Filme nashpa cu supereroi: Captain Marvel, X-men Dark Phoenix, Shazam, Spiderman Homecoming, Hellboy 2019, Venom

Sunt tot mai nashpa filmele de genu asta. Am mai vazut cateva mai ok, vezi in articolul urmator, dar le-am adunat aici pe cele nashpa.

Hellboy 2019

(regizat de Neil Marshall, autor de episoade Game of Thrones, plus Descent)

In preajma lansarii filmului eram in Belgia si erau afishate in toate garile si statziile de autobuz posteru asta cu Dracu. La noi am aflat de distribuirea filmului dintr-un articol bisericesc despre cum a ajuns dracu in cinematografe si ce ar fi zis Nicu Steinhardt despre asta. E genu de film despre care Dan Puric ar avea ceva de spus. E si genu de film la care daca mergi rad colegii de serviciu ca itzi plac filmele pentru copii, dar daca te oferi sa le duci copiii cu tine la film incep sa aiba ezitari, sa te intrebe ca totushi ce e cu Dracu ala pe afish.

In istoria benzilor desenate Hellboy are un loc cu totul special - creatorul Mike Mignola a reusit sa hibridizeze povestile cu supereroi cu basmele Fratzilor Grimm si diverse mitologii literare (inclusiv Lovecraft). Rezultatul e ceva deosebit in industria BD, iar Guillermo del Toro a reusit sa conserve exotismul respectiv in doua ecranizari precedente asteia. Insa cineva a decis ca Hellboy trebuie reinventat cu o echipa noua. Semnele au fost destul de promitzatoare: povestea e preluata direct din materialul original (volumul Wild Hunt), regizorul Neil Marshall s-a consacrat cu filme horror cool si promitea ca va face o varianta mai horror decat a lui Del Toro.

Rezultatul are insa neajunsuri "manageriale" - s-a terminat bugetul prea repede iar spre final cineva a zis "mai ia de-aci 500 de dolari si termina-l naibii". In ultima juma de ora efectele speciale se degradeaza brusc, povestea e pusa pe fast-forward, personajele care aveau de calatorit incep sa se teleporteze, apare unu cu o mitraliera - pretext pentru a elimina brusc o gramada de personaje. Ca sa existe un sentiment de alerta pe coloana sonora e Alice Cooper. Mila Jovovich joaca ca o cizma.

A fost un esec comercial si nu mai exista promisiuni ca seria ar putea continua, chiar si zvonul despre un posibil serial Netflix a picat. Pacat, filmul are totushi calitatzi - noul actor (David Harbour din Stranger Things) e cool, efectele vizuale sunt (in prima jumatate a filmului) excelente, exotismul materialului original se simte. Insa din film transpira probleme grave de "project management" din care a rezultat o varza.

*********************************************************

Captain Marvel

(regizat de Anna Boden si Ryan Fleck, autorii lui Half Nelson)

Iata ca au ajuns si anii 90 sa fie RETRO: in filmul asta avem supereroi cu tricouri Nine Inch Nails (poza de sus), postere Smashing Pumpkins, calculatoare cu CD-ROM, Internet Cafe-uri, coloana sonora cu Nirvana - cam astea-s ingredientele cu care Captain Marvel incearca sa starneasca nostalgii pentru anii 90. Cum la noi pe vremea aia se ascultau Rednex si 2 Unlimited, ma astept ca publicul roman sa nu prea simta asta, sa rezoneze maxim la scena cu Internet Cafe-ul.

Alta chestie pe care filmul se straduie din rasputeri sa o faca e sa dea o replica succesului Wonder Woman, cu care filmele DC Comics au intrat pe teritoriul feminist (si segmentul de public feminin). Daca Wonder Woman avea legitimitate in acest sens (inca din materialul BD original, cu amazoane etc.), aceasta Captain Marvel e un personaj obscur scos din cur, din disperarea de a ascunde faptul ca istoria Marvel Comics e un mare sausage party, cu personaje feminine rare si secundare. De fapt Captain Marvel nici macar nu e un personaj, ci un trademark disputat intre Marvel si DC Comics (caci ultimii au avut si ei un personaj cu acest nume, vezi mai jos ca e un film si cu ala!). Asa ca e de data foarte recenta supereroina asta, dar scoasa acu in fatza sa nu rateze Marvel oportunitatea diversitatzii.

Supereroina (impreuna cu un sidekick jucat de Jude Law si o Inteligentza Artificiala jucata de Annette Benning) face parte dintr-un popor de extraterestri care se rafuiesc cu niste klingonieni verzi. Rafuiala ajunge pe Pamant in anii 90, cand extraterestrii sunt nevoitzi sa se deghizeze in tricouri Nine Inch Nails si sa vorbeasca la telefoane publice cu cartela. Un punct de atractzie al filmului e rolul lui Nick Fury (Samuel Jackson) de pe vremea cand era un simplu agent de teren si avea ambii ochi - de fapt aici avem un origin story care ne explica cum si-a pierdut ochiu. 

In sfarsit, cu ocazia asta Disney ne anuntza pe cale oficiala ca de acum detzine atat francizele Marvel cat si Star Wars, si o sa vedem tot mai des in portofoliul lor astfel de mashupuri de space opera + supereroi, care arunca in derizoriu tot genul SF si vor da motive in plus gospodinelor sa-si suspecteze de autism copiii prinsi cu cate o carte SF in ghiozdan.

