La multzi ani!

Halloween 1-2

Curand aniversam 30 de ani de la lansarea unuia din cele mai influente filme horror ever si a celei mai celebre scream queen, Jamie Lee Curtis. N-o sa gasiti cronica profesionista care sa acorde filmului Halloween sub 4 stele. Conform lui Roger Ebert, “Halloween” is a visceral experience -- we aren't seeing the movie, we're having it happen to us.

Desigur, e vorba de originalul lui John Carpenter din 1978, filmul care l-a lansat pe regizor intr-o industrie horror pe care avea sa o dirijeze aproape 20 de ani, probabil regizorul care a suferit cele mai multe remake-uri si sequeluri. Halloween e considerat punctul Big Bang de la care a inceput trend-ul filmelor slasher, desi nu e primul film de gen: Psycho, Texas Chainsaw Massacre si Black Christmas fiind cateva titluri precedente relevante dar care nu au fost mulse chiar in halul in care s-a intamplat cu Halloween. Ca si Night of the Living Dead cu 10 ani mai devreme, Halloween a inventat checklistul de ingrediente care a influentzat toata istoria ulterioara a filmelor de gen.

Un rol esential in film il joaca muzica. Tema Halloween (a lui Carpenter, care isi compune muzica propriilor filme) e antologica, un bolero folosit cu efect maxim in film si in multe altele care au urmat. Apoi, e unul din rarele filme care reusesc sa fie horror fara sa afisheze ostentativ sange. Cea mai mare parte actiunii are loc in afara cadrului camerei sau in jocuri de lumini si umbre in care putem doar ghici ce se intampla de pe urma horcaiturilor si accentelor coloanei sonore. Nici body-count-ul nu este prea mare. Un alt ingredient esential este lipsa totala a motivatiei si umanitatzii personajului negativ. Purtand o masca cu fatza lui Captain Kirk din Star Trek si o salopeta neagra, personajul Michael Myers n-are nici o replica de-a lungul filmului, nu alearga, nu gesticuleaza, e doar o prezentza fizica, un boogeyman pe care-l vedem doar in cateva posturi: stand in picioare, umbland si omorand cu calm maxim adolescentzi destrabalatzi. MM n-are preocupari, interese, hobby-uri, e doar o umbra care pluteste prin film de la un capat la celalalt, il vezi mereu undeva in fundal in timp ce alte personaje isi consuma dialogurile in prim plan.

Ca si ceilaltzi antieroi emblematici ai filmului horror, Michael Myers a suferit in timp o multime de transformari, culminand cu remake-ul recent al lui Rob Zombie care incearca sa-l umanizeze si sa-i indeparteze aura ireala cu care l-a inventat Carpenter. Sequelurile Halloween se straduie la randul lor sa mulga bani cu explicatii spectaculoase si uneori supranaturale asupra originilor lui MM insa, daca stai sa te gandesti cum arata filmul asta in 1978, fara continuari, fara explicatii si teorii, MM e un arhetip perfect de boogeyman, diametral opus personajului glamour al genului, Freddy Krueger (contributia lui Wes Craven la revitalizarea genului).

Povestea filmului e simplista: in timp ce virginala Jamie Lee Curtis si colegele ei de liceu parashute faceau baby-sitting in seara de Halloween uitandu-se la The Thing (film pe care Carpenter avea sa-l re-make 4 ani mai tarziu), omul cu salopeta trece din casa in casa si taie gatu locatarilor. Pe urmele lui, Donald Pleasance e psihiatrul de la casa de nebuni din care a evadat inamicul pe care il caracterizeaza simplu: pure evil.

Al doilea film al seriei Halloween incepe sa transpire semne de oboseala dar ramane decent asigurand o continuitate directa cu filmul original si nu doar o variatziune aberanta. E si primul film care incearca sa isi construiasca succesul dand explicatii pe marginea personajului Michael Myers, care se pare ca era foarte nervos pe sora-sa despre care ni se releva abia acum ca e chiar eroina virginala jucata de Jamie Lee Curtis. Puteam sa traiesc si fara aceasta revelatzie de kkt, dar oricum faptul ca Halloween 2 are o multime de elemente comune cu primul film (aceeasi actori, muzica si continuitate) il face sa aiba un rost, mai ales vazut in tandem. Povestea continua de la momentul impuscarii monstrului si internarii in spital a supravietzuitoarei. Donald Pleasance nu e convins ca nemernicu e mort si are dreptate caci acesta ia cu asalt spitalul in care au internat-o pe sora-sa de pe urma primului film. Regizorul Halloween II (Rick Rosenthal, regizor de seriale TV) este singurul care a regizat doua filme ale seriei, revenind 20 de ani mai tarziu cu Halloween 8 (Resurrection, H2K).

P.S. In remake-ul lui Rob Zombie, personajul lui Pleasance e jucat de Malcolm McDowell (Portocala mecanica) iar personajul lui Jamie Lee Curtis devine secundar. De fapt, filmul lui Zombie e doar pe jumatate remake, prima jumatate fiind un fel Halloween begins focalizat pe problemele de familie ale tanarului Michael Myers inainte sa ajunga la spitalul de nebuni.

Cauchemar pe Strada Mortzii

Nightmare on Elm Street 1-2

Nightmare on Elm Street face parte, alaturi de Halloween, Rocky sau Night of the Living Dead, din categoria filmelor ingropate in merchandising, sequeluri si o aura care s-a insinuat in memoria colectiva a poporului care itzi da impresia ca le-ai vazut pana cand le vezi de fapt si realizezi ca nu era asa. In realitate filmele astea difera semnificativ de impresia popularizata pe marginea lor.

NOES, filmul original din 85, a revitalizat intr-un mare stil filmul slasher, dupa ce Friday 13 a facut tot posibilul sa-l ingroape. Singura legatura cu Friday 13 e ca si NOES face parte din efortul Hollywood-ului de a populariza un gen de filme care pana in 80 apartineau strict zonei underground, un efort care a fost reluat recent si se pare ca se reia in mod ciclic in istoria cinematografiei. Daca Friday 13 a fost un gore gratuit si un eshec monumental, NOES inseamna ridicarea genului la cote profesionale (efecte speciale, actori, buget, idee, promo), poate chiar cele mai profesionale pana la ora actuala in istoria slasherelor (=recentul trend torture movie nu se incadreaza aici). Regizorul Wes Craven si-a pus definitiv amprenta pe filmul slasher al anilor 80 si nu s-a linistit cu asta, a mai reinventat o data genul 10 ani mai tarziu, cu trilogia Scream, cu care a cam si pus capacul, orice alt film de gen al ultimilor 20 de ani (inclusiv parodiile) stand in umbra acestor titluri. Ok, mai putzin filmele care au adus ingredientele slasher in mainstream: Seven, Usual suspects si Silence of the Lambs.

Personal am si o nemultzumire legata de antieroul Freddy Krueger, mi se pare un pic nasol clopul ala si puloverul in dungi dar daca stau sa ma gandesc umpic, e cel mai original antierou horror de la Psycho incoace. Fatza de predecesorii sai anonimi si mascatzi din Halloween, Friday 13, Texas Chainsaw, Freddy e un boogeyman cu personalitate, are in spate o istorie si e jucat de un actor emblematic (nu grozav, dar emblematic) si anume Robert Englund, care si-a facut o cariera din a-si relua obsesiv rolul respectiv. Apoi, filmul are un conflict real intre buni si rai, nu e doar un checklist al elementelor definite de John Carpenter in Halloween. Sigur, avem niste carne de tun in film (din care face parte un Johnny Depp teenager usor gay), dar e vorba de conflictul dintre o gagica si Freddy asta care te omoara in vis, un concept mult mai original in 1984 decat toata istoria slasherelor la un loc, chiar daca ulterior a devenit o tema supralicitata (vezi si BD-urile Sandman). Efectele speciale si de sunet sunt la cote umilitoare pentru concurentza vremii respective iar conceptul supranatural lasa loc destul pentru imaginatzia scenaristilor, din pacate nu si pt imaginatzia celor care s-au implicat in continuarile filmului.

