Am inceput anul cu topul pe 2019 in care prima piesa pe care am recomandat-o a fost Bring Back the Plague! O luna mai tarziu a venit ciuma, de parca ar fi citit Dumnezău blogu. Macar el sa-l mai citeasca.
Mai jos, topu de muzica pe prima juma de an din 2020. Cam traditzional si sobru, jumate dintre trupele din calupul asta au mai fost in top, pe altele le-am mai prezentat pe aici cu ocazia unor concerte ori, in Dilema. Se pare ca m-am refugiat in familiaritate din calea COVIDului si a poporului asta care a declarat razboi pe fatza realitatzii si ratziunii si merita absolut tot ce i se intampla. Ma mir ca nu se tzine Untoldu, n-ar fi fost nimic iesit din comun fatza de ce se intampla oricum in numele "relansarii" economiei.
In fine, 10 albume pentru carantina ce va sa vina, din care ne vor scoate cu picioarele in fatza niste ciocli purtand mashti negre cu cioc.
********************************************************
Hexvessel - Kindred
Mi-a atras atentzia miniconcertul de mai jos, inregistrat in sala de recreatzie a unui ospiciu finlandez, cu un cover acustic dupa Coil - trupa care si-a petrecut o parte a carierei prin ospicii, atat ca pacientzi cat si ca pionieri ai muzicii de avangarda (datorita carora exista astazi grupuri ca Ulver) si ai acelui tip de muzica electronica care a precedat inventarea laptopului. Hexvessel, cunoscutzi mai degraba o printr-o orientare anti-electro, folkista, stabileste aici o conexiune bizara cu Coil.
Conversia acestui hit al muzicii electro-avangardiste in ceva pur analogic si lemnos e de natura magica - iar magia respectiva sta la baza intregului album. Noua orientare fusese deja anuntzata prin concertele de carantina din prima parte a acestui an, insa crezusem ca era o limitare tehnica (fiind vorba de concerte tzinute prin tufe si paduri - vezi si asta). Soundul de carantina insa a devenit estetica fresh a noului album.
Ma plictisisem de Hexvessel si nu credeam ca o sa revina degraba in top, mai ales dupa ce am avut neplacerea sa urmaresc live prezentarea integrala a inutilului album precedent. Insa materialul asta e radical diferit.
************************************************
Testament - Titans of Creation
Se tot vorbeste de acel Big Four al metalului care ne-a vizitat si pe noi - Metallica, Megadeth, Anthrax si Slayer - insa cea mai buna densitate de talent muzical la o trupa din acea generatzie (si acel gen) nu se mai gaseste demult in patrulaterul Big Four, ci la acesti Testament - care acum au in componentza pe Skolnick de la Savatage (a mai fost el in Testament in tineretze), pe mercenarii Hoglan si Di Giorgio facutzi celebri de activitatea in trupa Death (primul devenind apoi colaborator long-term al lui Devin Townsend).
In formatul asta nu e o exagerare sa spui ca Testament sunt acum un supergrup cu cei mai inovativi muzicieni din metalul american de acu 30 de ani (care n-au murit inca si nici nu-s in rehab). Zilele trecute trebuiau sa ne viziteze la Artmania dar, pe langa anularea festurilor, trupa a fost lovita direct de COVID - conform lui Strainu-Cercel, e una din trupele din grupa de risc nasol (dupa Araya de la Slayer, vocalu de la Testament e cel mai batran din generatzia respectiva).
Tre sa recunosc si eu vina de a asculta trupa asta din 4 in 4 albume, dar poate e mai bine asa si poate de aia mi se pare atat de energizant noul material, ceva ce niciuna din trupele Big Four n-a fost in stare sa-mi transmita in ultimii 15-20 de ani.
************************************************
Larkin Poe - Self Made Man
Pe Larkin Poe abia ce apucasem sa le recomand la inceputul anului, cand apareau in topul pe anul trecut, si iaca au deja un nou material de top, chiar mai cool decat precedentul. Probabil vor aparea iarasi printre finalistii Grammy.