**********************************************************

X-men: Dark Phoenix

(regizat de Simon Kinberg, pana acum producator al filmelor X-men)

Sunt la fel de satul ca toata lumea de supereroii macho. Problema e ca feminismul trebuia sa fie despre empowerment si o lume mai buna, nu despre a contamina femeile cu apucaturile si fanteziile incelilor. Intre masculinitate toxica si feminism toxic o sa tzin totusi cu echipa mea.

Intai a fost Mad Max: franciza cunoscuta drept sausage party hipermacho si-a pus protagonistul in plan secund si s-a reinventat din perspectiva feminista. Mi-a placut. Dar apoi lucrurile au luat-o razna accelerat: un Ghostbusters cu toate personajele inlocuite de versiuni feminine, un Terminator cu femei care se bat cu robotzi-masculi programatzi sa ucida, improvizatzia Captain Marvel de care ziceam mai sus, o Batwoman lesbiana (desi un superbarbat gay n-avem inca) s.a.m.d. Iar acum avem acest X-men in care Charles Xavier e luat la rost ca de ce grupul sau de supereroi nu se numeste X-persons.

Asta e ultimul film al seriei inceputa in 2011 cu Fassbender si MacAvoy. E si cel mai prost: Jean Grey (Sansa din Game of Thrones) devine supereroul absolut (are toate superputerile tuturor si e posedata de fortza divina a creatziei) iar Jessica Chastain e un extraterestru pe tocuri care, in bun spirit al rivalitatzii feminine, vrea sa-i sterpeleasca eroinei fortza creatziei si incearca s-o faca din vorbe.

Doua calitatzi majore au avut filmele astea: Unul, simtzul epocii - primul se intampla in anii 60, al doilea in 70, al treilea in 80, asta in 1992. Pana acum fiecare film s-a folosit de asta - de la stil vestimentar la mobilier, referintze la evenimente politice reale - insa filmului asta nu ii mai pasa de asa ceva. A doua calitate a fost substratul LGBT, cu mutantzii persecutatzi si hartzuitzi de oamenii normali, incercand mereu sa invite restul lumii la o coabitare toleranta. Si tema aia a cam disparut, aici totul e despre gagicile astea care vor sa devina stapanele universului.

P. S. Cum franciza X-men a fost si ea mutata recent la Disney devine realista perspectiva unor mashupuri sinistre gen Wolverine vs. Chewbacca.

*********************************************

Shazam

(regizat de David Sandberg, autorul lui Annabelle 2 si alte horroruri recente)

Nu e corect sa zic ca asta e film prost, e pur si simplu un film pentru copii pana in 13 ani. Candva benzile desenate cu supereroi erau destinate exclusiv copiilor, insa in ultimii ani filmele de gen se straduiesc din rasputeri sa abordeze teme puternice ale momentului - feminism, ecologie, terorism, refugiatzi, GDPR etc. In toata strategia asta cineva a uitat complet de copii iar cei de la DC Comics au decis sa rectifice situatzia cu acest Shazam. M-am plictisit teribil, dar e un film cinstit pentru copii mici.

Pe supereroul Shazam il chema de fapt Captain Marvel pe vremuri (acu 80 de ani) si era un plagiat dupa Superman. DC Comics l-a dat in judecata pe autor, iar ca rezultat autorul a cedat toate drepturile spre DC Comics. Apoi Marvel au dat in judecata pe DC Comics ca de ce il cheama Captain Marvel, asa ca in final i-au schimbat numele in Shazam si cu numele asta apare si in film. Ma rog, istoria e chiar mai complicata de atat - dar ideea e ca asta e un supererou rezidual al istoriei BD care acum e resuscitat ca personaj comedic, pentru a contrabalansa spiritul dark-violent al noilor filme DC Comics.

Filmul e mai aproape de Power Rangers decat de orice a iesit in ultima vreme in industria asta. Supereroul Shazam e un pushti orfan care are puterea magica de a deveni adult daca pronuntza cuvantul "Shazam". Superputerile lui sunt similare cu ale lui Superman, insa e o versiune mai silly a respectivului - e si jucat de un actor de comedie care mereu spune dume si bancuri infantile. Inamicul e jucat de Mark Strong, dezamagitor ca look - practic are un ochi albastru si nimic mai mult, dar vrea sa puna mana pe Puterea Eternitatzii sau ceva de genu asta (cu ajutorul unor demoni care reprezinta cele 7 pacate capitale etc etc etc.)

********************************************************

Spiderman: Homecoming

(regizat de Jon Watts, un anonim)

Unul din cele mai slabe filme ale universului Marvel si a treia tentativa de a reseta personajul Spiderman. Prima data a fost in 2002 cand Spidermanul jucat de Tobey Maguire practic lansa moda filmelor cu supereroi. A doua oara a fost in 2012 cu Spidermanul ceva mai simpatic al lui Andre Garfield. Necazul era ca drepturile pentru filmele Spiderman nu apartzineau celor care faceau filmele Marvel, asa ca Spiderman a fost mereu o absentza dubioasa in filmele Avengers and Co.