Totusi, chiar si continuarile sunt la un nivel superior sequelurilor Halloween, Friday 13 si Psycho, stradaniile Hollywood-ului de a mai mulge bani din acest succes aducand ocazional efecte speciale si gaselnitze reusite. In cazul NOES, Wes Craven nu a regizat doar primul, ci si ultimul film al seriei (practic cele doua varfuri), ceea ce asigura o coerentza care lipseste din seriile concurente, in care regizorii filmelor originale si-au lasat ideea la indemana hienelor.

Partea a 2-a, Freddy's Revenge, desi vazut ca cel mai prost film al seriei, este criticat tocmai pentru ca se desprinde mult de ideea originala insa dupa mine tocmai asta e punctul forte. De data asta Freddy simbolizeaza homosexualitatea care il bantuie pe un tanar cu tendintze gay iar inamicul este o gagica care e simbolul heterosexualitatii. Asadar, nu mai e un film despre cosmarurile care te omoara, ci despre posedare si exorcizare. Eroul teenager este hartzuit sexual de antrenorul sau de gimnastica, Freddy se razbuna si il tortureaza pe antrenor biciuindu-l cu prosoape ude peste fundul gol pana la moarte, eroul teenager face un pact cu Freddy lasandu-se posedat de acesta astfel incat Freddy sa poata omori oameni si in viatza de zi cu zi, nu doar in taramul viselor. Iar gagica incearca sa-l aduca pe tanar pe calea hetero, desi tanarul prefera adesea sa doarma cu colegul de camera decat cu ea. Nu stiu daca toate astea au fost voluntare in capul scenaristului, dar tematica gay e atat de pregnanta incat filmul a devenit foarte haios, iar scena finala in care Freddy iese (la propriu) din corpul tanarului gay e antologica.

Book of the Dead

A complete history of Zombie cinema

de Jamie Russell

Cartzoiul acesta in format A4 pe hartie lucioasa e indispensabil in biblioteca oricarui zombifil cinefag. In primul rand ca e o sursa documentara enciclopedica inegalabila in conditii grafice deosebite, in al doilea rand contine o anexa cu printuri pe hartie lucioasa ale afishelor filmelor zombie plus un index complet pana la anul 2006, care acopera totul de la filme porno horror mexicane din anii 80 pana la Piratzii din Caraibe si Lord of the Rings.

Cica povestea zombie incepe de la scriitorul William Seabrook, un proscris al generatiei pierdute a lui Hemingway care a fost marginalizat de colegii de breasla datorita apucaturilor pedofile si a faptului ca de fapt nu era mare lucru de capul lui ca scriitor. Omul a incercat sa compenseze lacunele literare orientandu-se spre scrierea de ghiduri turistice romantzate in care mai baga abureli, adica un fel de Calistrat Hogash. Dupa un succes moderat cu jurnalul de calatorie prin deserturile arabesti populate de Djini si alte bazdaganii, a scris prima carte in care apare termenul zombie, mai exact un jurnal de calatorie prin Caraibe. Se pare ca originile termenului se afla in spaima sclavilor haitieni de a avea de lucrat si dupa moarte, problematica eterna daca stau si ma uit la colegii mei de servici. Ba mai mult, unii negutzatori de sclavi isi dopau sclavii ca sa reziste mai bine la rutina, ceea ce ii aducea in starea de zombie, din nou o practica obisnuita la locul meu de munca.

Mai departe descoperim ceea ce am propovaduit dintotdeauna, si anume ca filmele cu zombie sunt mai legate de originile cinematografiei decat von Trier si toti francejii laolalta. Se spune povestea lui Bela Lugosi, a confictului de clasa intre vampirul innobilat si zombieul lobotomizat. Se baga la socoteala si genul spaghetti zombie, generatia italiana orientata pe scarboshenii, sex si ploturi imbecile, in frunte cu nihilistul Lucio Fulci dar si cu maestrul Dario Argento. Se analizeaza diferentele intre zombie-ul hollywoodian si zombie-ul voodoo, cu filmul lui Wes Craven ca referintza (Serpent and the Rainbow, singurul film zombie "dupa intamplari adevarate"). Se baga in ghiveci fobiile razboiului rece si felul in care Tom Savini si-a folosit experientza din Vietnam pentru a deveni cel mai cunoscut zombie make-up and guts artist.

Povestea se finalizeaza cu revivalul genului cauzat, conform autorului, de jocurile video si de adaptarile lor cinematografice, mai precis Resident Evil, primul film cu zombie cu rating PG 13. Apoi, evident, vine avalansha de remakeuri, revenirea lui Romero in centrul atentziei dupa 20 de ani de stat la umbra si generatia MTV zombie.

A doua jumatate a cartii este o colectie de poze ale afiselor filmelor zombie italiene, mexicane si japoneze. Iar la final un index alfabetic din care aflu de o gramada de titluri japoneze plus o versiune porno la Night of the Living Dead, in care personajul principal se masturbeaza ca sa faca fatza stresului. O carte obligatorie pentru orice cinefil, cinefag sau cinepat.

P.S.Important de observat ca editura asta FAB Press are tot felu de cartzi dubioase dintre care recomand cu inima deschisa: Agitator - the cinema of Takashi Miike, Profondo Argento - biografia lui Dario Argento, Iron Man - the cinema of Shinya Tsukamoto, Blaxploitation Cinema precum si cele mai rare tricouri originale ever, cum ar fi ala cu Zombieul lui Lucio Fulci, trupa Goblin, cu Accion Mutante a lu Iglesia, cu filmele lui Argento sau Eraserheadu lu David Lynch. Io nu mi-am luat decat unu cu Night of the Living Dead, ca asta l-am gasit la magazin si inca n-am testat comenzile on-line dar in caz ca nu stitzi ce sa-mi luatzi de ziua mea, acolo sa va informatzi: http://www.fabpress.com/

Memorialul durerii

World War Z

de Max Brooks

Max Brooks e nimenea altul decat fiul regizorului Mel Brooks si a frumoasei actritze Ann Bancroft. Legaturile se opresc acilea, caci aschia a sarit ceva mai departe de trunchi si astazi e unul din cei mai de succes autori de literatura zombie, ba chiar unul din cei mai de succes scriitori americani. Si cand zic succes, vorbesc serios, volumul de fatza fiind unul din varfurile de Box Office de acu cativa ani. Cum ar veni, zombie au ajuns si in mainstream-ul literar, dupa ce au luat pe sus Hollywood-ul acu vro 5 ani. And im not bullshitting - Max Brooks asta se apropie dupa doar doua carti incet de notorietatea marilor autori de fast food literature precum Coelho, Dan Brown si altii ca ei. Cu diferenta ca this is fun.

Brooks nu e la prima incercare literara. Omul a intrat in schema in 2003, in plin varf de cota a fenomenului zombie, cu Zombie Survival Guide, al carui titlu vorbeste de la sine. Cu poze multe, scheme de tamplarie, pozitii de lupta corp la corp si indicatzii despre cum sa-tzi construiesti un zombie outpost, strategii de supravietzuire la casa si la bloc, arme albe de maxima eficientza, cartea cu pricina s-a impus ca un ghid ironic grefat pe o poveste schelet de tip what if, spusa prin notele de subsol si anexele cartii. Oricum, cartea cu pricina era mai mult experiment decat literatura.

Cu World War Z lucrurile stau cu totul altfel. Max Brooks isi scrie cartea tot intr-o maniera experimentala, de data asta una care ma duce cu gandul la John Brunner si distopiile lui pe marginea poluarii si suprapopularii (The Sheep look up, Stand on Zanzibar). De fapt, nu avem un roman narat in sensul traditional, ci o colectie de cateva zeci de interviuri cu supravietuitorii unui presupus razboi mondial pricinuit de o epidemie zombie raspandita de chinezi, razboi presupus a avea loc la scurt timp dupa caderea lui George Bush si incetarea ostilitatilor cu lumea araba. Fara a da pe fatza nume si date concrete, referintzele lui Brooks se bazeaza mai degraba pe indicii ironice la adresa unor probleme globale actuale. E vorba de o distopie descriptiva, persoanele intervievate sunt adunate de pe toata planeta si servesc la creionarea a diverse contexte culturale in conditii de criza totala.