Ramane acea senzatzie ca genul asta de muzica trebuie cantat de blueseri shtirbi cu o palarie plina de monezi intre picioare, insa twistul feminist al albumului (vezi titlul) aduce ceva proaspat. Nu credeam ca gagicile o sa ma tzina atent doua albume la rand - nu din cauza ca-s gagici, ci pentru ca genul asta de blues e predispus la reciclare si mucegaire rapida.
Insa fetele canta de mici (sub numele Lovell Sisters, unde mai aveau o a treia sora care din pacate s-a maritat) si se pare ca au genul asta de muzica in degetul mic, au ocupat o nisha pe care pot sa o domine fara efort. Daca nu le apuca si pe ele ambitzia maritishului le prevad o cariera exploziva, poate chiar spre nivelul popularitatzii lui Taylor Swift. Sunt iremediabil indragostit de cea care canta la chitara poale-n brâu.
************************************************
Psychotic Waltz - The God-shaped Void
Tzin minte ca rockerii romani nu i-au prea bagat in seama, Lentzi Chiriac i-a ignorat in ziarele si emisiunile lui - parea sa-i evite de-a dracului, caci am aflat de ei abia din Metal Hammeru unguresc iar amicii care nu aveau acces la presa ungureasca habarn-aveau de trupa asta. Dar cei care aveau, adica cercurile de metalisti unguri intre care traiam in anii 90 se jurau ca astia vor fi urmatorii Dream Theater.
Insa tocmai cand au scos albumul de breakthrough in 1996 grupul s-a spart, iar vocalul a fugit din California intr-un sat austriac, probabil fugea de ceva caci spre deosebire de idolii prog-rock de atunci (Dream Theater, Fates Warning), astia aveau preocupari mai hippie (versuri despre droguri si experientze psihedelice). L-am mai urmarit o vreme pe vocal cu proiectul pe care l-a lansat in Austria, Deadsoul Tribe, apoi am uitat si de acela - pana acum, cand Psychotic Waltz au revenit in formula din anii 90 cu un album care incearca sa ne spuna ca timpul nu exista, deci astia 23 de ani n-au trecut ci s-au invartit in cerc.
Stilistic nu s-a schimbat nimic, materialul e un indrumar spre albumele vechi - suna ceva mai bine, insa e doar un update tehnologic. Nu cred ca va dezamagi pe fanii grupului dar nici nu va castiga fani noi, caci azi termenul prog-rock a fost invadat de hipstereli gen Leprous. Insa cine a apucat sa se joace Heroes 2 pe prog-rock din anii 90 va simtzi pe limba gustul trecutului.
************************************************
The Lone Bellow - Half Moon Light
Posibil sa fie unu din topurile cele mai previzibile pe care le-am scris aici - semn de conservatorism si resemnare, dar nu mai am vreme de rasfoit presa ca pe vremuri. Copiii, politica si procedurile pot ingropa un om cu zile, ori macar sa-i castreze apetitul pentru arte si creativitate. Pe The Lone Bellow ii bag in top pentru a treia oara in ultimii 5 ani, caci se pare ca-s incapabili sa scoata un album la care sa nu-mi vibreze inima sau macar ficatu.
Bagatzi in seama doar de presa specializata pe country, trioul e totusi un folk destul de modern, ce-i drept lipsit de inganarile si mieunatul asociate indie-folkului de moda noua. Combinatzia de voci masculine si una feminina e permutata excelent intre piese diversificate, care au in comun refrene catchy de imn natzional ce invita la cantat in cor.
E muzica marilor poetzi americani, asociata cu versuri sofisticate si absentza oricarui distors sau disonantze, totu e armonie care ar face-o geloasa pe Mirabela Dauer: veniți, privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!
************************************************
Me and that Man - New Man, New Songs, Same Shit vol. 1
Nu e tocmai trupa, ci proiectul blues-rock al lui Nergal, vocal al trupei de metal satanist polonez Behemoth, care a fost fugarit din tzara natala cand l-au numit pe Isus preshedinte onorific al Poloniei. S-a retras in SUA unde a prins gustul blues-rockului si si-a facut o gramada de relatzii care il ajuta pe albumele scoase sub numele Me and that Man. El abia se mai aude aici - aproape toate piesele au un invitat de marca la voce, e o singura piese cantata de el pe album (in poloneza).
