Tuesday, September 26, 2017

TIFF 2017 (part 5) - filmele mishto: The Wailing, The Age of Shadows, May God Save Us, At the End of the Tunnel

In sfarsit, cate ceva si despre filmele pe care le gasesc drept "musai de vazut" din programul TIFF 2017. Nu neaparat niste demonstratzii de fortza artistica, dar foarte placute la vizionat si capabile sa starneasca discutzii cu pretenii.

Articolele precedente au fost aici, aici, aici si aici.

********************************************

The Wailing

(regizat de Hong-jin Na, un obisnuit al TIFF-ului, vezi Chaser, Yellow Sea)

Sud-coreenii au o ura istorica fatza de japonezi si n-au nicio ezitare in a o afisha. Japonezii i-au tot atacat si ocupat de-a lungul istoriei, le-au taiat nasurile, le-au rapit femeile si fortza de munca, sunt in buna masura responsabili pentru divizarea Coreei moderne in doua tzari. In consecintza, personajele japoneze au mereu roluri negative in filmele coreene.

In filmul asta avem un sat sud-coreean decimat de o boala similara zombificarii, a carei sursa pare a fi un demon japonez ce trebuie numaidecat exorcizat. Daca filmul ar fi fost cu un demon ungur bantuind un sat din Teleorman ar fi ieshit scandal enorm - uitatzi-va numai la ce s-a intamplat de la mititeii aia din Kaufland. Totusi, relatziile moderne dintre Japonia moderna si Coreea moderna sunt destul de stranse economic si am impresia ca cele doua natzii trateaza cu amuzament genul asta de povesti (ma rog, lucrurile-s complicate, impaciuirea dintre cele doua popoare fiind in buna masura dirijiata de americani prin retzele si investitzii corporatiste).

Regizorul se numara printre cei pe care i-am descoperit tot pe la TIFF si ii urmaresc cam toate filmele de atunci (iar TIFFul le cam aduce pe toate). Filmele sale anterioare au fost insa thrillere cu mafiotzi sau serial killers, abia asta are o oarecare tusha horror, dar nu una foarte pregnanta - in mare parte e structurat ca un detective story rural, evidentziind unele aspecte dragutze privind viatza la tzara si superstitziile tzaranului coreean care nu s-a creshtinat in toate aspectele (de fapt creshtinismul la ei e dominant mai degraba in orashe).

Filmul e cam lung caci coreenii nu mai fac filme sub doua ore jumate - e politica oficiala la ei sa stimuleze capacitatea de concentrare a spectatorului, chestie la care americanii au cam renuntzat. Insa e lung cu un rost, sa te faca sa transpiri si sa te miri de o poveste plina de sucituri, in care nu e clar niciodata daca te uitzi la un film politzist realist sau la un horror supranatural.

Iar scena de mai jos cu grebla face totzi banii.


*******************************************************

The Age of Shadows

 (regizat de Jee-woo Kim, alt obisnuit al TIFFului, autorul lui I Saw the Devil)

Ziceam mai sus de disensiunile etnice dintre coreeni si japonezi - iata un film care chiar despre asta ne povesteste si ne mai lamureste cat de cat cu privire la adevarul istoric. Candva la inceputul secolului XX Coreea era sub ocupatzie japoneza, una destul de bine infipta, incat multzi coreeni au ajuns sa lucreze ca agentzi japonezi impotriva rebeliunilor propriului popor, resemnandu-se in fatza unei Japonii vazuta ca o fortza civilizatoare (care in acelasi timp facea tot posibilul sa starpeasca orice urma a culturii si limbii coreene).
The Age of Shadows e despre un militzian corean lucrand pentru autoritatzile japoneze. Acesta se infiltreaza intr-o celula terorista a coreenilor patriotzi, alimentata cu arme de niste anarhisti unguri (!?). Celula terorista stie la randul ei cu cine are a face insa, in loc sa il expulzeze ori sa-l omoare, incearca subtil sa-l converteasca facand apel la patriotismul sau. Omul se trezeste prins intre ciocan si nicovala si lucreaza ca un fel de agent dublu, indecis unde sa-si plaseze loialitatea. Asiaticii sunt specialisti in genu asta de joc de-a soarecele si pisica (gen Infernal Affairs) insa de data asta povestea beneficiaza de un context istoric puternic si un design de epoca deosebit, care face filmul deosebit de placut dpdpv vizual si foarte interesant pentru cine nu e familiarizat cu tensiunile etnice si istorice din Coreea.

