Tuesday, December 23, 2008

Antologii pe care sa-tzi vinzi copiii

Motto: Walker, you take the right globe. Smith, the left. I'll have a shot at that peculiar edifice between them. (Jack Williamson in Space Opera Renaissance)

Moda asta a antologiilor e si buna si proasta, cam cum erau casetele cu Best of Rock Ballads acu 15 ani. O antologie poate fi o scurtatura spre cele mai reusite lucrari de dimensiune scurta si medie. Pe de alta parte, o antologie poate fi si o carpitura de povestiri puse la gramada si vandute de denumirea "Best of the year...." aplicata gratuit. In romaneste avem deja minunatele Year's best of Science Fiction ale lui Gardner Dozois, Year's Best Fantasy and Horror ale lui Ellen Datlow si nici antologiile lui Chabon nu-s de lepadat (toate publicate de Nemira), volumele astea fiind cea mai rapida cale de conectare la realitatea de afara pentru cineva care n-are chef sa investeasca timp si bani in romane sau colectzii.

Desigur, diferenta intre o antologie buna si una proasta e facuta de antologator (care tot editor se numeste in engleza), de pilele sale, ce bani poate scoate la bataie si cat se straduie sa puna cap la cap piesele din puzzle. Ceea ce e o munca de manager pana la urma si nu una creativa, dar totusi s-au consacrat pe lumea asta premii pentru antologatori iar printre vedete se numara cei promovatzi de Nemira (Datlow, Dozois, Chabon), la care as mai adauga preferintze personale ca Jonathan Strahan, mai nou Joe Lansdale si David Hartwell (cu nevasta-sa). In cele ce urmeaza, avetzi o lista de must readuri pe care mi le-am luat, chestii fara de care lemnul bibliotecii tace si sufera. Pt cei interesatzi, sursele sunt: amazon, anticariatul Realms of Fantasy Books, amicul Mihaila Adrian sau direct de pe site-urile editurilor Subterranean, Cemetery si Tor.



















Retro Pulp Tales e cea mai premiata antologie de anul trecut, ingrijita de Joe Lansdale (din pacate fara contributzii din partea lui). Tema volumului e fictiunea retro pulp de orice soi (istorie alternativa, noir, policier, horror, SF decrepit), la ale carei reguli arhaice incearca sa se alinieze totzi scriitorii invitatzi, deci volumul e pt literatura cam ce au fost Pulp Fiction sau Grindhouse pentru cinematografie. Coperta e foarte sugestiva privind naivitatea brutala a fictziunii din volum, construita voluntar prin tehnici literare consacrate involuntar, grupand autori contemporani de renume ca Norman Partridge, Chet Williamson, F.P.Wilson, Tim Lebbon si inca o gramada de care n-am auzit. Fiecare autor isi introduce povestirea cu o comemorare a primului contact cu literatura pulp si implicatziile acesteia in cariera fiecaruia. In introducere Lansdale face si cateva observatii despre cum "literatura serioasa" a inceput sa fure meserie de la undergroundul pulp incercand totusi cu disperare sa evite catalogarile de gen, lucru care devine evident si in piatza romaneasca. Ii foloseste pt argumentatzie pe Philip Roth si Michael Chabon, dar evident ca e mult de discutat aici spre disperarea intelectualilor fascisti care tzin cu orice pretz sa imparta cultura in ubermensch si untermensch, de regula pentru a-si conserva autoritatea abuziva, adica pita.

Taverns of the Dead e una din cele mai importante antologii zombie, oricum cea mai aratoasa, editata de Kealan Patrick Burke (relativ cunoscut ca scriitor) si contzinand proza din partea unei distributzii incredibile: Neil Gaiman, Peter Straub, Thomas Ligotti, Ramsey Campbell, Jeff Vandermeer, Charles de Lint, Norman Partridge. Necazu pt care nu prea s-a bucurat de premii e ca o buna parte din continut e proza reeditata si regasibila in alte contexte. Oricum, sper ca lista aia de autori e suficient de convingatoare, iar recenzorii se exprima in termeni precum "absolutely the best anthology i've read in years". Concurentza (Nightshade) a lansat recent un volum similar dar mai putzin aratos, The Living Dead editat de John Joseph Adams, un ageamiu in ale antologatului dar fara indoiala unul ambitzios. Zic ca e ageamiu pentru ca in The Living Dead efortul de antologare e minim, volumul fiind obtzinut din trei bucatzi luate de-a gata din cele mai celebre trei antologii zombie ale ultimilor 20 de ani (Book of the Dead, Still Dead, Mondo Zombie). Desigur, e bine ca s-a realizat o selectie best of a pomenitelor volume, dar un antologator care se respecta tre sa lucreze ca o florareasa, sa puna laolalta fir cu fir, culese de mana proprie, si sa le impacheteze intr-un mod care sa-i confere identitate. Oricum, si The Living Dead contine o lista de nume care te lasa cu gura cascata: Stephen King, Joe Lansdale, Joe Hill, Dan Simmons, George Martin, Norman Partridge, Harlan Ellison, Clive Barker.
















