Conform traditziei, inca 10 albume notabile care extind topul muzical pe jumatatea de an care a trecut. Despre principalele 10 albume am scris aici.
*******************************************************
Thomas Azier - Love, Disorderly
M-au certat unii cititori ai Dilemei pentru articolul recent despre nishte "albume LGBT" (The Irrepressibles, Jehnny Beth) - sugerand unii ca notziunea de muzica LGBT ar fi o aberatzie, ca e ca si cum ai zice muzica blonda, bruneta sau supraponderala. O performantza de care sunt mandru e ca articolul a reusit sa convinga deopotriva cititori homofobi si homosexuali sa-si dea like unii altora (e nevoie de inamici comuni care sa stimuleze concilierea).
M-am mai macinat pe subiect si pana la urma tind sa fiu totusi de acord cu mine - eticheta LGBT se poate folosi cu referire la muzica asa cum altadata se folosea adjectivul "gotic": fie cu trimitere la tematica/ideologia versurilor (vampirism ca perversiune, dragoste interzisa), fie chiar pentru a evidentzia caracteristici sonore/stilistice. Vezi timbrele vocale androgine - modul in care canta Baby Dee, Antony/Anohni, Irrepressibles etc. e un corespondent vocal al sexualitatzii non-binare, semn ca LGBT-ul se estetizeaza. Nu e prima data cand genuri muzicale se nasc din comunitatzi create pe alte considerente (se poate argumenta ca asa au aparut si hip-hop-ul, punkul, manelele).
Albumul asta al olandezo-berlinezului Thomas Azier e printre cele care incearca sa scoata la lumina niste evidentze in ce priveste conexiunile scenelor goth si LGBT, care prin partzile noastre ne scapa insa au radacini clare in scenele underground din Londra sau Berlinul anilor 80. Albumul lui Azier e un dark-pop cu ceva reziduuri The Knife, dar piesa de mai jos e umpic altfel (cover bizar dupa un dance hit nouzecist al cantaretzei Gala).
*******************************************************
Mora Prokaza - By Chance
Gangsta black metal din Bielorusia intre ruinele dictaturii lui Lukashenko - Mora Prokaza e soundtrackul disperarii anului 2020 intr-o tzara post-sovietica captiva in menghina dintre Rusia si UE, unde capetele cetatzenilor risca sa explodeze de la disonantze cognitive. Zilele trecute au avut alegeri prezidentziale in Bielorusia - cine a aruncat un ochi peste shtirile de-acolo va intzelege de ce gasesc acest album drept unul foarte reprezentativ pentru anul in curs. Plus ca suna foarte bine datorita sustzinerii din partea casei de discuri Season of Mist.
Trupa exista inainte ca un grup obscur de black metal post-rusesc, dar acum incearca ceva nou, chiar o rebranduire - contaminandu-se cu influentze din scena rapului nihilist (Ghostemane, Suicide Boys, trupe destul de populare la consumatorii de krokodil injectabil din spatziul ex-sovietic). Aici e si o doza suplimentara de spurcaciune si stricaciune, plus ceva trap est-european (cel mai oribil gen muzical al momentului, care isi gaseste aici o utilizare constructiva).
Albumul are unele in comun si cu Igorrr pe care i-am prezentat in articolul trecut, dar muzica vine mai de la beregata, e facuta cu gandu la constitutzia Bielorusiei.
****************************************************
Master Boot Record - Floppy Disk Drive
Recomandare de la Alfons, cica albumul asta ar fi scos de o Inteligentza Artificiala care vrea sa infecteze industria muzicala de pretutindeni si sa se infiltreze in playlisturile Spotify ale intregii planete. In realitate e proiectul unui italian inspirat de Lovecraft si de jocurile video ale anilor 90 - doua ingrediente care au adus atatea bucurii in inimile generatziei mele de decretzei.
Se recompileaza aici muzica aia care se auzea in programele de crackuit jocuri piratate, plus ceva remixuri 8-bit dupa Yngwie Malmsteen si un fel de Fear Factory ocult (aminteste de remixurile techno de pe Remanufacture). Titlurile pieselor sunt nume de fisiere sistem din Windows 3.1 sau MS-DOS, iar titlul albumului face referire la acel predecesor al stickurilor USB pe care se pastrau fisiere si colectzii de poze porno inainte sa se inventeze Internetul.
Mai nou Master Boot Record compune profesional muzica pentru jocuri video (Virtuaverse) insa prefer albumele metal (desi si partea metal e facuta tot pe sintetizatoare). Asta e primul lor release la o casa de discuri de renume internatzional, Metal Blade. Recomandat amatorilor de Perturbator si synthwave optzecist, dar cu e o exaltare dark deosebita de restul nishei respective. Spread the code!