Incepe cu prima epidemie zombie din China, apoi se iau pe rand diverse peisaje socio-politice: reactia Israelului si a lumii arabe, solutia apartheid propusa de Africa de Sud cu aprobarea lui Nelson Mandella, invazia occidentului de catre zombie din fostele tzari comuniste, refugiul parlamentului Uniunii Europene in castelele lui Hitler, Sfantul Imperiu Rus condus de inchizitia ortodoxa, folosirea nechibzuita a armelor termonucleare din Iran si Pakistan, criza coreeana si evacuarea in masa a Japoniei, eroismul astronautilor abandonati pe statiile orbitale decisi sa intretina satelitii de comunicatie pana la moarte, asaltul armatei americane motivate de o piesa Iron Maiden si culminand cu ridicarea Cubei la statut de supraputere capitalista de pe urma adapostirii catorva zeci de milioane de refugiati americani. Povestea prezinta fenomenul gradual, incepand de la Pacientul Zero (un copil chinez muscat in timpul scaldatului), trecand prin faza de criza demografica a sinuciderilor in masa, sindromul Stockholm al victimelor care se credeau zombie fara sa fie, marshavia corporatziilor americane care vindeau vaccinuri fake, esecul armelor avansate in fatza puhoaielor de zombie, reinstaurarea societatilor pe baza de troc si umilirea publica a gulerelor albe incapabile de munca fizica. O delicioasa fresca sociala care extrapoleaza toate crizele tacite ale prezentului, ia in balon toate culturile locale din diverse coltzuri ale lumii si scoate la suprafatza nimicnicia umana intr-un mod implacabil de ironic si totodata deprimant.

World War Z, asemenea filmelor lui Romero, face parte din categoria lucrarilor in care zombie sunt doar pretextul mesajului si nu miezul sau. Am mai spus ca zombie sunt un artificiu cinematografic si ca destui scriitori au demonstrat ca in literatura e aproape imposibil sa importzi acest artificiu. Din aceasta pricina, romanul lui Brooks castiga prin evitarea elementelor horror si prin transformarea cartii intr-un pseudotratat istoric privind starea socio-politica contemporana a umanitatii, cu o gramada de referintze la razboiul din Irak, capitalism, comunism si tembelismul politic postmodern. Si nu ma refer aici la trucurile lui Romero, de a amesteca dialoguri de criza cu scene de actziune violenta la scara redusa. In World War Z vorbim de o distopie pur sange fara personaje principale, despre un razboi purtat de intreaga umanitate impotriva propriilor fobii si tembelisme. In mod aparte m-a impresionat campania de reabilitare a suferinzilor de sindromul Robinson Crusoe, care au reusit sa supravietuiasca pe cont propriu ani la rand sechestrati de zombie si sunt obligati la finele razboiului sa se reintegreze in societatea care a cauzat majoritatea catastrofelor din capul locului.

Partea proasta e ca, desi cartea nu se adreseaza fanilor horror, e un pic prea subtila ca sa isi atinga scopul si pe alocuri devine un fel de inside joke. Sunt de parere ca atunci cand faci misto de cineva, tre sa te asiguri ca mesajul ajunge la destinatar si ca respectivu pricepe ca se face misto de el, altfel e degeaba. Sper ca ecranizarea prevazuta pentru anul viitor sa contribuie la popularizarea acestui tablou epic fara precedent. Practic romanul a fost subiectul unui razboi media pentru acapararea drepturilor de ecranizare si, cu un regizor capabil sa lucreze la scara larga, ar putea fi un film cu impact major. Si nu uitati sa completati chestionarul de mai jos de cate ori intalnitzi un zombie pe strada, la serviciu sau pe unde o fi. La mine de regula se intampla la serviciu:

Supereroi zombie

Marvel Zombies

de Robert Kirkman et al.

Marvel e pentru benzile desenate cam ce e MTV pt muzica, ProTV pt televizoare si Mircea Badea pentru comedie. Adica o chestie half idiot half glamour, o mashina de bani cu poante rasuflate si o agresiune iesita din comun pentru a-si conserva segmentul de piatza. Printre altele, Marvel sunt singura companie ale carei benzi desenate se gasesc in Romania in circuit normal si cu merchandise auxiliar. Marvel are totusi o importantza deosebita in lumea BD - e una din cele mai vechi companii (de prin anii 30 incoace) si a promovat cam toti pionierii anilor 50-70. Pe de alta parte, Marvel sunt principalii vinovatzi pentru perceptzia generala a publicului fatza de benzile desenate si compania BD cu cele mai mari investitzii la Hollywood. De la ei vin Spiderman, Punisher, Daredevil, Fantastic Four, X-Men, Elektra, Hulk, adica mult zgomot pentru putzin dar cu aceste filme au reusit sa se salveze de la falimentul care-i pashtea acu 10 ani cand glumetzii ziceau ca o sa fuzioneze cu compania BD orientata pe porn-horror a lui Glenn Danzig, Verotika.

Principalii rivali Marvel sunt compania DC Comics, proprietarii lui Superman si Batman, si responsabili pentru revolutzia britanica a benzilor desenate (Neil Gaiman, Alan Moore etc.) de care v-am mai povestit si-o sa va mai povestesc.

Povestile Marvel se petrec in universul Marvel, o lume creata de autori de-a lungul vremii, lume in care se incearca incadrarea povestilor intr-o continuitate generala in care totul se amesteca in a big happy family si personajele au imbatranit de-a lungul istoriei companiei. Asta inseamna ca universul Marvel e locuit de toti supereroii pomeniti anterior (si altzii dupa care inca nu s-au facut filme) si astia interactzioneaza intre ei, se ajuta, se bat, se cearta, se dusmanesc etc. De aici senzatia ca avem de a face cu o mashina de bani si cu faptul ca devine oarecum dificil sa citesti volume Marvel fara sa stii backgroundul personajelor si fara sa parcurgi diverse cross-referinte care se fac intre povesti. Ba mai apar si serii cross-over (gen Alien vs. Predator) si tot felu de apendixuri pe care daca stai sa le urmaresti nu cred iti ajunge o viatza de om. Cand lucrurile nu s-au mai putut lega si a aparut nevoia de a invia personaje si a scrie povesti care sa nu fie constranse de continuitatea universului Marvel, s-au inventat universuri paralele, cel mai cunoscut fiind universul Ultimate Marvel, in care traiesc aceiasi eroi, dar in versiuni paralele, neafectate de evenimentele universului original. Cica smecheria asta ii scuteste pe Marvel sa realizeze resetari majore ale eroilor sai, cum a fost cazul DC Comics care i-au reinventat pe Superman si Batman intr-o gramada de versiuni.

Acelasi truc e folosit pentru Marvel Zombies, in care un univers Marvel paralel cade prada unei infectii zombie care ii transforma pe toti supereroii si ii face sa decimeze toata populatia planetei. Necazu e ca, asa cum ziceam, e greu sa-tzi dai seama unde incepe povestea Marvel Zombies si unde se termina si mi-a luat nepermis de mult timp sa aflu care e continuitatea, cum se intersecteaza si in ce ordine trebuie citite povestile acestui univers. Poate ii scutesc si pe altii de efort cu ocazia asta. E vorba de un nucleu care are chiar titlul Marvel Zombies, care e cel mai cool, la care se adauga o sumedenie de prequeluri, sequeluri si cross-overuri cu alte serii Marvel care-s in general cam stupide si inglodate in referintze si personaje cu care nu-s familiar.

Nucleul Marvel Zombies de care ziceam e o miniserie de 6 numere (5+prequel) scrisa de Robert Kirkman (autorul telenovelei The Walking Dead). Arata bine, are umor, e foarte gory si contine o groaza de personaje Marvel zombificate, un pic prea multe, daca nu chiar toate. Totusi, mi se pare foarte cool ca Spiderman si-a mancat gagica si bunica, ca Ant-Man il tine prizonieri pe un Black Panther mutilat intr-un beci si mananca bucatzele din el la fiecare masa si ca Magneto (raul din X-Men), ultimul supravietzuitor al infectziei zombie, sfarseste devorat de Hulk, un veritabil gurmand zombie. Alta parte pozitiva e ca eroii infectati nu sunt tocmai zombie traditionali, in sensul ca au dialoguri, umor, gandesc si nu mor nici daca ii impusti in creier, doar ca nu-si pot controla foamea si au un psihic destul de labil, in special Spiderman, urmarit de coshmarurile scenei in care si-a mancat gagica. Colac peste pupaza apare si Silver Surfer (vedeta recentului film Fantastic Four) sa revendice universul in numele shefului sau devorator de planete, Galactus. Marvel Zombies ii halesc si pe astia doi si capata puteri cosmice cu care pornesc spre alte planete. Prequelul, scris tot de Kirkman, dovedeste ca vinovatzii pentru infestare sunt Fantastic Four, carora le-a intrat in cap ideea ca zombificarea e urmator pas al evolutziei darwiniene.