Noul Spiderman e jucat de Tom Holland, care e ceva mai aproape ca varsta si apucaturi de personajul din benzile desenate originale, insa mi se pare un actor mai slab decat predecesorii sai. Marisa Tomei (The Wrestler) preia rolul matushii. Noua versiune a personajului a fost introdusa ca personaj secundar in Captain America 2, iar aici primeste oficial calitatea de "avenger" de la Iron Man (care apare intr-un rol de suport important). Deci filmul asta consfintzeste recuperarea drepturilor asupra personajului si a facut posibila aparitzia sa in blockbusterele recente Avengers.

Cel mai nasol aici e Michael Keaton, bagat in rolul omului-vultur doar ca sa se faca mishto de Oscarul pe care l-a luat pentru rolul din Birdman. E unul din cei mai nespectaculosi inamici din filmele cu supereroi - practic un om al muncii echipat cu niste aripi de metal si niste lasere abandonate de extraterestrii din filmele Avengers. O fi un personaj relevant in mitologia Spiderman, insa filmul asta pare alcatuit din efecte speciale leftovers de acu 10 ani.

*******************************************

Venom

(regizat de Ruben Fleischer, autorul lui Zombieland)

Venom e personajul creat de Todd McFarlane pentru Marvel Comics, inainte sa isi dea demisia si sa recreeze cam acelasi personaj sub numele Spawn (similaritatzile sunt totusi doar grafice). Cu timpul Venom a devenit unul din inamicii lui Spiderman (a aparut in Spiderman 3 al lui Raimi).

Venom se detaseaza putzin de restul filmelor Marvel prin intentzia de a parea film horror - in prima jumatate un parazit intergalactic prabushit prin Malaezia cauta o gazda umana si ajunge sa il posede pe protagonistul jucat de Tom Hardy - de meserie jurnalist (coleg cu Spiderman la ceva ziar).

Din pacate povestea nu reuseste sa se ridice cu nimic deasupra mediocritatzii recentelor filme Marvel. Un minus mare e rolul negativ al lui Riz Ahmed (Four Lions) - aici e un fel de Elon Musk care face experimente pe oameni cu parazitul de origine extraterestra. Ahmed nu reuseste in ruptul capului sa intre in pielea personajului, ramane in sarcina lui Tom Hardy sa duca filmul in carca. De o vreme incoace filmele Marvel nu mai reusesc sa propuna un villain interesant - aici inamicul lui Venom arata exact ca Venom dar e colorat altfel.

P. S. Mi-a facut totusi pofta de un nou film Spawn despre care se tot zvoneste de o vreme.

Top muzical - 2020 semestrul 1: inca 10 albume notabile

Conform traditziei, inca 10 albume notabile care extind topul muzical pe jumatatea de an care a trecut. Despre principalele 10 albume am scris aici.

*******************************************************

Thomas Azier - Love, Disorderly

M-au certat unii cititori ai Dilemei pentru articolul recent despre nishte "albume LGBT" (The Irrepressibles, Jehnny Beth) - sugerand unii ca notziunea de muzica LGBT ar fi o aberatzie, ca e ca si cum ai zice muzica blonda, bruneta sau supraponderala. O performantza de care sunt mandru e ca articolul a reusit sa convinga deopotriva cititori homofobi si homosexuali sa-si dea like unii altora (e nevoie de inamici comuni care sa stimuleze concilierea).

M-am mai macinat pe subiect si pana la urma tind sa fiu totusi de acord cu mine - eticheta LGBT se poate folosi cu referire la muzica asa cum altadata se folosea adjectivul "gotic": fie cu trimitere la tematica/ideologia versurilor (vampirism ca perversiune, dragoste interzisa), fie chiar pentru a evidentzia caracteristici sonore/stilistice. Vezi timbrele vocale androgine - modul in care canta Baby Dee, Antony/Anohni, Irrepressibles etc. e un corespondent vocal al sexualitatzii non-binare, semn ca LGBT-ul se estetizeaza. Nu e prima data cand genuri muzicale se nasc din comunitatzi create pe alte considerente (se poate argumenta ca asa au aparut si hip-hop-ul, punkul, manelele).

Albumul asta al olandezo-berlinezului Thomas Azier e printre cele care incearca sa scoata la lumina niste evidentze in ce priveste conexiunile scenelor goth si LGBT, care prin partzile noastre ne scapa insa au radacini clare in scenele underground din Londra sau Berlinul anilor 80. Albumul lui Azier e un dark-pop cu ceva reziduuri The Knife, dar piesa de mai jos e umpic altfel (cover bizar dupa un dance hit nouzecist al cantaretzei Gala).

*******************************************************

Mora Prokaza - By Chance

Gangsta black metal din Bielorusia intre ruinele dictaturii lui Lukashenko - Mora Prokaza e soundtrackul disperarii anului 2020 intr-o tzara post-sovietica captiva in menghina dintre Rusia si UE, unde capetele cetatzenilor risca sa explodeze de la disonantze cognitive. Zilele trecute au avut alegeri prezidentziale in Bielorusia - cine a aruncat un ochi peste shtirile de-acolo va intzelege de ce gasesc acest album drept unul foarte reprezentativ pentru anul in curs. Plus ca suna foarte bine datorita sustzinerii din partea casei de discuri Season of Mist.