Regizorul e si el unul din obisnuitzii TIFFului, recent intors acasa dupa o tentativa ratata la Hollywood (The Last Stand, filmul de relansare a lui Arnold). Insa nu s-a intors cu mana goala, a facut cu Age of Shadows un film care arata ca un blockbuster hollywoodian - insa unul care nu va putea fi tradus niciodata intr-un remake, tzinand cont de specificul istoric al povestii. Protagonistii filmului sunt jucatzi de protagonistii din Snowpiercer si Train of Busan (cumva ciudat, am inceput sa discern fetzele actorilor coreeni, insa nu si numele lor).

*******************************************************

May God Save Us

(regizat de Rodrigos Sorogoyen, autorul lui Stockholm)

Film politzist eficient, foarte funny si incarcat de suspans, cu staruri importante ale cinemaului spaniol (cunoscutzi de prin filmele unor Almodovar sau Iglesia). Nu e ceva iesit din comun, dar filmele politziste cool sunt rare (raportat la cat de multe sunt); de aia True Detective a si avut impactul pe care l-a avut. Aici insa e vorba de altceva, un fel de Seven ceva mai comedic, daca e posibil sa va inchipuitzi asa ceva.

Doi politzisti din Madrid, dintre care unul e balbait iar celalalt alcoolic, investigheaza niste violuri in serie si in acelasi timp incearca sa faca ordine in propriile vietzi. Peste care mai apar si niste probleme la serviciu. E foarte amuzant politzistul care are mereu pe el tricouri cu trupe metal - de la Hammerfall la Guns'n'Roses.

Excelent entertainment pentru omul simplu, e o pricepere anume a face genul asta de film in care nici o replica nu e de umplutura, si nici un gest al personajelor, toate sunt gandite sa starneasca antipatie sau simpatie, sa sugereze piste false sau piste reale. Retzeta cuplului de politzisti aiuritzi si mereu pusi pe conflict e clasica, insa dialogurile si sharmul limbii spaniole fac din filmul asta ceva mult mai dragutz decat orice au facut vreodata Bruce Willis, Mel Gibson ori Will Smith cu aceasta retzeta.

*******************************************************

At the End of the Tunnel

(regizat de Rodrigo Grande, argentinian)

Alt thriller hispanic (doar ca argentinian) din aceeasi retzeta - entertaining, fara pretentzii, dar extrem de eficient. De data asta ceva mai hitchockian in spirit, cu mai putzin umor si mai mult suspans, cu mai putzini politzisti si mai multzi raufacatori, plus niste manipulare psihologica pentru amatorii de crime fiction de moda veche.

Un geek in scaun cu rotile repara toata ziua hard-diskuri si e cam satul de singuratate. Ca sa mai aline of-ul, primeste in casa o chiriasha superfocoasa cu o cariera de stripperitza ratata in spate, plus o fetitza si un catzel autist, sau o fetitza autista si un catzel paralizat, nu mai tzin minte exact. Gagica ii suceshte protagonistului mintzile ca sa-i tzina atentzia distrasa de la faptul ca in casa de alaturi amicii ei sapau un tunel spre seifurile bancii din vecinatate. Gagiul se prinde de shmekerie dar incearca sa mentzina aparentzele, incercand totodata sa iasa din situatzie. Faptul ca e paralizat de la mijloc in jos ridica o gramada de impedimente, asa ca eroul tre sa puna capul la contributzie.

E un Hitchcock usor modernizat si ceva mai alert, beneficiind de priceperea hispanicilor pentru adrenalina, de o limba foarte placuta la auz si de actori care itzi devin instantaneu simpatici (pe catziva din filmul asta i-am mai vazut in Wild Tales, succesul de la Oscaruri de acu 2 ani).



Monday, September 18, 2017

TIFF 2017 (part 4) - inca niste filme contra plictiselii: Ministry of Love, The Student, Frantz, Hounds of Love, Age of Uprising

Cum ziceam, TIFF 2017 a fost o editzie axata pe filme entertaining, cu putzine filme proaste si putzine filme stralucite, asa am avut mai multe articole despre cele din categoria "contra plictiselii". Asta va fi ultimul dintre ele (au mai fost doua aici si aici, iar articolul despre filmele nasoale a fost aici).