La acest nucleu se adauga cateva cross-overuri scrise de diversi:

• o miniserie prequel hazlie, Marvel Zombies versus Army of Darkness, in care Bruce Campbell moare, este respins la Portzile Raiului caci nu e voie cu drujba inauntru si se trezeste in universul Marvel Zombies unde e convins ca zombificarea a fost produsa de spiritele din Evil Dead asa ca se porneste intr-un quest pentru gasirea Necronomiconului. Cartea se afla in biblioteca elitistului Doctor Doom (raul din Fantastic Four) care conduce rezistenta anti-zombie si a construit o arca a lui Noe. In final Bruce Campbell scapa din universul asta si ajunge in universul paralel Marvel Werewolves, in care toti supereroii sunt varcolaci (e foarte tare Were-Spiderman). Dupa cate stiu universul asta e inca la stadiul de poanta si nu exista inca benzi desenate dedicate lui;
• doua cross-overuri nasoale cu Fantastic Four: in primul cei 4 sunt momitzi printr-un portal in universul Marvel Zombies unde-l ajuta pe Magneto sa salveze ultimii supravietzuitori umani; in al doilea, Zombie Fantastic Four trec dincoace in universul Marvel cu ganduri ticaloase, dar sunt pushi cu botu pe labe de Doctor Doom;
• un sequel nasol cu Black Panther care ajuta o rasa de extraterestri in lupta impotriva Marvel Zombies care au inceput sa ia la rand planetele dupa ce au decimat Pamantul si l-au mancat pe Galactus;

Oricum, cross-overurile au fost bune la ceva: m-au convins sa nu citesc benzi desenate cu Fantastic Four sau Black Panther. Mi se par oribil desenate, toate personajele zambesc cu dantura ca in reclamele la pasta de dintzi, dialogurile sunt a big crapola si actiunea se desfasoara cu o viteza stupida. Probabil asta e standardul Marvel care, spre deosebire de standardul serialului Lost, se chinuie sa inghesuie cat mai multa actiune in cateva pagini.

Filmul anului - preview

Grindhouse

Sa luam un moment de reculegere cu gandul la cel mai tare film al anului si totodata cel mai mare esec financiar cu buget de blockbuster. Postul de fatza e un tribut adus filmului Grindhouse si dezastrului financiar pe care l-a provocat la Weinstein Bros, casa care a tzinut spatele lui Tarantino in orice porcarie a vrut el, pana acu cand au dat cu cornu in nisip. Oricum, Grindhouse ramane o demonstratzie ca si la Hollywood se fac filme lipsite de compromisuri.

Inainte de orice ma mir ca Tarantino a ajuns unde a ajuns si ca gluma a tzinut atat de mult. Dont get me wrong, i'm a fan, dar nu stiu daca cei care i-au dat Palm D'Oru si Oscaru au priceput profunzimea scenei in care Bruce Willis avea de ales intre o bata de baseball, o drujba si sabie de samurai. Cu sigurantza Catherine Deneuve n-a priceput despre ce era vorba cand i-a predat Palmieru. Tarantino iti spune bancu intr-un asa fel incat tre sa te simtzi prost daca nu l-ai priceput, ori sa mergia pretini sa intrebi in shoapta, man, explica-mi si mie poanta, daca ma-ntreaba cineva de ce rad sa stiu ce zic. N-o sa o uit niciodata pe gagica cu care am mers la Kill Bill si care incerca sa-mi explice ca Tarantino e un regizor bun, dar de data asta a cam exagerat cu violentza gratuita. Iar cand am intrebat-o ce-i place la Tarantino daca nu violentza, a zis ca are acasa un CD bulgaresc beton cu muzica din filmele lui si mai ales dansu ala cu degetele dintre Travolta si Thurman. Ne-am dus acasa, am baut, ne-am veselit si am ascultat ca nebunii CD-ul bulgaresc si cand am intrebat daca mai are si altceva de la Enio Morricone m-a intrebat cine-i ala. I-am aratat numele scris micutz pe coperta CD-ului in dreptul catorva piese.

Ideea e ca Tarantino e pentru multa lume un mare muzician. Are piesa aia superba cu Girl you'll be a woman soon si a inventat un dans emblematic pentru istoria cinematografiei. Si n-ai cum sa nu-l apreciezi pentru asta. Cu Grindhouse insa, poanta n-a mai tzinut. Se uita lumea la Grindhouse si se scarpina in cap, probabil pentru ca nici cu muzica nu mai sta prea bine. Si de data asta sunt suficient de multzi dobitoci incat sa aiba curajul sa se ridice in picioare si sa afirme: No siree, i didnt get this joke and im proud of it! Fuck off, Tarantino and your inner jokes.

Asadar, daca la Kill Bill parerile au fost inca impartzite, pe de o parte filmul a fost despre girl empowerment iar Lucy Liu era din Ally McBeal, pe de alta Soni Chiba a trecut neobservat si probabil si proverbul klingonian din genericul filmului, cu Grindhouse Tarantino si-a dat foc la valiza. Ba nu i-a ajuns sa arunce banii producatorilor pe geam, a mai dat si la preteni. Rodriguez are si el jumatatea lui de vina, dar de la el se cam astepta lumea. Apoi vine Rob Zombie si face un trailer cu nevasta-sa in chilotzi cu o svastica pe mana, vine Eli Roth cu un trailer in care o cheerleaderitza face un blowjob unui cadavru (a lui Eli Roth) si se mai si organizeaza un concurs internatzional cu fake trailere scandaloase.

Problema apare in SUA deocamdata, caci pt Europa s-a sistat distributzia. La noi filmul vine taiat in doua, ca si Kill Bill, sa mai mulga niste bani de recuperare. Si e foame de bani baetzi, caci se pare ca nu s-au adunat nici jumatate din cheltuielile de productzie. Deci pana in octombrie cand apar oficial DVD-urile mai e un pic, ca la cinema nu creca pupam, decat daca ne face TIFFU vreo surpriza sa importe varianta originala double-feature. Pana una alta pe torrente a aparut o forma decenta din Death Proof, bucata lui Tarantino. Decenta in sensul ca nu iti dai seama daca e filmat in cinema sau daca asa a vrut Tarantino sa arate filmul.

Pana atunci sa ne delectam si sa incercam sa explicam poanta celor care au nevoie, cu ajutorul Youtube. Pentru inceput, un calup de trailere originale de la mama lor din anii 70, generatzia de aur a cinematografelor Grindhouse double bill care bagau doua filme la pretz de unu si intercalau reclamele la filmele de saptamana viitoare. Trouble Man, who is a man since he was a boy! Blacula, the black Dracula! Filmele Grindhouse erau in general cu negri, cu lesbiene in pushcarie, cu violentza si nuditate gratuita, facute in general prost, cu pelicula arsa, rupta si distrusa, cu probleme de continuitate (role puse in ordine greshita pe proiector), ingrediente pe care Tarantino se straduie sa le reproduca cum restaureaza unii icoane in manastirile din Moldova. Poate va amintitzi ca si romanii cumparasera de astea prin 90, ca erau mai ieftine decat filmele de Hollywood. Imi amintesc un film cu titlul Black Frankenstein. Si inca o bijuterie aici.