Trupa exista inainte ca un grup obscur de black metal post-rusesc, dar acum incearca ceva nou, chiar o rebranduire - contaminandu-se cu influentze din scena rapului nihilist (Ghostemane, Suicide Boys, trupe destul de populare la consumatorii de krokodil injectabil din spatziul ex-sovietic). Aici e si o doza suplimentara de spurcaciune si stricaciune, plus ceva trap est-european (cel mai oribil gen muzical al momentului, care isi gaseste aici o utilizare constructiva).

Albumul are unele in comun si cu Igorrr pe care i-am prezentat in articolul trecut, dar muzica vine mai de la beregata, e facuta cu gandu la constitutzia Bielorusiei.

****************************************************

Master Boot Record - Floppy Disk Drive

Recomandare de la Alfons, cica albumul asta ar fi scos de o Inteligentza Artificiala care vrea sa infecteze industria muzicala de pretutindeni si sa se infiltreze in playlisturile Spotify ale intregii planete. In realitate e proiectul unui italian inspirat de Lovecraft si de jocurile video ale anilor 90 - doua ingrediente care au adus atatea bucurii in inimile generatziei mele de decretzei.

Se recompileaza aici muzica aia care se auzea in programele de crackuit jocuri piratate, plus ceva remixuri 8-bit dupa Yngwie Malmsteen si un fel de Fear Factory ocult (aminteste de remixurile techno de pe Remanufacture). Titlurile pieselor sunt nume de fisiere sistem din Windows 3.1 sau MS-DOS, iar titlul albumului face referire la acel predecesor al stickurilor USB pe care se pastrau fisiere si colectzii de poze porno inainte sa se inventeze Internetul.

Mai nou Master Boot Record compune profesional muzica pentru jocuri video (Virtuaverse) insa prefer albumele metal (desi si partea metal e facuta tot pe sintetizatoare). Asta e primul lor release la o casa de discuri de renume internatzional, Metal Blade. Recomandat amatorilor de Perturbator si synthwave optzecist, dar cu e o exaltare dark deosebita de restul nishei respective. Spread the code!

****************************************************

Jonathan Hulten - Chants from Another Place

Hulten e chitaristul exuberant al grupului de metal vampiric suedez Tribulation, care au facut ceva valva acu 5 ani. Nu i-am prea urmarit (desi mi-au placut live), insa acest proiect solo al chitaristului atrage imediat atentzia prin distantza pe care o pune fatza de trupa sa originala, o detashare completa de metal, un folk mistic de o sensibilitate aparte.

Recent recrutat de casa de discuri a lui Steven Wilson (care ii gazduieste pe Anathema, Katatonia etc.) chitaristul se incadreaza in coordonatele respective - folk ultramelancolic inspirat de baladele suicidalului Nick Drake, melodii catchy cu ceva interludii ambientale, comparabil cu cele mai eterice balade Anathema (care si ei se inspirau la greu din Nick Drake).

In clipurile live Jonathan Hulten continua sa se imbrace ca un vampir non-binary cu fuste si machiaje elaborate, extrapoland imaginea pe care si-a format-o cu grupul Tribulation. Insa cum muzica e aici cu totul altceva, rezultatul e un contrast strident care il ajuta sa fie bagat in seama, desi nu stiu cat e de atractiv pentru publicu tzinta al acestui gen de muzica.

*******************************************************

Chip Taylor - In Sympathy of a Heartbreak

Recomandare de la Radu, asta e un mosh de 80 de ani care pe vremuri compunea piese pentru Jimi Hendrix, Janis Joplin si altzii de pe vremea aia. Cea mai cunoscuta piesa a sa e "Wild Thing" din reclama aia la ciocolata. Pentru unii mai e cunoscut drept unchiul Angelinei Jolie si compozitorul piesei "Fuck all the perfect people" (nu stiu daca are legatura cu nepoata-sa).

A scos albume cu regularitate de juma de secol incoace, mai putzin in anii 80 cand s-a dedicat jocurilor de noroc, pana a fost nevoit sa revina la muzica ca sa-si poata acoperi datoriile.

E unul dintre ultimii artisti ai generatziei Bob Dylan/Leonard Cohen, iar asta ar putea fi printre ultimele albume pe care le produce acea generatzie. A scos si Dylan ceva, dar prefer albumul lui Chip Taylor - e mai intim, cu o miza de business mai mica, mai aproape de necazurile românilor de pretutindeni. Si are acea patina a timpului pe care la Dylan nu o mai simt (pe care Cohen o mai exploateaza inclusiv in albumele post-mortem). Cine n-are batrani sa-si cumpere.

*******************************************************

Huntsmen - Mandala of Fear

Au mai fost in topu asta si acu 2 ani cu materialul de debut - dar albumul asta e mai mare (peste 80 minute), mai dinamic, mai generos bugetat, mai larg promovat cu interviuri si clipuri, vine cu o banda desenata auxiliara pentru intzelegerea povestii spusa de piese. E clar ca cineva a inceput sa bage serios bani in Huntsmen, cineva incearca sa-i puna pe acelashi raft cu Mastodon, Wovenhand, Neurosis si restul trupelor din care probabil s-au inspirat.