Printre contributori se numara oameni de la Hexvessel (de care ziceam mai sus), Madrugada, Volbeat, Slipknot, Trivium, Shining-ul suedez, Shining-ul norvegian, Rome, Lucifer. Nu sunt doua piese care sa semene, e o pestritzeala care surprinde la tot pasul, in maniera aia de "cross-over event" pe care o mai intalnesti doar in filmele Avengers si pe albumele Ayreon.
Desi in fisha postului scrie ca ar trebui sa cante la voce, aici Nergal se ocupa mai mult de chitara, caci s-a separat de bluesmanul englez care ii rezolvase partea respectiva pe albumul de debut si l-a introdus in tainele bluesului. Din cate sugereaza titlul noului material, lista invitatzilor ar putea fi mult mai lunga si probabil se va vedea asta pe urmatoarele "volume" ale acestui proiect foileton - un fel de pastisha, dar diversa si extrem de entertaining.
************************************************
Nu e tocmai trupa, ci proiectul blues-rock al lui Nergal, vocal al trupei de metal satanist polonez Behemoth, care a fost fugarit din tzara natala cand l-au numit pe Isus preshedinte onorific al Poloniei. S-a retras in SUA unde a prins gustul blues-rockului si si-a facut o gramada de relatzii care il ajuta pe albumele scoase sub numele Me and that Man. El abia se mai aude aici - aproape toate piesele au un invitat de marca la voce, e o singura piese cantata de el pe album (in poloneza).
Printre contributori se numara oameni de la Hexvessel (de care ziceam mai sus), Madrugada, Volbeat, Slipknot, Trivium, Shining-ul suedez, Shining-ul norvegian, Rome, Lucifer. Nu sunt doua piese care sa semene, e o pestritzeala care surprinde la tot pasul, in maniera aia de "cross-over event" pe care o mai intalnesti doar in filmele Avengers si pe albumele Ayreon.
Desi in fisha postului scrie ca ar trebui sa cante la voce, aici Nergal se ocupa mai mult de chitara, caci s-a separat de bluesmanul englez care ii rezolvase partea respectiva pe albumul de debut si l-a introdus in tainele bluesului. Din cate sugereaza titlul noului material, lista invitatzilor ar putea fi mult mai lunga si probabil se va vedea asta pe urmatoarele "volume" ale acestui proiect foileton - un fel de pastisha, dar diversa si extrem de entertaining.
************************************************
Igorrr - Spirituality and Distortion
Asta imi inchipui ca ar fi fost trupa metal a lui Charlie Kaufman daca s-ar fi apucat de asa ceva.
Igorrr a fost pentru mine al doilea cel mai asteptat concert din Romania pe anul asta (dupa Clutch), insa ciuma ne-a dat peste bot. Erau parte a festivalului DBE din Alba Iulia care anuntzase pentru anul asta cel mai spectaculos line-up de muzica dark din istoria festivalurilor romanesti.
Proiectul e o ciudatzenie de origine franceza care se foloseste de soundul metal doar ca pretext pentru diverse nazdravanii care isi au sursa de inspiratzie mai degraba in tarafurile tziganesti si muzica de circ. Acu 2 ani au fost invitatzi la festivalul jazz de la Montreux, unde s-a infiintzat o scena speciala pentru acest gen de weird-metal (in care activeaza si jazisti cross-over gen John Zorn).
Versurile-s in ceva limba inventata - proiectul impartaseste acest obicei (si pe unii muzicieni) cu inca cateva proiecte weird-metal care provin din acelasi colectiv artistic francez (vezi si trupele Oxxo Xoox, Whourkr si Corpo-mente). Multe din proiectele astea suna a improvizatzie sau mistocareala, dar aici s-a investit ceva efort si buget - una din piese il are ca invitat pe vocalu de la Cannibal Corpse (care e si asta o pista falsa spre ideea ca asta ar fi o trupa metal).