Nu multzi stiu, dar in Romania cam asa era si in cinematografele de la tzara pe vremea lu Ceashca si pana prin 95 cand a murit industria. La mine la tzara aveam un Grindhouse din asta de dadea un film de la ora 4 si unu de la ora 6, iar intre ele erau fake trailere despre spalatul legumelor si centrala de la Cernavoda si uneori teasere la animatzii rusesti stop-motion. Veneau verii de la Cluj si se mirau ce cool era Grindhouse nostru, mai ales ca la jumatatea saptamanii se schimba billu in timp ce la Cluj un cinematograf dadea un singur film o saptamana intreaga, de la toate orele which was boring. Ca sa nu mai povestesc de personajele exotice angajate ale cinematografului, Emil cu carutza aducand rolelele de la gara, Fredi-buza-de-iepure rupand bilete la intrare si tanti Firoana in spatele hubloului cu bilete. Si podelele alea umflate de apa scursa prin tavan si scaunele batute in cuie unu de altu. Se si umplea sala domle, cand venea un film romanesc sau cand venea cosmonautu Prunariu sa povesteasca cum a fost pe Luna sau Gabriel Dorobantzu sa cante si Iurie Darie sa se joace cu copiii. Deci am avut si eu Grindhouseu meu si poate de asta filmu lu Tarantino e mai important pt mine decat pt altzii. Ca si doamna aia care s-a ridicat in timpu filmului lu Mungiu si a strigat: Mungiule, da de unde stii matale povestea mea? Cam asa m-as ridica si eu daca ar veni Tarantino la proiectzie si l-as duce in sat la mormantu lu Fredi-buza-de-iepure si unde ingropam rolele stricate pe care le arunca Emil cand nu le mai cerea nimeni de la judetz.

Si acu sa trecem la trailerele din Grindhouseu lu Tarantino, sa vedeti cum au surprins spiritul epocii:
- cel mai tare din parcare e Machete, regizat de Rodriguez cu Danny "Cockroach" Trejo, acest Charles Bronson mexican, cel mai tare actor din roluri de pushcariash (atentzie ca joaca si intr-un romance - Sherrybaby!). They fucked with the wrong mexican! Atzi observat sper ca trailerul va povesteshte cam tot filmul. Se pare ca Machete o sa se faca pe bune, in varianta direct-to-DVD.
- pe locu doi dupa mine vine Rob Zombie, cu Nicholas Cage in rolul lui Fu Manchu, cu Udo Kier si nevasta lu Rob Zombie: Werewolf women of the SS! The schocking truth about Hitler's last days! In aceeasi linie recomand filmul din anii 70, Ilsa - She Wolf of the SS, probabil sursa de inspiratzie a clipului lui Rob Zombie.
- pe locu trei vine Thanksgiving, clipul lui Eli Roth (Hostel) pentru un slasher movie dedicat singurei sarbatori americane care n-a fost inca folosita ca pretext pentru un film horror. De observat ca muzica lui Eli Roth e luata din Creepshow, antologia de scurt metraje ale lui Romero si Stephen King.
- pe locu patru vine Don't, regizat de britanicii din spatele lui Shaun of the Dead. Clipul e facut in stilul trailerelor la filme non-americane, din care nu se intzelege despre ce e vorba si care arata doar scene fara dialoguri, sa nu se prinda publicul american ca nu e vorbit in engleza.
- Si mai e unul supertare pe care Youtube nu ma lasa sa-l vad ca n-am 18 ani, Hobo with a shotgun, castigatorul concursului de grindhouse fake trailers lansat cu ocazia filmului lui Tarantino. Pe youtube gasitzi multe alte clipuri participante la competitzie, unele-s naspa, altele-s misto, oricum, asta a castigat si a fost inclus in pelicula filmului pe post de premiu.

Apoi mai cautatzi interviuri haioase cu stupid people care s-au dus la film si n-au stiut la ce se uita:

Opinii de la Christian Spotlight Reviews:

Christians should not watch this movie, I went on the blind and didn’t even hear of it. Nothing positive about it, pole dancers, rape scence and violence, God would not watch this stuff, so we shouldnt, I walked out. …Oh my what is the world coming to; what a shame the way Hollywood is letting things get this bad and women want more sex scences in Hollywood, no wonder divorce! Anyway please don’t go watch it, it is a stupid and waste of money. So sad world we live in.
My Ratings: Extremely Offensive / 1
—Karen, age 27

Negative - My husband and I went to see this movie thinking it was a fun chiller theater type movie, like Planet 9 from Outer Space. Well, we were so shocked by the X rated preview that we walked out after 5 minutes. We received our refund. I wouldn't see this movie if I would be paid. Extremely offensive. Nudity, sexual moves, pole dancers. We were appalled. Females in thongs, women kissing. Pure pornography. Do Not See This Movie!!!! The scenes stayed with our minds. We were misled. Rated-R, ha more like a XXX movie. Too bad we had to see this.…
My Ratings: Extremely Offensive / 1
—RITA WETZLER, age 53

Filmele vorbite pe la spate
- iulie/august -

Six String Samurai e un musical postapocaliptic kung fu cu referintze la Vrajitorul din Oz, destul de tare. Rusii au dat cu bomba atomica si au luat in stapanire o America desertica cu populatzie semicanibala. Capitala s-a mutat la Las Vegas iar Elvis, regele SUA, tocmai a murit. Un radio DJ da sfoara in tzara ca se cauta un nou rege si o gramada de tineri ambitzioshi pornesc sa ocupe tronul. Unul dintre ei e Buddy, un samurai cu sabie, motocicleta si o chitara model 1957, insotzit de un copil (referintza la benzile desenate Lone Wolf and Cub). Dar eroului i se pun betze in roate de catre o trupa de metalisti deci de fapt e vorba de lupta dintre rock'n'roll, simbolizat de eroul Buddy (Holly), si heavy metal, simbolizat de Top Hat (un metalist care seamana cu Slash de la GunsNRoses). Muzica filmului e asigurata de Red Elvises, o trupa ruseasca ce seamana destul de mult cu Gogol Bordello. As fi preferat ceva sange, ca violentza este destula dar e cam pe uscat. Oricum, un film deosebit, premiant la Slamdance Festival. Vedeta filmului, actorul care il joaca pe Buddy Holly, e un star al filmelor kung fu nouazeciste. O scena absolut superba, care ar trebui sa va convinga, aici. Am pus si o cronica la rubrica mea de pe punctfilm.

Transformers e, vorba lui Rich Cline, the quintessential dumb loud and big summer movie. Sa fim intelesi, Transformers sunt printre cele mai stupide desene animate facute ever, asa ca de aici pornim cu calculele. Si astfel iese un film rezonabil de haios, cu efecte speciale masive scaldate in flacari de piromania lui Michael Bay, cu un John Turturro care apare la tzanc sa mai lungeasca un pic filmu. Chiar si asa bataia din final dureaza excesiv de mult si isca o galagie in sala de cinematograf care din pacate nu e pe masura violentzei reale a filmului. Sigur, e film pt copii, dar parca ceva nu mi-e clar cand vad oameni care pica 100 de etaje sau sunt ciuruitzi de gloantze fara sa imprastie matze in toate partile. Dracu sa-i ia, nici macar o zgarietura n-am vazut in tot filmu, desi apocalipsa din final e comparabila cu 10 World Trade Centeruri. In principiu filmu e cum un corabier descopera la Polu Sud pe Megatron, un robot evil criogenizat care venise pe pamant in cautarea unui aparat de insuflat viatza in materia anorganica, care poate face masinile sa umble, pixurile sa scrie singure si macaralele sa faca sex. FBI-ul il gaseste pe Megatron si il tzine sub paza lui Turturro dar iata ca altzi robotzi evil apar de nicaieri si distrug trupele SUA din Irak sa isi recupereze prietenu, in timp ce altzi robotzi, mai buni la suflet, trebe sa il puna pe Megatron cu botu pe labe. Nu pot sa-mi inchipui cum ar fi iesit mai bine de-atata, dar tot nu pot sa-i inteleg pe copiii fascinati de aceasta franciza. La naiba, cunosc colectionari de jucarele Transformers care se revolta fata de succesul Harry Potter. In fine, Transformers e cu Shia LaBoeuf care un teenager pe val ce apare cam in toate filmele de vara asta. Mie mi-a placut de el cand era copil in mic in genialul film Holes.

Simpsons the Movie a fost un episod mai lung din Simpsons, un pic prea lung, desi s-a terminat cam repede, care sta in umbra faptului ca in perioada asta ma uit la Futurama, care e usor superior cel putin fatza de ce imi amintesc din Simpsons serialul si din ce am vazut in acest The Movie. Povestea e ok, punctul forte al filmului fiind exploatarea obsesiilor environmentaliste care ne macina de cand Al Gore a rasadit panica intre noi iar hippiotzii revin la putere. Oraselul Springfield e sechestrat intr-un dom de sticla la ordinul Presedintelui Schwarzenegger datorita faptului ca Homer a deversat un siloz cu kkt in lacul ingrijit de cei responsabili cu protectzia mediului. Asta inseamna ca familia il denigreaza, consatenii se organizeaza intr-o societate postapocaliptica si tot asa. Deci povestea e destul de funny, insa gagurile sunt cele care trag filmul in jos, probabil in stradania de a crea interes si pentru publicul minor ori poate pentru a crea niste efecte vizuale care sa justifice de ce filmul asta n-a fost publicat pur si simplu ca un nou episod TV.