Grupul american imprumuta de la multa lume, dar imprumuta lucruri diferite de la predecesori diferitzi, din care rezulta o diversitate destul de satisfacatoare. Incepe ca un post-metal cadentzat, cu ritm de trap calaresc a la Russian Circles, dar au si voci (trei, inclusiv una feminina) si ceva momente de folk american pe teme SF distopice puse in versuri ce comenteaza pe marginea politicii contemporane. Primul album a fost centrat pe destinul omului muncii care a cladit SUA, asta e despre soldatzii americani sacrificatzi in razboaie departe de casa.

*******************************************************

Of Blood and Mercury - Strangers

Album pentru romantici (daca mai exista asa ceva in lumea asta scarbavnica), asta e noul proiect al vocalistei de la Bathsheba - trupa belgiana de doom feminist care si-a tzinut concertul de adio la noi la Alba Iulia in cadrul festivalului DBE, dupa care s-a spart inexplicabil. Dupa destramare ne-au tzinut insa in carlig cu promisiunea unor proiecte noi (cel putzin din partea protagonistei Michelle Nocon).

Asta ar fi primul dintre proiectele promise si o modificare radicala de directzie - componenta metal a disparut cu totul, ni se ofera un fel de Cocteau Twins melancolic, uneori ambiental, cu rockul redus la minim sau facut pe sintetizator. Proiectul urma sa fie prezentat in premiera live la Roadburn, dar evenimentul a picat din pricina virusului chinezesc asa ca nu ne ramane decat sa flirtam cu trupa in online, unde-s deosebit de activi si prietenosi.

Nu stiu cat de bine a fost primit proiectul de cei care il asteptau, cu sigurantza a fost o surpriza totala, insa in paralel protagonista va continua si cu unul din proiectele sale mai dark, Leviathan Speaks. Acolo lucrurile-s ceva mai previzibile, surpriza majora a fost aici.

*****************************************************************

Forlesen - Hierophant Violent

E genul de muzica pe care esti tentat sa o pui la viteza de redare 2x, cu largi spatzii aerisite prin care abia razbate vreun instrument. Daca esti genu de antreprenor care considera ca timpu inseamna bani si n-ar trebui sa existe piese de 20 de minute, te vei panica pe parcursul acestui album care te trece prin Vangelis, Godspeed, Kayo Dot si alte forme de muzica "inutila", care "nu spun nimic". Daca esti corporatist pasionat de meditatzie, vreme pierduta pe banii companiei si aromaterapie s-ar putea sa-tzi placa.

Proiectul e alcatuit din membri ai trupelor Kayo Dot, Botanist si Lotus Thief, si suna exact a ceea ce promite combinatzia respectiva - muzica ambientala cu momente izolate de post-metal armonios. De fapt sunt doar 2 piese care laolalta bat spre 40 minute - prima e dominant ambientala, a doua cu ceva post-metal atmosferic prin ea, cu ceva voce redusa tot la o functzie ambientala. Probabil reperul cel mai apropiat e Kayo Dot pe materialele lor indecise, cand incercau sa tranzitzioneze intre doom metal si prog-rock si se tot rataceau undeva la mijloc intr-un limbo sonor dificil de catalogat care devine, iata, un nou gen muzical (sau un nou subgen de postrock).

P. S. Albumul e un candidat serios la titlul de coperta anului 2020.

*******************************************************

The Academy of Sun - A Quiet Earth

Pe Nick Hudson, prezentat in presa drept homunculul nascut din impreunarea nefireasca a lui Nick Cave cu fantoma lui Nick Drake, l-am vazut intr-o hruba din Cluj, la un concert cu 10 platitori (daca nu cumva au platit si trupele sa fie acolo). Nici macar nepoata-mea de 10 ani n-a vrut sa vina la concert, a zis ca mai bine sta afara sa bea un vin fiert cu rom si sa se uite la artificii (era 1 Decembrie).

Era in deschidere la Toby Driver, care nu stiu cum s-a ratacit prin partzile noastre (a strans mai putzin public decat ultimul cocalar trapist din cartierul Oprishean din Turda). Colaborarea lui Hudson cu Toby Driver pare destul de stransa - Hudson l-a acompaniat atunci live pe Toby Driver, ulterior au scos un album impreuna, apoi Driver i-a dat o mana de ajutor cu acest proiect ambitzios.

Nick Hudson e de profesie clapar si cantautor, te cucereste cu rapsodii vocale cu accent britanic si versuri ironico-hipsteresti, ceva intre Tiger Lillies, Marc Almond si baladele de pian ale lui Nick Cave. Cel putzin asa l-am vazut live, amuzandu-se de apatia publicului romanesc care iesise la o bere si era deranjat ca cinceva facea galagie pe scena. Pe proiectul asta se aud cateva piese in acea maniera chamber pop, insa are si o trupa extinsa cu care schimba genul de la o piesa la alta (cocheteaza si cu post-punk insa pe ansamblu e un album extrem de pestritz).

*******************************************************

Naked Six - Lost Art of Conversation

Biff Byford de la moshnegaria heavy metal numita Saxon are un fiu putzin trecut de 20 de ani, iar flacaul tocmai a debutat cu aceasta trupa brit-rock care nu prea calca stilistic pe urmele tătânelui, dar aduce aminte la voce de tineretzile acestuia. Am descoperit trupa in timpul carantinei, cand tatal si fiul au avut cateva miniconcerte unplugged din sufragerie, sub numele Biff & Seb, iar de acolo Youtube m-a dus la trupa fiului.