Five Strokes to Midnight e antologia premiata cu Bram Stoker in 2008 (atat ca antologie cat si pentru una din nuvelele contzinute) si nominalizata la World Fantasy. Ideea din spatele antologiei (care se vrea prima dintr-o serie intitulata Fives) este sa adune laolalta 5 teme, abordate de 5 scriitori (4 consacratzi si 1 incepator), fiecare cu cate 2-3 povestiri tematice. Proiectul vine din partea unei edituri de care n-am auzit in viatza mea, Haunted Pelican Press, probabil din motivul asta cartea nici macar n-a aparut listata pe amazon si e publicata strict in editzia ilustrata si semnata de cei 5 autori:
  • Tom Piccirilli e una din vedetele premiilor Bram Stoker, unul din cei mai importantzi scriitori noir contemporani si membru al triunghiului de aur horror (dpdv al nominalizarilor la premii) alaturi de Stephen King si Joe Lansdale; Titlul temei lui Piccirilli este Loss;
  • Gary Braunbeck, autorul nuvelei premiate si totodata antologatorul volumului; Tema abordata de el este Hauntings, deci banuiesc ca e cu fantome, Braunbeck fiind cunoscut pentru horrorul de tip emo, autor destul de premiat in ultimii ani caci dau de numele lui oriunde ma uit;
  • Christopher Golden nu e tocmai un scriitor stralucit, dar e cunoscut datorita implicarii sale in industria jocurilor video, benzi desenate si film, fiind autorul a numeroase cartzi din francizele Hellboy, Buffy, Battlestar Galactica samd. Se pare ca totusi a scris si cateva cartzi serioase, eu unul l-am cam ocolit pana acum dar statutul lui de scriitor consacrat in aceasta antologie pare destul de bine batut in cuie; tema abordata e Folklore, omul fiind specialist in bampiri si kestii d-astea de Hollywood;
  • Deborah Leblanc zice ca e specialista in Southern gothic (Louisiana shit), e presedinta Horror Writers Association (sper ca nu asta e motivul premierii volumului) si participa la antologie cu doua povesti mojo pe tema Curses;
  • Hank Schwaeble e ageamiul volumului, prezent cu tema Demons, zice lumea ca e tanar si energic ca Barker in tineretze.
O sa zicetzi ca nu-s cele mai stralucite nume in domeniu, iar gruparea tematica si numarul redus de autori e o abureala dar recenziile si recomandarile volumului sunt irezistibile. Mai vorbim dupa ce il citesc.

Midnight Premiere e o antologie a lui Tom Piccirilli pe care am sesizat-o printre nominalizarile de anul asta si m-a atras prin tematica cinefilica. Povestile antologiei sunt omagii aduse cinematografelor drive-in si grindhouse. Se merge pana acolo incat una din povestiri e scrisa de una din actritzele din Return of the Living Dead, alta de regizorul Mick Garris (creatorul Masters of Horror), alta de nu stiu care scenarist, deci o serie de oameni care nu prea au treaba cu literatura. Oricum treaba asta acopera cam o treime din volum, restul fiind scriitori consacratzi: Gary Braunbeck, Jack Ketchum, Ed Gorman, Tom Piccirilli samd. Avand in vedere ca o buna parte a volumului nu e scrisa de oameni de literatura, e evident ca are neajunsuri sub aspect literar. Totusi, gasesc ca obiectivul antologiei e atins - e realmente un volum care emana dragostea cinefilica pentru horror si cinematografia underground iar faptul ca o parte din povestiri arata mai degraba ca niste scenarii nu deranjeaza atata vreme cat intzelegi scopul volumului.














Inferno e antologia vedeta a anului 2008 (castigator World Fantasy, castigator International Horror Guild, castigator a 3 premii Shirley Jackson, si multiple nominalizari la toate premiile anului atat ca antologie cat si prin povestiri individuale). Volumul e ingrijit de Ellen Datlow, una din cele mai invershunate antologatoare de literatura fantastica, de talia unor Gardner Dozois sau David Hartwell. Din fericire de Datlow se poate auzi si la Nemira, prin traducerea antologiei Year's Best Fantasy and Horror. Volumul Inferno contine putine nume de rezonantza dark fantasy (majoritatea fiind autori SF incercandu-si mana cu horrorul: Elizabeth Bear, KW Jetter, Jeffrey Ford, Lucius Shepard) dar numarul de proze reusite e covarsitor si asta duce la a fi considerata, cum ziceam, antologia anului 2008.