****************************************************
Jonathan Hulten - Chants from Another Place
Hulten e chitaristul exuberant al grupului de metal vampiric suedez Tribulation, care au facut ceva valva acu 5 ani. Nu i-am prea urmarit (desi mi-au placut live), insa acest proiect solo al chitaristului atrage imediat atentzia prin distantza pe care o pune fatza de trupa sa originala, o detashare completa de metal, un folk mistic de o sensibilitate aparte.
Recent recrutat de casa de discuri a lui Steven Wilson (care ii gazduieste pe Anathema, Katatonia etc.) chitaristul se incadreaza in coordonatele respective - folk ultramelancolic inspirat de baladele suicidalului Nick Drake, melodii catchy cu ceva interludii ambientale, comparabil cu cele mai eterice balade Anathema (care si ei se inspirau la greu din Nick Drake).
In clipurile live Jonathan Hulten continua sa se imbrace ca un vampir non-binary cu fuste si machiaje elaborate, extrapoland imaginea pe care si-a format-o cu grupul Tribulation. Insa cum muzica e aici cu totul altceva, rezultatul e un contrast strident care il ajuta sa fie bagat in seama, desi nu stiu cat e de atractiv pentru publicu tzinta al acestui gen de muzica.
*******************************************************
Chip Taylor - In Sympathy of a Heartbreak
Recomandare de la Radu, asta e un mosh de 80 de ani care pe vremuri compunea piese pentru Jimi Hendrix, Janis Joplin si altzii de pe vremea aia. Cea mai cunoscuta piesa a sa e "Wild Thing" din reclama aia la ciocolata. Pentru unii mai e cunoscut drept unchiul Angelinei Jolie si compozitorul piesei "Fuck all the perfect people" (nu stiu daca are legatura cu nepoata-sa).
A scos albume cu regularitate de juma de secol incoace, mai putzin in anii 80 cand s-a dedicat jocurilor de noroc, pana a fost nevoit sa revina la muzica ca sa-si poata acoperi datoriile.
E unul dintre ultimii artisti ai generatziei Bob Dylan/Leonard Cohen, iar asta ar putea fi printre ultimele albume pe care le produce acea generatzie. A scos si Dylan ceva, dar prefer albumul lui Chip Taylor - e mai intim, cu o miza de business mai mica, mai aproape de necazurile românilor de pretutindeni. Si are acea patina a timpului pe care la Dylan nu o mai simt (pe care Cohen o mai exploateaza inclusiv in albumele post-mortem). Cine n-are batrani sa-si cumpere.
*******************************************************
Huntsmen - Mandala of Fear
Au mai fost in topu asta si acu 2 ani cu materialul de debut - dar albumul asta e mai mare (peste 80 minute), mai dinamic, mai generos bugetat, mai larg promovat cu interviuri si clipuri, vine cu o banda desenata auxiliara pentru intzelegerea povestii spusa de piese. E clar ca cineva a inceput sa bage serios bani in Huntsmen, cineva incearca sa-i puna pe acelashi raft cu Mastodon, Wovenhand, Neurosis si restul trupelor din care probabil s-au inspirat.
Grupul american imprumuta de la multa lume, dar imprumuta lucruri diferite de la predecesori diferitzi, din care rezulta o diversitate destul de satisfacatoare. Incepe ca un post-metal cadentzat, cu ritm de trap calaresc a la Russian Circles, dar au si voci (trei, inclusiv una feminina) si ceva momente de folk american pe teme SF distopice puse in versuri ce comenteaza pe marginea politicii contemporane. Primul album a fost centrat pe destinul omului muncii care a cladit SUA, asta e despre soldatzii americani sacrificatzi in razboaie departe de casa.
*******************************************************
Of Blood and Mercury - Strangers
Album pentru romantici (daca mai exista asa ceva in lumea asta scarbavnica), asta e noul proiect al vocalistei de la Bathsheba - trupa belgiana de doom feminist care si-a tzinut concertul de adio la noi la Alba Iulia in cadrul festivalului DBE, dupa care s-a spart inexplicabil. Dupa destramare ne-au tzinut insa in carlig cu promisiunea unor proiecte noi (cel putzin din partea protagonistei Michelle Nocon).
Asta ar fi primul dintre proiectele promise si o modificare radicala de directzie - componenta metal a disparut cu totul, ni se ofera un fel de Cocteau Twins melancolic, uneori ambiental, cu rockul redus la minim sau facut pe sintetizator. Proiectul urma sa fie prezentat in premiera live la Roadburn, dar evenimentul a picat din pricina virusului chinezesc asa ca nu ne ramane decat sa flirtam cu trupa in online, unde-s deosebit de activi si prietenosi.