Muzica e la mijloc intre punkul lui Clash si brit-rockul siropos din epoca Oasis; poate si ceva grunge, dar albumul este dominant britanic, cu accentul ala autentic si piese duhnind a Manchester, oras cu o cultura hibrid de hipstereala amestecata cu microbism proletar. Posibil ca trupa sa se fi infiintzat pentru ca membrii sa stranga bani de mers la facultate. Nu e teribil de original dar ma tem ca e singurul album din selectzia asta care are ceva tineresc si optimist in el.

Totusi ceva e dubios la nivel tematic - titlul albumului e o chemare la a recupera arta conversatziei si a mai lasa telefoanele deoparte, insa tanarul Byford s-a nascut cu putzin inainte de aparitzia Facebookului, deci nu stiu de ce fel de conversatzie duce dorul. Pare mai degraba o nostalgie a lui taica-sau, poate i-o fi scris el versurile.

Top muzical 2020 - semestrul 1

Am inceput anul cu topul pe 2019 in care prima piesa pe care am recomandat-o a fost Bring Back the Plague! O luna mai tarziu a venit ciuma, de parca ar fi citit Dumnezău blogu. Macar el sa-l mai citeasca.

Mai jos, topu de muzica pe prima juma de an din 2020. Cam traditzional si sobru, jumate dintre trupele din calupul asta au mai fost in top, pe altele le-am mai prezentat pe aici cu ocazia unor concerte ori, in Dilema. Se pare ca m-am refugiat in familiaritate din calea COVIDului si a poporului asta care a declarat razboi pe fatza realitatzii si ratziunii si merita absolut tot ce i se intampla. Ma mir ca nu se tzine Untoldu, n-ar fi fost nimic iesit din comun fatza de ce se intampla oricum in numele "relansarii" economiei.

In fine, 10 albume pentru carantina ce va sa vina, din care ne vor scoate cu picioarele in fatza niste ciocli purtand mashti negre cu cioc.

********************************************************

Hexvessel - Kindred

Mi-a atras atentzia miniconcertul de mai jos, inregistrat in sala de recreatzie a unui ospiciu finlandez, cu un cover acustic dupa Coil - trupa care si-a petrecut o parte a carierei prin ospicii, atat ca pacientzi cat si ca pionieri ai muzicii de avangarda (datorita carora exista astazi grupuri ca Ulver) si ai acelui tip de muzica electronica care a precedat inventarea laptopului. Hexvessel, cunoscutzi mai degraba o printr-o orientare anti-electro, folkista, stabileste aici o conexiune bizara cu Coil.

Conversia acestui hit al muzicii electro-avangardiste in ceva pur analogic si lemnos e de natura magica - iar magia respectiva sta la baza intregului album. Noua orientare fusese deja anuntzata prin concertele de carantina din prima parte a acestui an, insa crezusem ca era o limitare tehnica (fiind vorba de concerte tzinute prin tufe si paduri - vezi si asta). Soundul de carantina insa a devenit estetica fresh a noului album.

Ma plictisisem de Hexvessel si nu credeam ca o sa revina degraba in top, mai ales dupa ce am avut neplacerea sa urmaresc live prezentarea integrala a inutilului album precedent. Insa materialul asta e radical diferit.

************************************************

Testament - Titans of Creation

Se tot vorbeste de acel Big Four al metalului care ne-a vizitat si pe noi - Metallica, Megadeth, Anthrax si Slayer - insa cea mai buna densitate de talent muzical la o trupa din acea generatzie (si acel gen) nu se mai gaseste demult in patrulaterul Big Four, ci la acesti Testament - care acum au in componentza pe Skolnick de la Savatage (a mai fost el in Testament in tineretze), pe mercenarii Hoglan si Di Giorgio facutzi celebri de activitatea in trupa Death (primul devenind apoi colaborator long-term al lui Devin Townsend).

In formatul asta nu e o exagerare sa spui ca Testament sunt acum un supergrup cu cei mai inovativi muzicieni din metalul american de acu 30 de ani (care n-au murit inca si nici nu-s in rehab). Zilele trecute trebuiau sa ne viziteze la Artmania dar, pe langa anularea festurilor, trupa a fost lovita direct de COVID - conform lui Strainu-Cercel, e una din trupele din grupa de risc nasol (dupa Araya de la Slayer, vocalu de la Testament e cel mai batran din generatzia respectiva).

Tre sa recunosc si eu vina de a asculta trupa asta din 4 in 4 albume, dar poate e mai bine asa si poate de aia mi se pare atat de energizant noul material, ceva ce niciuna din trupele Big Four n-a fost in stare sa-mi transmita in ultimii 15-20 de ani.

************************************************

Larkin Poe - Self Made Man

Pe Larkin Poe abia ce apucasem sa le recomand la inceputul anului, cand apareau in topul pe anul trecut, si iaca au deja un nou material de top, chiar mai cool decat precedentul. Probabil vor aparea iarasi printre finalistii Grammy.

