. O sublima metafora a contractului social in neoliberalism. Gluma merge atat de departe incat insushi regizorul (olandezul Tom Six) si producatoarea (nevasta-sa, unguroanca Ilona Six) apar in film drept consultantzi ai sistemului penitenciar american.

Asadar filmul e conceput in maniera meta (asa cum era si al doilea fatza de primul). Cele 3 filme sunt complet distinctive dpdv stilistic - primul era un thriller medical clasic, al doilea un arthouse alb-negru aproape lipsit de dialoguri (imitand subtil Eraserhead-ul lui Lynch), iar acesta a treia parte e formatata sub chip de... comedie. 

Totusi, daca primele 2 partzi bifau cu succes obligatziile tehnice ale stilul adoptat, aceasta a treia parte eshueaza din vina actorilor neexperimentatzi. Printre ei se numara si Bree Olson, actritza porno ce ofera unele ocazii de meditatzie meta cu privire la porneciul Human Sexipede si la episodul South Park, care parodiau aceste filme. Cand exista o parodie porno si un episod South Park, nu itzi mai permitzi sa spui ca filmele Human Centipede sunt irelevante. Sunt convins ca vor rezista timpului mult mai bine decat unele dintre nominalizarile Oscar din ultimii ani.