*******************************************************

Ministry of Love

(regizat de Pavo Marinkovic, croat)

TIFFul a oferit intotdeauna mostre savuroase de comedie balcanica, cu precadere filme romanesti si unguresti, insa la editzia 2017 am prins din aceasta categorie doar comedia asta croata.

Comedia balcanica e adesea ancorata in cotidian si satirizeaza probleme de relevantza imediata; din cauza asta nu prea rezista in istorie - catziva ani mai tarziu e posibil ca publicul sa nu mai intzeleaga poantele, insa daca le vezi la momentul la care au fost facute pot fi teribil de amuzante. Am ras bine la filmul asta insa ulterior amicii m-au convins ca e o comedie cam idioata asa ca, influentzabil fiind, am facut o medie si l-am incadrat aici, in categoria filmelor "contra plictiselii". Totusi fanii lui Nae Caranfil ar trebui sa-l caute.

Povestea filmului porneste de la o initziativa legislativa discutata recent in Croatzia, conform careia ar trebui sa se faca economie la buget desfiintzand pensiile vaduvelor razboiului iugoslav, insa numai pentru acelea care si-au gasit ulterior barbat. Caci doar alea care au stat pe uscat merita recunoshtintza statului (si probabil asta si-ar dori si sotzii lor mortzi pe front - se stie ca balcanicii sunt mai posesivi din fire). Deci nu doar la noi policy-makingul e apanajul idiotzilor, pare sa fie o problema generala cu politicienii balcanici. Pentru punerea in aplicare a propunerii se infiintzeaza chiar un "Minister al Iubirii" responsabil cu identificarea si verificarea vaduvelor care si-au gasit barbat.

Ministerul asta incepe sa recruteze agentzi de teren pentru verificari, iar povestea e centrata pe unul din agentzii respectivi, un biolog ratat care vede in asta oportunitatea unei schimbari de cariera. Individul are un succes deosebit in a intra pe sub pielea vaduvelor, si nu doar pentru a obtzine informatzii, dar mai apoi lucrurile se complica. E un film funny care te face sa te intrebi cand se vor face si la noi comedii despre manualele de educatzie fizica ori alte nazbatii similare ale politicienilor nostri.


*******************************************************

The Student (aka Muchenik)

(regizat de Kirill Serebrennikov, recent arestat)

Saptamanile trecute a fost arestat regizorul acestui film - un incapatzanat critic al ortodoxiei rusesti si al regimului Putin, care se pare ca i-au gasit pana la urma ceva ac de cojoc si i-au bagat pumnul in gura cu tipica eficientza juridica ruseasca impotriva moravurilor. Cu putzin timp in urma, regizorul planificase si o biografie a lui Ceaikovski, insa autoritatzilor nu le-a convenit revelarea faptului ca acesta a fost gay.

The Student e despre un elev dezaxat care vorbeste numai in citate din Biblie si critica, prin prisma biblica, pe toata lumea din jurul sau - colegi, familie, profesori. In ciuda faptului ca tipu e cumplit de enervant si clar nebun, o profesoara de biologie prinde drag de el si incearca sa-si afle de unde-i vin piticii de pe creier.

Lucrurile degenereaza pe masura ce tanarul patimash ortodox incepe sa afisheze comportament violent, anti-semit, anti-sex (toate justificate cu citate din Biblie) iar factorii de decizie (inspector shcolar, director) par la randul lor pe cale sa innebuneasca, punand presiune pe profa de biologie sa mai predea si niscaiva creatzionism. Se mai perinda pe acolo si un popa ortodox care pare sa aiba un rol important in bunul mers al scolii, desi la suprafatza e implicat doar sfintzirea ocazionala a salii de sport si in acordarea de "ajutor duhovnicesc" elevilor cu "dileme". Profa de biologie incepe sa-si dea seama ca nu e de glumit, iar comedia absurda se transforma pe nesimtzite intr-o drama care are o gramada de relevantza pentru ceea ce se intampla si in Romania in zilele noastre.

E un film important pe care l-as recomanda mai calduros daca nu ar arata cam tare a piesa de teatru. De fapt in varianta originala chiar e o piesa de teatru. Regizorul e si sheful unui teatru din Moscova (functzie publica de la care i s-a si tras arestarea recenta) ocazie cu care a intrat in contact cu dramaturgul german Marius von Mayenburg de la care a preluat textul si l-a modificat sa ia forma unei satire la adresa contaminarii institutziilor publice cu misticism ortodox. Coloana sonora contzine si niste Laibach de efect.