Ramane acea senzatzie ca genul asta de muzica trebuie cantat de blueseri shtirbi cu o palarie plina de monezi intre picioare, insa twistul feminist al albumului (vezi titlul) aduce ceva proaspat. Nu credeam ca gagicile o sa ma tzina atent doua albume la rand - nu din cauza ca-s gagici, ci pentru ca genul asta de blues e predispus la reciclare si mucegaire rapida.

Insa fetele canta de mici (sub numele Lovell Sisters, unde mai aveau o a treia sora care din pacate s-a maritat) si se pare ca au genul asta de muzica in degetul mic, au ocupat o nisha pe care pot sa o domine fara efort. Daca nu le apuca si pe ele ambitzia maritishului le prevad o cariera exploziva, poate chiar spre nivelul popularitatzii lui Taylor Swift. Sunt iremediabil indragostit de cea care canta la chitara poale-n brâu.

************************************************

Psychotic Waltz - The God-shaped Void

Tzin minte ca rockerii romani nu i-au prea bagat in seama, Lentzi Chiriac i-a ignorat in ziarele si emisiunile lui - parea sa-i evite de-a dracului, caci am aflat de ei abia din Metal Hammeru unguresc iar amicii care nu aveau acces la presa ungureasca habarn-aveau de trupa asta. Dar cei care aveau, adica cercurile de metalisti unguri intre care traiam in anii 90 se jurau ca astia vor fi urmatorii Dream Theater.

Insa tocmai cand au scos albumul de breakthrough in 1996 grupul s-a spart, iar vocalul a fugit din California intr-un sat austriac, probabil fugea de ceva caci spre deosebire de idolii prog-rock de atunci (Dream Theater, Fates Warning), astia aveau preocupari mai hippie (versuri despre droguri si experientze psihedelice). L-am mai urmarit o vreme pe vocal cu proiectul pe care l-a lansat in Austria, Deadsoul Tribe, apoi am uitat si de acela - pana acum, cand Psychotic Waltz au revenit in formula din anii 90 cu un album care incearca sa ne spuna ca timpul nu exista, deci astia 23 de ani n-au trecut ci s-au invartit in cerc.

Stilistic nu s-a schimbat nimic, materialul e un indrumar spre albumele vechi - suna ceva mai bine, insa e doar un update tehnologic. Nu cred ca va dezamagi pe fanii grupului dar nici nu va castiga fani noi, caci azi termenul prog-rock a fost invadat de hipstereli gen Leprous. Insa cine a apucat sa se joace Heroes 2 pe prog-rock din anii 90 va simtzi pe limba gustul trecutului.

************************************************

The Lone Bellow - Half Moon Light

Posibil sa fie unu din topurile cele mai previzibile pe care le-am scris aici - semn de conservatorism si resemnare, dar nu mai am vreme de rasfoit presa ca pe vremuri. Copiii, politica si procedurile pot ingropa un om cu zile, ori macar sa-i castreze apetitul pentru arte si creativitate. Pe The Lone Bellow ii bag in top pentru a treia oara in ultimii 5 ani, caci se pare ca-s incapabili sa scoata un album la care sa nu-mi vibreze inima sau macar ficatu.

Bagatzi in seama doar de presa specializata pe country, trioul e totusi un folk destul de modern, ce-i drept lipsit de inganarile si mieunatul asociate indie-folkului de moda noua. Combinatzia de voci masculine si una feminina e permutata excelent intre piese diversificate, care au in comun refrene catchy de imn natzional ce invita la cantat in cor.

E muzica marilor poetzi americani, asociata cu versuri sofisticate si absentza oricarui distors sau disonantze, totu e armonie care ar face-o geloasa pe Mirabela Dauer: veniți, privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!

************************************************

Me and that Man - New Man, New Songs, Same Shit vol. 1

Nu e tocmai trupa, ci proiectul blues-rock al lui Nergal, vocal al trupei de metal satanist polonez Behemoth, care a fost fugarit din tzara natala cand l-au numit pe Isus preshedinte onorific al Poloniei. S-a retras in SUA unde a prins gustul blues-rockului si si-a facut o gramada de relatzii care il ajuta pe albumele scoase sub numele Me and that Man. El abia se mai aude aici - aproape toate piesele au un invitat de marca la voce, e o singura piese cantata de el pe album (in poloneza).

Printre contributori se numara oameni de la Hexvessel (de care ziceam mai sus), Madrugada, Volbeat, Slipknot, Trivium, Shining-ul suedez, Shining-ul norvegian, Rome, Lucifer. Nu sunt doua piese care sa semene, e o pestritzeala care surprinde la tot pasul, in maniera aia de "cross-over event" pe care o mai intalnesti doar in filmele Avengers si pe albumele Ayreon.

Desi in fisha postului scrie ca ar trebui sa cante la voce, aici Nergal se ocupa mai mult de chitara, caci s-a separat de bluesmanul englez care ii rezolvase partea respectiva pe albumul de debut si l-a introdus in tainele bluesului. Din cate sugereaza titlul noului material, lista invitatzilor ar putea fi mult mai lunga si probabil se va vedea asta pe urmatoarele "volume" ale acestui proiect foileton - un fel de pastisha, dar diversa si extrem de entertaining.

************************************************

Igorrr - Spirituality and Distortion

Asta imi inchipui ca ar fi fost trupa metal a lui Charlie Kaufman daca s-ar fi apucat de asa ceva.