The Jacket e un twilight zone movie cu Adrien Brody in rolul unui soldat intors din Irak cu un glonte in cap care nu ii mai permite sa isi aminteasca nimic, motiv pt care dumnealui sta mai mult internat prin spitale de nebuni si conversandu-se cu personaje luate din Zbor deasupra unui cuib. Singuru necaz e ca atunci cand il baga in camasha de fortza, Brody calatoreste prin timp, mai exact in viitor, si rezolva diverse probleme spre ciuda lui Kriss Kristofersson, fost cantaretz de conuntry, actualmente actor in rolul psihiatrului care se ocupa de dubiosul Brody. E o poveste despre calatoria in timp usor masluita sa para ca nu e chiar asa. Filmul arata bine si Brody e bun de tot. In rest, cine s-a scaldat o viatza in filme si povesti despre zone crepusculare nu prea are ce vedea.

Cam in aceeasi categorie intra Next, un film care e important prin faptul ca e cea mai recenta ecranizare Philip Dick (=cel mai cool scriitor SF clasic) si prin faptul ca joaca Nicholas Cage si bunoaca Jessica Biel (=zana care alerga prin ploaie si grindina imbracata doar intr-un maieu si fugarita de un tip cu o drujba intr-un film clasic). Din pacate tot restul echipei filmului se straduie sa anuleze aceste avantaje. Regizorul Lee Tamahori e creatorul unuia din filmele Triple X(=cu Vin Diesel sau Ice Cube, mi-e lene sa verific), Julianne Moore joaca un rol care n-o coafeaza deloc (=agent FBI constipat) iar bugetul filmului e atat de varza incat pana si urmaririle cu masini sunt efecte CGI. Pe scurt, filmul e un pic mai bun decat cea mai proasta ecranizare Ph.Dick (=Paycheck, capodopera lui John Woo cu filozoful Ben Affleck). Nicholas Cage joaca rolul unui scamator amarat care-si duce traiu in Las Vegas pe seama faptului ca poate vedea cu 2 minute in viitor. Ca in toate ecranizarile PKD, Cage ajunge sa fuga tot filmul, ba de FBI, ba de teroristi, carele vor sa-i foloseasca talentele in scopuri de kkt. Se pare ca prezentza lu Jessica Biel ii prolongheaza lui Cage durata premonitorie mai ales daca e proaspat iesita de la dush, motiv pt care teroristii ii pun si ei gand rau. Scenele de actiune sunt penibile, Cage o mai scalda pe ici pe colo dar in final nu pot sa nu fiu de acord cu Rich Cline: As if Michael Bay had been handed the script for The Prestige.

Blades of Glory e o comedie gay care mi-a placut din cauza ca am asteptari foarte scazute de la comedii gay de cand cu sinistra experienta de la TIFF cu Another Gay Movie. De fapt cuvantu gay nu se pronuntza decat o data in Blades of Glory dar referintzele mustesc la tot pasul, inclusiv o scena luata cu dialoguri cu tot din filmul genial Boogie Nights. Avem de a face cu o comedie in genul celor cu Ben Stiller (care e producator aici) cu o gramada de gaguri justificate de subiectul filmului: doi patinatori rivali ajung sa formeze o echipa de patinaj la perechi, din pricina ca regulamentul nu precizeaza nicaieri ca echipele tre sa fie formate din barbat si femeie. Unul dintre ei e un blondin orfan care a patinat in copilarie cu calugaritzele de la orfelinat si a fost adoptat de un fel de Becali descoperitor de talente. Al doilea, jucat de Will Ferrel, e un lup singuratic si sex simbol care le-a avut pe cele mai tari patinatoare in pat dar a dat in patima alcoolului si a facut o burta flotanta de bere. Antrenorul lor e un distrus a carui cariera a fost sfaramata dupa ce o pereche de patinatori din Coreea comunista s-au decapitat reciproc (cu lamele patinelor) incercand sa performeze o acrobatie inventata de antrenorul respectiv. Cei trei loseri isi unesc fortele ca sa dovedeasca faptul ca acrobatia fatala poate sa fie facuta si sa aduca si o medalie. Deci filmu merge pe o structura gen Rocky, cu antrenamente, ambitzii, invidie si cu niste rivali evil care obisnuiesc sa rupa picioarele concurentilor cu o ranga, vezi cazul Nancy Kerrigan care mai si apare in film. Filmul e ridicol si haios, dar ar fi avut de castigat daca unii actori ar fi fost mai sobri.

In zona indie horror cu buget de portofel am vazut niste filme care arata mult mai bine decat ar sugera bugetul:

Incep cu cel mai haios dintre ele, Evil Aliens. Film englezesc, mai precis galez, despre extraterestrii crucificatzi, rednecksi, lanuri de porumb si gagici alergate cu motostivuitoarea. Are un iz de joc pe calculator si are un spirit bonom similar cu alte doua filme simpatice ale genului fun-horror: Undead si Reeker.

Room 6: Niste asistente medicale care arata ca niste starlete porno iau zi de zi sange de la pacientzii unui spital si se dedau la orgii lesbiene cu sange. Victima unui accident de circulatie e rapita de o ambulantza demonica si data pe mana respectivelor asistente care iau toata ziua probe de sange dar nu mai vin odata cu rezultatele alea. Filmul arata bine dar se stinge in ideea rasuflata din Jacob's Ladder, Dead end, Reeker si multe altele si cu asta v-am dat si spoileru care amputeaza rau de tot filmul. Ramane totusi o demonstratie ca se pot face filme indie care sa arate bine fara prea multi bani. Important e sa ai niste gagici imbracate in asistente medicale.

Muzica vorbita pe la spate

-five times august-

Nu va suparatzi ca n-am fost la Sziget dar n-am avut nici vreme, nici bani, in plus era Maximum Rock la Cluj si nu puteam rata un festival cu 200 de oameni in public si cu v-atzascunselea intre trupe, fani si organizatori. Un festival de neuitat pe care l-am marcat cu o cronicheta. Oricum la Sziget Tool au fost ragushitzi, Killing Joke n-a mai venit, Eagles of Death Metal au venit fara Homme iar Unkle au cam dat niste gherle asa ca strugurii au fost acri iar pe trupele de metal le-am cam vazut deja.

Am mai pus si o cronica dedicata cershetoriei de pe ultimul album Paradise Lost - In Requiem.

Plus una la noul Marilyn Manson - Eat me, drink me.

Dar sa trecem la muzica serioasa.

Voltaire e folkistul fundamental al culturii gotice. E cubanez si e profesor la School of Visual Arts in New York, autor al benzilor desenate Oh My Goth si un veritabil Terry Pratchett al muzicii goth. Piesele lui mustesc de parodie dar are si albume sobre (Then and again) plus coveruri dupa Bjork si Tori Amos. Desi live prefera sa se prezinte singur cu o chitara la subtziori, vezi clipul asta, pe album suna mult mai amplu, cu viori, clape si, in cazul particular al proaspatului album Ooky Spooky, trompetzi mexicane si atmosfera Grim Fandango. Eticheta sub care activeaza e dark cabaret iar titlurile vorbesc de la sine: Zombie Prostitute, Raeggae Mortis, Land of the Dead, Day of the Dead. Recomand si albumele vechi, in special EP-ul Banned from Vulcan, dedicat serialului Star Trek si care contine prima piesa de rap klingonian din istorie. Revenind la Ooky Spooky, are si o piesa brutala despre un stormtrooper bukkake in Cantina din Star Wars.