************************************************
Katatonia - City Burials
Dintre trupele tineretzilor mele au scos unu dupa altu albume faine Pyogenesis, My Dying Bride, Paradise Lost si Katatonia. I-am ales pe ultimii pentru top pentru ca e o revenire destul de fresh dupa o succesiune de albume ultraboring - aveam senzatzia aia care te incearca cand ai un preten supervechi care spune aceleasi lucruri de 20 de ani si nu mai ai rabdare sa-l ascultzi, caci cam stii dinainte ce urmeaza sa-i iasa pe gura, cat bea si la ce ora se duce sa se culce.
Dar uite ca cumva au reusit sa scoata un album pomenit in cam toate topurile rock ale acestui inceput de an, e un consens ca albumul e o revenire de bun augur - desi nu stiu la ce e revenire ca nu e chiar o schimbare stilistica, doar un refresh major in melodii, mai putzina monotonie, mai putzina inertzie. Ceva ce ar trebui sa incerc si eu ca sa nu mi se planga pretenii ca spun aceleasi lucruri de 20 de ani - acu cand toata lumea vorbeste despre droguri, horoscop, fitness si cum sa mimezi munca la birou ca Dan Barna.
************************************************
John Moreland - LP5
La cele 200 kile ale sale e o surpriza ca Moreland mai poate face turnee si albume. Shame is a cancer, go easy on your heart. Nu m-am omorat niciodata dupa vaicarelile lui country dar albumul asta are o sensibilitate aparte, un sound jazzy al tobelor si basului, chiar niste vocoder si mellotron (vezi piesa aleasa mai jos).
Se apropie realegerea lui Trump si toata scena country a fost hiperactiva anu asta, indiferent de pandemie, indiferent de protestele BLM. S-a sculat patriotismu in patriotzi si scot albume pe rupte pana la alegeri, toate despre America si Americani.
Am avut de ales pentru top intre albumul asta si noul American Aquarium, dar am zis sa mai diversific; dintre trumpisti ar mai fi albume noi de la Jason Isbell (recomandat de Calin Dumitru), sau The Drive-by Truckers recomandat de Tudy, dar am zis ca in orice clipa poate sa crape inima in animalul de Moreland si eu inca nu l-am pus niciodata in top. A mai scos si Ray Wylie Hubbard dar n-am apucat sa-l ascult pana la intocmirea topului asta, poate intra in urmatoru - depinde si daca castiga Trump alegerile, ca tre sa ma orientez si eu, a fi apolitic a devenit o crima la noi.
************************************************
Ulcerate - Stare into Death and Be Still
Albumu de metal extrem al topului si cel mai mioritic titlu al anului vin din Noua Zeelanda - trupa pe care am avut placerea sa o vad live insa n-am priceput nimic din ce au facut acolo, am ramas cu senzatzia acelor concerte de jazz unde totul pare randomizat, cand suspectezi ca oamenii n-ar fi in stare sa-si cante aceeasi piesa la fel de mai multe ori. Ulcerate sunt omologii lui Tool in metalul extrem deci cine vrea sa para destept ar face bine sa-i asculte si sa-i recomande si altora.
E si una din trupele (nu neaparat rare) de metal extrem intelectual, formata din geeksi studiosi si cu versuri sofisticate (chiar daca nu se intzelege nimic din ele). E directzia in care isi dorea legendarul Chuck Schuldiner sa evolueze death-metalul dupa moartea sa - album ingineresc si dens in concepte, care invita la studiu si poate disipa preconceptziile privind nivelul intelectual al acestui gen de muzica.
Senzatzia de riffuri aleatoare s-a mai disipat, este coerentza rezonabila pe majoritatea pieselor si cred ca e consens general prin topurile metal ca asta e albumul anului pentru aceasta nisha - o incununare a directziei pe care presa gen Pitchfork a tot promovat-o de vreo 5 ani incoace impingandu-i in fatza pe Blood Incantation, Gorguts etc.
No comments:
Post a Comment