Igorrr a fost pentru mine al doilea cel mai asteptat concert din Romania pe anul asta (dupa Clutch), insa ciuma ne-a dat peste bot. Erau parte a festivalului DBE din Alba Iulia care anuntzase pentru anul asta cel mai spectaculos line-up de muzica dark din istoria festivalurilor romanesti.

Proiectul e o ciudatzenie de origine franceza care se foloseste de soundul metal doar ca pretext pentru diverse nazdravanii care isi au sursa de inspiratzie mai degraba in tarafurile tziganesti si muzica de circ. Acu 2 ani au fost invitatzi la festivalul jazz de la Montreux, unde s-a infiintzat o scena speciala pentru acest gen de weird-metal (in care activeaza si jazisti cross-over gen John Zorn). 

Versurile-s in ceva limba inventata - proiectul impartaseste acest obicei (si pe unii muzicieni) cu inca cateva proiecte weird-metal care provin din acelasi colectiv artistic francez (vezi si trupele Oxxo Xoox, Whourkr si Corpo-mente). Multe din proiectele astea suna a improvizatzie sau mistocareala, dar aici s-a investit ceva efort si buget - una din piese il are ca invitat pe vocalu de la Cannibal Corpse (care e si asta o pista falsa spre ideea ca asta ar fi o trupa metal).

************************************************

Katatonia - City Burials

Dintre trupele tineretzilor mele au scos unu dupa altu albume faine Pyogenesis, My Dying Bride, Paradise Lost si Katatonia. I-am ales pe ultimii pentru top pentru ca e o revenire destul de fresh dupa o succesiune de albume ultraboring - aveam senzatzia aia care te incearca cand ai un preten supervechi care spune aceleasi lucruri de 20 de ani si nu mai ai rabdare sa-l ascultzi, caci cam stii dinainte ce urmeaza sa-i iasa pe gura, cat bea si la ce ora se duce sa se culce.

Dar uite ca cumva au reusit sa scoata un album pomenit in cam toate topurile rock ale acestui inceput de an, e un consens ca albumul e o revenire de bun augur - desi nu stiu la ce e revenire ca nu e chiar o schimbare stilistica, doar un refresh major in melodii, mai putzina monotonie, mai putzina inertzie. Ceva ce ar trebui sa incerc si eu ca sa nu mi se planga pretenii ca spun aceleasi lucruri de 20 de ani - acu cand toata lumea vorbeste despre droguri, horoscop, fitness si cum sa mimezi munca la birou ca Dan Barna.

************************************************

John Moreland - LP5

La cele 200 kile ale sale e o surpriza ca Moreland mai poate face turnee si albume. Shame is a cancer, go easy on your heart. Nu m-am omorat niciodata dupa vaicarelile lui country dar albumul asta are o sensibilitate aparte, un sound jazzy al tobelor si basului, chiar niste vocoder si mellotron (vezi piesa aleasa mai jos).

Se apropie realegerea lui Trump si toata scena country a fost hiperactiva anu asta, indiferent de pandemie, indiferent de protestele BLM. S-a sculat patriotismu in patriotzi si scot albume pe rupte pana la alegeri, toate despre America si Americani.

Am avut de ales pentru top intre albumul asta si noul American Aquarium, dar am zis sa mai diversific; dintre trumpisti ar mai fi albume noi de la Jason Isbell (recomandat de Calin Dumitru), sau The Drive-by Truckers recomandat de Tudy, dar am zis ca in orice clipa poate sa crape inima in animalul de Moreland si eu inca nu l-am pus niciodata in top. A mai scos si Ray Wylie Hubbard dar n-am apucat sa-l ascult pana la intocmirea topului asta, poate intra in urmatoru - depinde si daca castiga Trump alegerile, ca tre sa ma orientez si eu, a fi apolitic a devenit o crima la noi.

************************************************

Ulcerate - Stare into Death and Be Still

Albumu de metal extrem al topului si cel mai mioritic titlu al anului vin din Noua Zeelanda - trupa pe care am avut placerea sa o vad live insa n-am priceput nimic din ce au facut acolo, am ramas cu senzatzia acelor concerte de jazz unde totul pare randomizat, cand suspectezi ca oamenii n-ar fi in stare sa-si cante aceeasi piesa la fel de mai multe ori. Ulcerate sunt omologii lui Tool in metalul extrem deci cine vrea sa para destept ar face bine sa-i asculte si sa-i recomande si altora.

E si una din trupele (nu neaparat rare) de metal extrem intelectual, formata din geeksi studiosi si cu versuri sofisticate (chiar daca nu se intzelege nimic din ele). E directzia in care isi dorea legendarul Chuck Schuldiner sa evolueze death-metalul dupa moartea sa - album ingineresc si dens in concepte, care invita la studiu si poate disipa preconceptziile privind nivelul intelectual al acestui gen de muzica.

Senzatzia de riffuri aleatoare s-a mai disipat, este coerentza rezonabila pe majoritatea pieselor si cred ca e consens general prin topurile metal ca asta e albumul anului pentru aceasta nisha - o incununare a directziei pe care presa gen Pitchfork a tot promovat-o de vreo 5 ani incoace impingandu-i in fatza pe Blood Incantation, Gorguts etc.