The Coffinshakers e ceva cu totu deosebit. Trupa suedeza care canta cu vocea lu Johnny Cash un country cu tematica horror. Well i cant even say if its ten or twelve/ I dont know if this is heaven or hell/ Voodoo woman you got me under your spell / uuuuuu.........aaaaaaaa

Secret Chiefs 3 e un nume de trupa urat dar in spatele caruia se ascunde Terry Spruance, chitarist la Mr.Bungle, care amesteca ce stia el de la trupa mama cu ce a studiat pe la scoala, cu Enio Morricone si cu elemente de world music. La asta se adauga o gramada de muzicieni invitatzi, dintre care am recunoscut Estradasphere si ceva oameni de-a lui Brian Eno, restu fiind lautari arabi, chinezi sau DJ dubiosi de care n-a auzit nici dracu (Spin Masta, Kultur Killa, wtf?). Asta inseamna ca, pe acelasi album, poti sa auzi o piesa grindcore, o manea, un soundtrack spaghetti western si Ciocarlia romaneasca. Am pus mana doar pe doua albume, Book of Horizon si best-oful Path of Most Resistance. Elementul de baza e diversitatea, albumele sunt instrumentale dar nu te plictisesti de la orice capat le-ai lua. Dar nici sens nu prea are. Oricum, cui i-a placut Estradasphere si e dispus sa se coboare la un mix Bregovici-Morricone cu pasaje Mr.Bungle ar avea numai de castigat. Iar daca mai citesti si un interviu in care Spruance te ia cu cosmogonii si masuri muzicale masonice ascunse in muzica incrementala a lui Morricone, cam pricepi cu ce fel de oameni ai de a face.

Edit: pardon, pe best of am gasit si piese cu voce: coverul surf music Good Vibrations si o colinda de craciun. tot acolo e si Ciocarlia noastra in varianta metal. Mai bine vedetzi cu ochiu dumneavoastra despre ce e vorba: o pesa orientala.

3 e una din trupele top tenului meu de anu trecut, intorsi anu asta cu un album nou The End has begun, care nu stiu daca e mai bun, mai prost sau doar a disparut elementul surpriza. Clipul asta sper sa va lamureasca, e inspirat dupa They Live, filmul lui Carpenter. O trupa interesanta, care amesteca progresivul cu emo si scot niste piese pretty kool.

Pentru cei care vor sa afle de unde au furat meseria Mastodon, avem doua albume ale unor trupe de capatai in genul respectiv. Alchemist+High on Fire. Alchemist e o trupa australiana geniala care s-a dat la fund dupa ce Coelho le-a furat numele si le-a futut brandu. Mai tziu minte si azi genialul album Austral Alien, cu un sound desert rock si niste gajaieli thrashiste care de la o vreme le-am regasit la toate trupele de la Relapse. Anu asta e tot un album cu extraterestri, Trepsis. Trupa e deosebita, ca tot ce vine din Australia dar pe Youtube nu gasesc decat pe Coelho. Ba, stai ca am gasit super piesa cu extraterestri, desi clipu e cam varza.

Si tot cam pe acolo se invarte High on Fire, convertiti de la stoner la metal agresiv care amesteca un pic Slayer cu Motorhead. Astia sunt trupa lui Pike de la clasicii drone-metal Sleep, dar n-are nimic de a face cu genul respectiv. E metal pahidermic cu tobe tropotite si versuri despre felurite mitologii. Astia-s chiar de la Relapse Records. Un super clip cu pensionare sataniste aici.

Deadsoul Tribe a venit pan la urma, bravo lor, album bun ca toate ale trupei dar fara varfuri clare. Astia-s trupa lu Devon Graves fost in trupa progresiva cu sound infect Psychotic Waltz si convertit azi la un metal alternativ cu influentze Tool. Pt newbies, o superpiesa de pe albumul anterior. Noul album, intitulat Lulluby for the devil torrent (:)) e pe ansamblu mai indepartat de influentzele cu pricina desi una din piese musca cu totu dintr-un refren Perfect Circle.

Winds astia sunt niste filozofem norvegieni care ar canta o muzica frumoasa daca nu ar avea un vocal filfizon care n-are nici un pic de voce si nici cu engleza nu sta prea bine. Trupa e norvegiana si are oameni importanti prin ea, tobosaru lu Mayhem, oameni de prin Arcturus si Khold dar si o groaza de invitatzi pe noul album Prominence and Demise, dintre care merita pomenitzi Dan Swano (Nightingale) si unu de la Solefald.

Anal Cunt sunt oricand binevenitzi cu un album precum Defenders of Hate cu stema SUA pe coperta si refrene precum Chuck Norris, you're fucking old in piesa cu titlul sugestiv Walker, Texan Corpse.

Tom Waits a scos anu trecut triplul album Orphans care abia acu si-a gasit loc in playlist, pt ca l-am vazut pe Tom in filmu Mystery Man si mi s-a facut dor de el. Un set de 3 CDuri pe care tre sa le aibe oricine in casa. In cinstea lui, unul din hiturile care au ajuns si pe la TV.

Mick Harvey e chitaristu lu Nick Cave si cum baietzii l-au lasat pe dinafara cu Grinderman, a zis sa traga si el niste riffane de unu singur cu balade despre gagici care ar fi putut fi cantate de Cave bine mersi, deci au tot ce le trebe mai putzin vocea care e cam folkista asa. Oricum, un album reusit, nu suna ca carpiturile solo uzuale. Convingeatziva aici.

Deathspell Omega, vorba lu Sake, fac o muzica pe care Emperor o faceau canta facea rakita micshunele, plopu pere si purecele se potcovea. Acu ce sa facem, norvegienii nu mai canta black, Emperor nu mai canta deloc asa ca tre sa ne multzumim cu wannabes astia din Frantza. Care Frantza e cam la fel de credibila in black metal pe cat e Mexicul. Apropo, luasem si o trupa de native american black metal da am apucat sa o sterg de pe hard inainte sa-i retzin numele.

Se tot vorbeste de trupe care copiaza una pe alta, pe ele insele si pe ei inshishi. Se vorbeste de muzica neoriginala, de comerciabili si alte criterii de judecata. But nothing beats this. Deci baiatu asta, vocalu trupei Operator e Chris Cornell. Nu il cheama Chris Cornell, dar el e. Daca nu e el, e unu care i-a luat dintzii, limba, omuletzu din fundu gurii si cavitatea bucala, un shapeshifter sau ceva de genu asta. In viatza mea n-am auzit un imitator care sa sune FIX ca ala pe care-l imita. Parte proasta e ca trupa, Operator pe numele ei, nu imita la fel de bine pe Thayil, Cameron si echipa lor, ca daca era, aveam un nou album Soundgarden. Its fukkin ridikulous ce nesimtzit e baiatu asta. Trupa asta imi amintese de vremurile cand luam avatarurile forumistilor si imi faceam cont cu nicknameu lor si ma certam cu ei asupra autenticitatzii identitatzii. Si imi mai aminteste de David Lynch. Clip aici.

In concluzie, daca pun deoparte tripleta lui Tom Waits, care e de anu trecut, albumul lunii asteia e Alchemistu. Pana data viitoare, declar luna septembrie luna Monster Magnet in asteptarea noului album, pe care Wyndorf vine dupa o supradoza, cateva luni de coma si o betzie sora cu moarte. Datzimi voie sa consider ca nu s-au dat 5 clipuri rock mai tari decat asta in toata istoria MTV. When you'll be tired of your crap, baby, move over here and maybe buy some of mine. O sa ma gandesc altadata care-s alelalte 4. Ah, mi-am amintit, unul e asta.

A, si pana nu uit, premiul dobitochles pe luna asta: peavey, user metalfan, pentru urmatoarea consideratie pe marginea noului album Siouxsie: Deci asta e noua senzatie printre pokemoni?.