*************************************************

Frantz

(regizat de Francois Ozon, un obisnuit al TIFFului)

Romantza interbelica Broken Lullaby a regizorului Ernst Lubitsch are parte aici de un remake hiper-melodramatic dar foarte frumos prezentat in alb-negru, parca mai frumos decat alte filme monocrome aparute in ultimii ani. Un foarte rafinat design de epoca, cu personaje supermanierate, caste/asexuale (ceva neobisnuit la regizorul Francois Ozon).

Nu e clar in ce masura filmul se doreste un remake dupa Lubitsch, sau o noua adaptare dupa piesa de teatru care l-a inspirat si pe Lubitsch. Filmul e centrat pe urmarile conflictului franco-german din Primul Razboi Mondial, Lubitsch era neamtz iar piesa de teatru din care s-a inspirat era frantzuzeasca si ambele variante au incercat sa exploateze regretele populatziei post-belice. Filmul e asadar cam nepotrivit in zilele noastre, cand regretele alea au cam fost uitate si totzi suntem supertwitchy si entuziasti in a incepe un nou razboi.

O familie de nemtzi poarta doliu disparitziei pe frontul Primului Razboi Mondial al fiului lor. Nevasta acestuia, acum vaduva, este adoptata de socri, desi e clar ca intr-o buna zi fata va trebui sa-si gaseasca alt barbat si eventual sa plece. Acest alt barbat se arata a fi un soldat francez care l-a cunoscut pe fiul raposat cu ceva timp in urma. Insa francezii nu-s tocmai bine vazutzi prin satucul nemtzesc, amintirile dushmaniei dintre popoare fiind inca proaspete. Ceea ce-l obliga pe frantzuz sa se care la el acasa, iar fata ramane macinata intre dragostea de popor si dragostea fatza de sharmantul hipster avant-la-lettre.

Regizorul Francois Ozon e un obisnuit al TIFF-ului, insa cumva l-am tot evitat pana acum. E mai cunoscut pentru satire queer si gender studies, aici insa a vrut sa faca ceva ce nu seamana cu nimic din ce mai facuse, un film complet rupt de modernitate si intors cu fatza spre literatura interbelica romantzioasa. Pasionatzii de asa ceva ar cam trebui sa-l vada (insa eu nu cunosc niciunul).



*************************************************

Hounds of Love

(regizat de Ben Young, australian)

De la Wolf Creek incoace australienii au deprins un gust pervers pentru thrillere horifice realiste, care baga spaima in oase pe calea simplitatzii realiste si prin absentza supranaturalului. Nimic spectaculos nu se intampla in genul asta de horror - avem doar barbatzi brutali care isi satisfac pofte violente ori sexuale pe seama unor indivizi (femei, dar nu numai) care s-au nimerit in locul nepotrivit la momentul nepotrivit. E o forma mai light a genului torture porn pe care l-am dezaprobat intotdeauna, insa aici miza e pusa pe tortura psihologica generatoare de suspans si doar relativ tarziu se intampla niste violentze mai nasoale. Sunt filme horror in care se fac eforturi ca spectatorilor sa le pese de personajele care mor si nu sa se uite la ele desensibilizatzi ori ranjind cu detashare. Se pare ca e chiar un trend la australieni, am mai vazut tot de acolo si Killing Ground, iar filmele Wolf Creek au fost transformate intr-un serial TV de succes (am povestit aici).

Barbatu e un animal nemonogam care, daca are destul testosteron in sange, ar face orice sa-si imprastie samantza in cat mai multe directzii. Insa cand e nevoit sa traiasca intr-o societate bazata pe monogamie tre sa apeleze la solutzii mai perverse ca sa-si atinga obiectivul, mai ales daca depinde in oarecare masura de o partenera fidela. Hounds of Love e un joc de manipulare psihologica intre un nemernic si iubita lui pe care o convinge sa aduca gagici acasa pentru ca apoi sa le lege de pat si sa le abuzeze sexual dimpreuna, lasand cumva impresia ca a fost ideea partenerei. Una din victime incearca la randul ei sa o manipuleze psihologic pe femeia saraca cu duhu, sperand sa o intoarca impotriva abuzatorului.