Nu stiu cat de bine a fost primit proiectul de cei care il asteptau, cu sigurantza a fost o surpriza totala, insa in paralel protagonista va continua si cu unul din proiectele sale mai dark, Leviathan Speaks. Acolo lucrurile-s ceva mai previzibile, surpriza majora a fost aici.
*****************************************************************
Forlesen - Hierophant Violent
E genul de muzica pe care esti tentat sa o pui la viteza de redare 2x, cu largi spatzii aerisite prin care abia razbate vreun instrument. Daca esti genu de antreprenor care considera ca timpu inseamna bani si n-ar trebui sa existe piese de 20 de minute, te vei panica pe parcursul acestui album care te trece prin Vangelis, Godspeed, Kayo Dot si alte forme de muzica "inutila", care "nu spun nimic". Daca esti corporatist pasionat de meditatzie, vreme pierduta pe banii companiei si aromaterapie s-ar putea sa-tzi placa.
Proiectul e alcatuit din membri ai trupelor Kayo Dot, Botanist si Lotus Thief, si suna exact a ceea ce promite combinatzia respectiva - muzica ambientala cu momente izolate de post-metal armonios. De fapt sunt doar 2 piese care laolalta bat spre 40 minute - prima e dominant ambientala, a doua cu ceva post-metal atmosferic prin ea, cu ceva voce redusa tot la o functzie ambientala. Probabil reperul cel mai apropiat e Kayo Dot pe materialele lor indecise, cand incercau sa tranzitzioneze intre doom metal si prog-rock si se tot rataceau undeva la mijloc intr-un limbo sonor dificil de catalogat care devine, iata, un nou gen muzical (sau un nou subgen de postrock).
P. S. Albumul e un candidat serios la titlul de coperta anului 2020.
*******************************************************
The Academy of Sun - A Quiet Earth
Pe Nick Hudson, prezentat in presa drept homunculul nascut din impreunarea nefireasca a lui Nick Cave cu fantoma lui Nick Drake, l-am vazut intr-o hruba din Cluj, la un concert cu 10 platitori (daca nu cumva au platit si trupele sa fie acolo). Nici macar nepoata-mea de 10 ani n-a vrut sa vina la concert, a zis ca mai bine sta afara sa bea un vin fiert cu rom si sa se uite la artificii (era 1 Decembrie).
Era in deschidere la Toby Driver, care nu stiu cum s-a ratacit prin partzile noastre (a strans mai putzin public decat ultimul cocalar trapist din cartierul Oprishean din Turda). Colaborarea lui Hudson cu Toby Driver pare destul de stransa - Hudson l-a acompaniat atunci live pe Toby Driver, ulterior au scos un album impreuna, apoi Driver i-a dat o mana de ajutor cu acest proiect ambitzios.
Nick Hudson e de profesie clapar si cantautor, te cucereste cu rapsodii vocale cu accent britanic si versuri ironico-hipsteresti, ceva intre Tiger Lillies, Marc Almond si baladele de pian ale lui Nick Cave. Cel putzin asa l-am vazut live, amuzandu-se de apatia publicului romanesc care iesise la o bere si era deranjat ca cinceva facea galagie pe scena. Pe proiectul asta se aud cateva piese in acea maniera chamber pop, insa are si o trupa extinsa cu care schimba genul de la o piesa la alta (cocheteaza si cu post-punk insa pe ansamblu e un album extrem de pestritz).
*******************************************************
Naked Six - Lost Art of Conversation
Biff Byford de la moshnegaria heavy metal numita Saxon are un fiu putzin trecut de 20 de ani, iar flacaul tocmai a debutat cu aceasta trupa brit-rock care nu prea calca stilistic pe urmele tătânelui, dar aduce aminte la voce de tineretzile acestuia. Am descoperit trupa in timpul carantinei, cand tatal si fiul au avut cateva miniconcerte unplugged din sufragerie, sub numele Biff & Seb, iar de acolo Youtube m-a dus la trupa fiului.
Muzica e la mijloc intre punkul lui Clash si brit-rockul siropos din epoca Oasis; poate si ceva grunge, dar albumul este dominant britanic, cu accentul ala autentic si piese duhnind a Manchester, oras cu o cultura hibrid de hipstereala amestecata cu microbism proletar. Posibil ca trupa sa se fi infiintzat pentru ca membrii sa stranga bani de mers la facultate. Nu e teribil de original dar ma tem ca e singurul album din selectzia asta care are ceva tineresc si optimist in el.
Totusi ceva e dubios la nivel tematic - titlul albumului e o chemare la a recupera arta conversatziei si a mai lasa telefoanele deoparte, insa tanarul Byford s-a nascut cu putzin inainte de aparitzia Facebookului, deci nu stiu de ce fel de conversatzie duce dorul. Pare mai degraba o nostalgie a lui taica-sau, poate i-o fi scris el versurile.
No comments:
Post a Comment