Cartile vorbite pe la spate

Analiza de situatie

Peisajul editorial fantastic romanesc trece in faza a doua, diluarea. Desigur, am fost dintotdeauna un evanghelist al marketingului, dar nu in detrimentul ofertei. Voi lua drept exemplu editura pe care o urmaresc cel mai indeaproape, Tritonic. Editura a publicat in prima faza un nucleu tare de carti care nu are termen de comparatie cu nimic din istoria romanilor de la 1918 incoace. Cele mai apropiate exemple sunt Pygmalionul din Ploiesti care avea insa grave probleme de redactare (desi i-a adus in tzara pe Ian Watson, Ian McDonald si Connie Willis) si poate editura Cristian care nu a putut scoate mai mult de cateva titluri din proiectul ambitzios de a publica tot ce s-a premiat cu Hugo (au adus totusi in tzara Neuromanceru si pe Heinlein). Poate parea absurd faptul ca Nemira lua fatza celor doua edituri amintite cu scursuri precum novelizarea Demolition Man, delirul lui Sebastian Corn (aka Patrick Herbert) pe marginea Dune (7) sau cartzi ale nevestei lui Norman Spinrad pe care nimeni nu le publica in afara. Din punct de vedere al marketingului, secretul statea in ritmul constant (1 carte buna la 4 proaste), in brandurile de autori (Frank Herbert, Philip Dick, Stephen King sunt branduri Nemira) si coperta de colectzie care pune semnul echivalentzei intre un intreg raft de librarie si o editura. Tot pe branduri de autori si calitate grafica se bazeaza si succesul Rao chiar cand era vorba de autori de mana a doua (Anne Rice, John Saul), iar mai nou Corint incearca ceva similar cu Pratchett.

In acest context, politicile Tritonic par cel putzin confuze, voi presupune ca datorita logisticii si resurselor umane aflate la dispozitie. In prima faza s-a scos material de calitate in conditii de marketing minimal, iar acum se face marketing pe material de mana a doua. Ideal ar fi ca cele doua eforturi sa se sincronizeze. Spre exemplu, editura a ratat ocazia de a face din Neil Gaiman si Laurell Hamilton doua branduri de autor (asa cum sunt ei oriunde in lume), in schimb s-a orientat spre exploatarea (si promovarea) unor branduri cladite de altzii: Frida, respectiv KGBistul lui Dumnezeu. Nu e de mirare faptul ca Gaiman ajunge sa fie descoperit de publicul si criticii din Romania abia acum, la mai bine de un an de la publicare si dupa cateva oferte de vanzare a cartilor sale la pachet cu reducere. Si nici faptul ca Laurell Hamilton nu va fi descoperita niciodata de publicul sau tzinta din Romania. Desigur, editura a realizat intr-un tarziu ca unul din motivele pentru care publicul cumpara carte (in loc sa o imprumute sau citeasca de pe monitor) este dorinta de a avea in biblioteca o colectie de obiecte aratoase, eventual chiar nobile. Consecinta a fost reinnobilarea Fridei si reciclarea mitologiei lui Da Vinci, gesturi mercantile care sper sa aiba in spate dorintza de a aduce fonduri pentru finantzarea de proiecte mai serioase si nu recuperarea de investitzii regretabile. Din pacate oferta fiction pe anul acesta pare sa se reduca pe zi ce trece, invers proportional cu cresterea vizibilitatii editurii: astazi editura se face auzita prin Preludiul Dune (de la imprintul MillenniumPress), prin hardcoveruri cu branduri oportuniste si prin cateva eforturi derivate (tineri scriitori, publicistica - ok, trebe si din astea). Desigur, mai avem si niste carti cu nave spatziale pe care personal le evit, insa n-as vrea sa vad cartile serioase rarindu-se in planurile de viitor ale editurii, probabil sub justificarea ca nu se cumpara. In aceasta linie de gandire, cred ca Tritonic n-ar fi avut vreodata curajul Rao de a scoate un hardcover Susannah Clarke.

Pericolele noilor tendintze Tritonic sunt:

- ciclurile de romane sa nu fie niciodata finalizate (Amber, Chalion, Anita Blake)

-editura sa se orienteze spre literatura mondena (colectia hardcover Premium, dezbateri despre sex, tineret si Vama Veche), sacrificand colectia fiction si linia respectiva de titluri.

Deocamdata planurile imediate la Tritonic sunt asa si-asa:

- A Timetraveler's wife a autoarei de benzi desenate fantasy Audrey Niffenegger in hardcover, un succes amazon.com care urmeaza sa fie si ecranizat. Personal ma indoiesc ca publicul romanesc are aceeasi structura cu publicul amazon si ca exista la noi o preocupare reala pentru casnicii distruse de calatoria in timp. Ramane de vazut daca statutul colectiei Premium si formatul hardcover va reusi sa vanda o carte pentru care nu exista inca public format in Romania.

-The Keep al autoarei Jennifer Egan (nominalizata la National Book Awards), un thriller gotic cu poante si twisturi, a smart novel that uses its smarts to shock and entertain.

- trilogia The Prince of Nothing de R. Scott Bakker, exploitation fantasy pe seama succesului Tolkien + speculatii religioase + cotor gros si nume exotice de personaje. Autorul completeaza cohorta de heroic-fantasisti derivativi care umplu rafturile de la relansarea genului (Erikson, Brooks etc.).

Concluziile de aici sunt ca Tritonic continua seria thrillerelor scrise de femei, cu date de publicare recente si succes de box office in SUA, la care se adauga exploatarea trendului fantasy. Continua totusi traducerile din Gaiman, dar Neverwhere va fi mutata in colectia LIT, o alta colectie care pare sa incerce sa atraga atentai segmentului de public feminin si un alt gest care alimenteaza pesimismul legat de ingroparea colectiei fiction.

Din alte directii, Nemira aduce doua carti importante ale lui King: Povestea lui Lisey e inca unul din romanele cu personaj central feminin puternic, ambitzie clasica a autorului dusa de data asta la perfectziune. Despre scriere, tot la Nemira si tot de Stephen King, e volumul de cugetari pe seama artei scrisului, lectura esentiala pentru oricine a incercat vreodata sa faca macar o compunere la limba romana. Tot Nemira revine cu o noua traducere din Christopher Priest de la care au mai adus marele roman Prestige. De data asta e vorba de o speculatie SF saptezecista, The Inverted World. Daca se tzin de promisiune cu seria fantasy a lui GRR Martin, Nemira recupereaza incet startul schiop pe care l-au avut prin relansarea reciclata. Ori poate nu, caci am vazut o noua editzie Salem's Lot, a cata oare.

Oricum, principala performantza a mediului editorial romanesc e publicarea ultimului volum Harry Potter la unul din cele mai mari pretzuri de pe planeta, oricum, dublu fatza de amazon si mult peste SUA si Europa occidentala, unde cartea s-a vandut chiar si la profit de 1 penny/cent. Un nou succes al capitalismului romanesc.

De observat si faptul ca segmentul horror ramane inca teritoriu virgin in piatza romaneasca, autori ca King sau Koontz fiind demult promovatzi in afara segmentului respectiv, iar nominalizata Bram Stoker, Elizabeth Kostova - The Historian fiind promovata la noi ca roman istoric, genul de tertip care a adus si fictiunea lui Dan Brown pe ecranele televizoarelor la rangul de documentar. In mod similar, Chuck Palahniuk apare la Polirom cu doua nominalizari la Bram Stoker: Haunted si Lullabye. Asadar, se poate vinde si horror pe post de literatura pentru oameni mari, cu conditia sa le zici ca e alegorie sociala sau satira intunecata, ca ei oricum n-or sa se prinda.

Ar trebui pomenitzi si falimentarii Lucman, care desi n-au reusit niciodata sa se impuna in ciuda unor autori de actualitate (Neal Asher, Nancy Kress, cate ceva S.King), il aduc in Romania pe versatilul Dan Simmons cu probabil cea mai ieftina carte a sa. Cunoscut ca autor horror, fantasy si SF, Simmons ajunge in Romania ca autor de policier, cu Supravietuitorul din Buffallo.

Cam asta e profilul romanesc al afacerilor cu cartzi SF-F-H, pe care, dincolo de toate bunele intentzii functioneaza inca sub zodia haosului.

P.S. Cu intarziere e musai sa recomand si SFul nominalizat la Arthur Clarke Award, a lui Kazuo Ishiguro - Never Let Me Go, aparut anul trecut la Polirom ca "literatura serioasa", avand in vedere ca autorul e mai cunoscut la noi pt mondenitatzi gen Remains of the Day si e unul din militantzii esentziali pentru indepartarea granitzelor dintre etichetele de raft. Si tot de la Polirom, Michael Cunningham, autorul romanului feminist The Hours, a fost tradus cu o nominalizare International Horror Guild : Specimen Days, o colectzie de povestiri beton si originale.

P.S.2. Iar in semn de reculegere privind trecerea lui Kurt Vonnegut in lumea celor care nu cuvanta, nu ratatzi traducerile sale recente de la Polirom.