Filmul e competent si isi atinge obiectivul de a ingretzosha privitorul, insa eu unul trag alte satisfactzii de la genul horror. Asta e prea realist.


*************************************************

 

Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Una dintre sectziunile mele favorite la TIFF e 3x3, in care se aduce cate un calup de 3 filme de la 3 regizori care au facut ceva in viatza asta. La fiecare editzie sectziunea asta a fost ocazie de a descoperi macar un regizor pe care am de gand sa-l urmaresc tot restul vietzii. Anul acesta a fost francezul Arnaud des Pallieres, autor cu un stil aparte - filme intense cu dialoguri rarefiate si scenarii fragmentate care fortzeaza concentrarea si intuitzia spectatorului pentru a umple spatziile goale dintre scene. Regizorul alege adesea sa sara peste scene care ar contribui doar la progresul povestii, nu si la efectul dramatic, punand astfel o responsabilitate grea in carca privitorului a carui concentrare e solicitata permanent.

Am prins doua filme de-ale lui Pallieres - asta de aici care e putzin cam boring, si inca unul despre care voi povesti in categoria filmelor musai de vazut. Age of Uprising e ecranizarea unei legende populare nemtzesti din vremuri medievale, un fel de Toma Alimosh versus "Manea grosu si-artzagosu", amestecata cu ceva adevar istoric despre un Avram Iancu al nemtzilor.

Nu e de mirare ca joaca Mads Mikkelsen - cum ziceam, regizorul mizeaza pe actori care nu spun multe pe gura, trebuind sa compenseze din priviri. Protagonistul e un fel de Craishor al Muntzilor de la ei, un negutzator de cai nedreptatzit de un boier undeva intre Frantza si Germania (atat legenda cat si filmul sunt anatzionale, personajele vorbind ambele limbi). Pe masura ce se enerveaza impotriva sistemului, Mikkelsen aduna o gashka de tzarani si organizeaza o rascoala cu care reuseste sa faca ceva valva, facandu-se auzit pana la guvernator. Mai apare si Martin Luther pe-acolo sa-l certe pe teme religioase, si mai apare Bruno Ganz ca reprezentant al sistemului. E un film despre cum se facea dreptatea pe vremea aia la ei - ramane in sarcina spectatorului sa gaseasca asemanarile cu zilele noastre.

Fiind filmat aproape integral in natura, e si placut la privit.

*******************************************************

Monday, September 11, 2017

TIFF 2017 (part 3) - inca niste filme contra plictiselii: Tom of Finland, The Ornithologist, Safari, Animals, Like Crazy

Al treilea raport legat de filmele vazute din programul TIFF 2017, tot din randul celor mai rasarite dar nu chiar musai de vazut (nici tocmai de neglijat, insa sunt recomandabile mai mult posesorilor de acquired taste sau cu interes deja existent pentru subiectele tratate).

Primele articole despre TIFFul de anul asta sunt aici si aici.

*******************************************************

Tom of Finland

(regizat de Dome Karukoski, autorul viitoarei biografii cinematice a lui Tolkien)

Printre strategiile comunitatzii LGBT s-a numarat (dintotdeauna) iritarea inamicului, provocarea, falfaitul lifestyleului LGBT pe la nasul conservatorilor mult dincolo de cerintzele dezbaterii. Uneori ma irita si pe mine, alteori e insa necesara pentru simplul obiectiv de "raising awareness".

A fost in mod particular necesara in vremurile si societatea in care traia Tom of Finland, un grafician legendar pentru comunitatea LGBT cu care am luat contact in lumea benzilor desenate si a artelor plastice post-Warhol, chiar inainte sa intru in contact cu lumea LGBT. Am aflat atunci putzine despre el, mai mult din adnotarile albumelor grafice cu ilustratziile sale inconfundabile si scandaloase. Iata ca finlandezii au facut in sfarsit lumina asupra vietzii acestui obscur dar influent artist, printr-o cine-biografie destul de cinstita.

Pe numele sau adevarat Toumo Laaksonen, individul a fost un gay discret care a supravietzuit cumva celui de-al doilea Razboi Mondial, dar undeva pe front a deprins un fetish pentru uniforme naziste si pentru masculinitatea agresiva si disciplinata pe care o reprezentau. Dupa razboi s-a apucat de publicat caricaturi si benzi desenate pornografice pornind de la conceptul de uniforma - adica militzieni, motociclisti, soldatzi etc. in contexte homoerotice - un mod de a submina si fetishiza simultan conceptul de autoritate. Asta i-a dat mult de furca in societatea ultraconservatoare din Finlanda postbelica. A cunoscut insa un succes nebun in mediile LGBT si in comunitatzile de bikeri din SUA anilor 70, unde l-au si invitat in cateva randuri contribuind decisiv la popularizarea lucrarilor sale.

