Cauchemar pe Strada Mortzii

Nightmare on Elm Street 1-2

Nightmare on Elm Street face parte, alaturi de Halloween, Rocky sau Night of the Living Dead, din categoria filmelor ingropate in merchandising, sequeluri si o aura care s-a insinuat in memoria colectiva a poporului care itzi da impresia ca le-ai vazut pana cand le vezi de fapt si realizezi ca nu era asa. In realitate filmele astea difera semnificativ de impresia popularizata pe marginea lor.

NOES, filmul original din 85, a revitalizat intr-un mare stil filmul slasher, dupa ce Friday 13 a facut tot posibilul sa-l ingroape. Singura legatura cu Friday 13 e ca si NOES face parte din efortul Hollywood-ului de a populariza un gen de filme care pana in 80 apartineau strict zonei underground, un efort care a fost reluat recent si se pare ca se reia in mod ciclic in istoria cinematografiei. Daca Friday 13 a fost un gore gratuit si un eshec monumental, NOES inseamna ridicarea genului la cote profesionale (efecte speciale, actori, buget, idee, promo), poate chiar cele mai profesionale pana la ora actuala in istoria slasherelor (=recentul trend torture movie nu se incadreaza aici). Regizorul Wes Craven si-a pus definitiv amprenta pe filmul slasher al anilor 80 si nu s-a linistit cu asta, a mai reinventat o data genul 10 ani mai tarziu, cu trilogia Scream, cu care a cam si pus capacul, orice alt film de gen al ultimilor 20 de ani (inclusiv parodiile) stand in umbra acestor titluri. Ok, mai putzin filmele care au adus ingredientele slasher in mainstream: Seven, Usual suspects si Silence of the Lambs.

Personal am si o nemultzumire legata de antieroul Freddy Krueger, mi se pare un pic nasol clopul ala si puloverul in dungi dar daca stau sa ma gandesc umpic, e cel mai original antierou horror de la Psycho incoace. Fatza de predecesorii sai anonimi si mascatzi din Halloween, Friday 13, Texas Chainsaw, Freddy e un boogeyman cu personalitate, are in spate o istorie si e jucat de un actor emblematic (nu grozav, dar emblematic) si anume Robert Englund, care si-a facut o cariera din a-si relua obsesiv rolul respectiv. Apoi, filmul are un conflict real intre buni si rai, nu e doar un checklist al elementelor definite de John Carpenter in Halloween. Sigur, avem niste carne de tun in film (din care face parte un Johnny Depp teenager usor gay), dar e vorba de conflictul dintre o gagica si Freddy asta care te omoara in vis, un concept mult mai original in 1984 decat toata istoria slasherelor la un loc, chiar daca ulterior a devenit o tema supralicitata (vezi si BD-urile Sandman). Efectele speciale si de sunet sunt la cote umilitoare pentru concurentza vremii respective iar conceptul supranatural lasa loc destul pentru imaginatzia scenaristilor, din pacate nu si pt imaginatzia celor care s-au implicat in continuarile filmului.

Totusi, chiar si continuarile sunt la un nivel superior sequelurilor Halloween, Friday 13 si Psycho, stradaniile Hollywood-ului de a mai mulge bani din acest succes aducand ocazional efecte speciale si gaselnitze reusite. In cazul NOES, Wes Craven nu a regizat doar primul, ci si ultimul film al seriei (practic cele doua varfuri), ceea ce asigura o coerentza care lipseste din seriile concurente, in care regizorii filmelor originale si-au lasat ideea la indemana hienelor.

Partea a 2-a, Freddy's Revenge, desi vazut ca cel mai prost film al seriei, este criticat tocmai pentru ca se desprinde mult de ideea originala insa dupa mine tocmai asta e punctul forte. De data asta Freddy simbolizeaza homosexualitatea care il bantuie pe un tanar cu tendintze gay iar inamicul este o gagica care e simbolul heterosexualitatii. Asadar, nu mai e un film despre cosmarurile care te omoara, ci despre posedare si exorcizare. Eroul teenager este hartzuit sexual de antrenorul sau de gimnastica, Freddy se razbuna si il tortureaza pe antrenor biciuindu-l cu prosoape ude peste fundul gol pana la moarte, eroul teenager face un pact cu Freddy lasandu-se posedat de acesta astfel incat Freddy sa poata omori oameni si in viatza de zi cu zi, nu doar in taramul viselor. Iar gagica incearca sa-l aduca pe tanar pe calea hetero, desi tanarul prefera adesea sa doarma cu colegul de camera decat cu ea. Nu stiu daca toate astea au fost voluntare in capul scenaristului, dar tematica gay e atat de pregnanta incat filmul a devenit foarte haios, iar scena finala in care Freddy iese (la propriu) din corpul tanarului gay e antologica.