Un film destul de cool, care nu se rezuma la a face propaganda LGBT ci aduce onorurile necesare unui artist cu influentza istorica, legendar si in afara mediilor care l-au popularizat. Regizorul, tot finlandez, a intrat cu acest film in vizorul Hollywoodului si recent a fost insarcinat sa faca biografia cinematografica a unei legende pop culture - J.R.R. Tolkien.


*******************************************************

The Ornithologist

(regizat de Joao Pedro Rodrigues, portughez, autorul oribilului O Fantasma)

Unul din cele mai oribile filme pe care le-am vazut in viatza asta a fost la una dintre primele editzii TIFF, acel Phantom despre un gunoier gay care se strecura noaptea prin tomberoane sa miroase chilotzi murdari aruncatzi de cetatzenii Lisabonei. Nu cred ca tzine de homofobie reactzia viscerala pe care am avut-o (trei sferturi din public a parasit sala de cinema), dar nu cred ca s-a inventat inca un termen pentru reactzia respectiva. In mod clar a fost o forma de "-fobie", dar de alta factura decat acel "being an asshole" care trece azi drept "homofobie".

Iata ca aproape 15 ani mai tarziu nimeresc din intamplare la un alt film al aceluiasi regizor portughez, tot un film provocator insa de o cu totul alta factura, mult mai rafinat estetic si interesant in multe privintze. Ornithologist e o rastalmacire suprarealista a aventurilor Sfantului Anton de Padova, personaj legendar pentru portughezi, cunoscut drept Sfantul Oamenilor Ratacitzi (si al Lucrurilor Pierdute).

Protagonistul e un ornitolog care se rataceshte in timpul unei excursii de bird-watching si trece prin tot felul de peripetzii horror, erotice sau tragicomice - face sex cu un cioban pe nume Jesus, e luat prizonier si torturat de niste turiste chinezoaice, se intalneste cu un trib de amazoane lesbiene aflate la vanatoare de barbatzi (=porci). Aproape integral filmat in natura salbatica, filmul ocazioneaza peisaje impresionante, e de vazut si savurat pe ecran cat mai mare. De priceput e cam greu de priceput, fiind obligatorie familiarizarea (macar de pe Wikipedia) cu aventurile Sfantului Anton pentru a sesiza modul in care acestea sunt rastalmacite intr-o cheie meta-sexista (nu neaparat LGBT, cat cu privire la dihotomia masculin-feminin, homosexualitatea fiind aici mai degraba un refugiu in fatza agresiunilor taberei adverse).


*******************************************************

Safari

(regizat de Ulrich Seidl, acest Thomas Bernhard al cinema-ului)

De catziva ani sorb din ochi filmele lui Seidl despre mentalul colectiv austriac si revad de cate ori am ocazia excelenta trilogie Paradise, insa de o vreme incoace omul se concentreaza exclusiv pe documentare.

Safari continua stilul de documentar "ajustat" abordat anterior cu In the Basement, insa nu e la fel de fun, caci se indeparteaza putzin de problemele pe care românii le pot pricepe cu ushurintza. Austriecii sunt genul de popor in care orice cuplu cu o oarecare vechime la serviciu face suficientzi bani incat sa isi permita anual o vacantza oriunde pe planeta - tinerii se duc mai mult in India, Indochina insa batranii cu nostalgii imperiale prefera Africa unde se pot comporta ca si cum aia de-acolo sunt sclavii lor si nimeni nu comenteaza. O alta chestie relevanta acestui film e ca austriecii au inventat Jagermeisterul, deci "meseria" vânătorii are o valoare aparte ce vine cu justificari istorice, mitologice si chiar teologice. Doar ca, satui de vanat cerbi si caprioare pe la ei, astazi pasionatzii de vanatoare au posibilitatea sa macelareasca girafe, zebre, antilope si profita fara nicio remushkare de aceasta posibilitate (au lucrat destul la viatza lor si merita si ei o relaxare - justificare ce dovedeste inca o data ca munca dezumanizeaza).

Filmul e o colectzie de interviuri (unele simulate, unele reale) cu diversi idiotzi care isi justifica hobby-ul vanatorii de animale exotice, mixate cu scene reale de jupuire si macelarire a unor girafe ori zebre. Filmul are acel caracter de tragi-comedie seaca al tuturor filmelor lui Seidl insa gasesc ca fatza de filmele sale precedente impactul e ceva mai mic pentru noi, un public deloc familiarizat cu fenomenul analizat de film. Nici tema environmentalista nu e la fel de cool cum erau analizele psiho-sociale din celelalte filme ale sale, asa ca asta e primul film al lui Seidl pe care nu-l recomand ca fiind musai de vazut. Dar cine ii urmareste filmele tre sa-l adauge si pe asta la colectzie.


*******************************************************

Animals

(regizat de Greg Zglinski, Lynch wannabe)

Au fost la TIFFul asta o gramada de filme legate cumva de recenta relansare Twin Peaks. In unele cazuri legatura nu e evidenta, cum e cazul acestui film polono-austriac care il imita pe David Lynch cum si cat poate. Sufera de multe limitari si scurtaturi dar a iesit ceva decent, cam ce ar face Lynch daca s-ar muta pentru un an in Alpi si ar trebui sa faca acolo un film fara buget si doar cu actori pe care-i gaseste prin imprejurimi. Sursa inspiratziei pare sa fie Lost Highway, asa ca filmul asta ar trebui sa se numeasca Shoseaua cu Hartoape.

Avem un cuplu care se duce la munte in vacantza si pe drum calca o oaie. Shoferul e obligat sa plateasca oaia, insa cu ocazia asta o ia cu el sa o gateasca la cabana, demonstrandu-si astfel priceperea culinara si sperand sa recucereasca inima sotziei care se uita urat la el de cand l-a prins cu alta. Acolo la cabana se intampla tot felu de chestii, amneze si anamneze lynchiene, flashbackuri din care aflam ca cuplul cu pricina se afla intr-o criza amoroasa cu gelozii tzinute sub presh. In paralel se intampla lucruri nasoale si la apartamentul de la Viena unde cei doi au lasat o gagica sa aiba grija de pisici, gagica respectiva fiind banuita a fi amanta sotzului si cauza tulburarilor sotziei care vede amenintzari amoroase la tot pasul, inclusiv in oaia calcata cu mashina.

Se zice ca scenariul filmului a fost scris de un austriac care s-a sinucis dupa ce l-a scris, lasandu-l cu limba de moarte polonezului Zglinski, candva elev al lui Kieslowski. Personajele sunt umpic cam seci, nu reusesc sa atraga nici simpatii si nici antipatii, dar asa sunt austriecii, nu e vreo lipsa a actorilor ori scenariului.


*******************************************************

Like Crazy* (aka La Pazza Gioia)

(regizat de Paolo Virzi, italian destul de faimos)

La polul apus austriecilor sunt italienii cei exuberantzi - motiv pentru care cele doua popoare nu se prea suporta.

Varianta italiana la Thelma si Louise e o tragi-comedie despre doua femei nebune evadate de la o clinica pentru femei nebune. Filmul pare o versiune feminista la Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu accentul pus pe probleme femeiesti - fluctuatzii hormonale, tragedii sentimentale, regrete, mitomanie, isterie si ceva shopping.

Cele doua actritze sunt destul de cool - una e sora Carlei Bruni (fosta prima doamna a Frantzei), a doua e nevasta regizorului. Caracterele lor sunt drastic opuse - una e o bogatanca bipolara mitomana pasionata de astrologie, cealalta e deprimata patologic in urma unei cariere ratate de stripperitza (si in urma abandonarii unui copil nedorit pe care apucase sa-l faca cu peshtele ei).

Cea mai isterica dintre ele se hotaraste sa o ajute pe cea disperata sa isi regaseasca copilul, insa pe drum mai au niste shopping de facut, niste barfe etc. Ea insashi trebuie sa-si viziteze sotzul care a bagat-o la balamuc ca sa-si poata vedea mai departe de o viatza indestulata, iar pe alocuri distinctzia dintre mitomanie si realitate e cam cetzoasa.

Un film entertaining, cu doze echilibrate de melodrama si comedie isterica, recomandat celor care apreciaza italienii galagiosi.

*exista si un film american recent cu acelasi titlu