Space Opera Renaissance. Cartzoiu asta e trecut de 900 de pagini tiparite marunt. Partial antologie, partial enciclopedie, partial istorie literara. David Hartwell are in maneca 31 de nominalizari Hugo pentru antologiile sale si efortul cu care a fost alcatuita aceasta Space Opera Renaissance arata clar de ce. Doctor in literatura medievala comparata, chairman la World Fantasy Awards, administrator al premiului Philip K. Dick si cap al rautatzilor la editura Tor sunt cateva kestii care sugereaza ca avem de a face cu un mamut al publicisticii. Space Opera Renaissance nu e tocmai o antologie best of, dar nici o colectie de mediocritati. Abordarea e una mai apropiata de istoria literara: se parcurge, prin eseuri critice si publicatii de dimensiunea nuvelelor, toata istoria genului Space Opera, de la inventatorii sai (Ed Hamilton) si pana azi (Dan Simmons, Charles Stross). O gramada de chestii ai de invatzat din cartea asta, de exemplu cum se scria space opera pe vremea cand planeta Pluto nu fusese descoperita si teoriile lui Einstein nu existau. Limbajul tehno-babble si energia idioata a povestirilor pulp interbelice sunt fascinante: bombe atomice aruncate din tufishuri de catre vampiri martzieni abia reusesc sa sfashie camasile eroilor si sa-i lase cu cateva zgarieturi pe frunte; cosmonautzi dezamagitzi in dragoste declanseaza razboaie planetare inspirate de Iliada; ziaristi ambitiosi investigheaza cazuri cu implicatii intergalactice; eroine tzatzoase de pe Venus se angajeaza in "legaturi primejdioase" cu astronautzi naivi. Si o tot tine asa trecand prin epoca Star Trek, apoi vine incoace prin revolutionarii genului (Iain Banks, Dan Simmons) si se opreste la data publicarii volumului cu copii minune precum Charles Stross si Alastair Reynolds. Nu sunt lasate deoparte nici feministele (LeGuin, Bujold), nici britanicii, nici SFul militar (David Drake), nici hard SFistii pur sange (Benford, Brin, Baxter), nici clasicii (Delany, Sheckley). Ce mai, o comoara de carte si o felie de istorie.

















Celor mai putzin pretentzioshi cu forma dar pretentzioshi cu contzinutul, tre sa le recomand si cele doua volume, din pacate paperback, editate la Nightshade Books de Jonathan Strahan cu sugestivele titluri The Best Science Fiction and Fantasy of the Year vol.1 si 2. Dupa mine astea doua volume sunt mai tari decat tot ce-a scos Dozois vreodata, oriunde te uitzi in cuprins dai de o nuvela premiata pe undeva. Pacat de copertile paperback care abia tin laolalta mia de pagini oferita de cele 2 volume, dar pe de alta parte apare avantajul pretzului de nimic (28 de dolari luate laolalta, pretz umilitor pentru piatza de carte tradusa in romaneste).


Si in incheiere una care inca nu a aparut dar care mi se pare interesanta: He is legend, compilatzia tribut Richard Matheson (I am legend) in care o gramada de combinatzii de scriitori de renume contribuie cu sequeluri, prequeluri si povesti inspirate de opera imensului Matheson care din pacate, asemenea altora, a ajuns la cititorii romani mai degraba cu ajutorul lui Will Smith decat al editorilor de carte in ciuda faptului ca lua premii de genul "life achievement" si Grandmaster acu aproape 20 de ani (astazi are 82). Antologia dedicata maestrului contine o lista impresionanta de nume: Ramsey Campbell din pacate doar cu introducerea, prima colaborare ever intre Stephen King si feciorul Joe Hill, Joe Lansdale, Gary Braunbeck, Whitley Strieber, Michael Arnzen plus cativa oameni din cinematografie apropiati de renumele omagiatului (fiul sau, scenaristul Matheson Jr. si creatorul Masters of Horror, Mick Garris). Acuma ca o luatzi sau nu cand apare, nu ma intereseaza. Altceva ma intereseaza: faptul ca aceasta antologie a aparut inainte sa dea coltzul autorul, sa apuce sa se mai bucure de ea. La ce-s bune omagiile post-mortem? Pornim de la presupunerea ca exista viatza dupa moarte si autorul sta pe un norisor si se bucura de multumirile care i se aduc? Ce-ar fi sa iasa si la noi o antologie omagiu lui Ion Hobana pana mai are vreme omagiatul sa se bucure de ea, eventual chiar prin prisma lui Jules Verne de a carui opera ii e strans legat numele? O sa zica lumea ca nu e frumos, ca e semn rau, ca astea se fac post-mortem. Si totusi, de ce s-ar face post mortem? Ca sa facem bani dupa ea fara sa mai interferam cu pomenitul autor si copyrighturile sale? Bullshit. Speak now or shut up forever. A, si daca tot vorbim de post-mortem, simt si lipsa unei antologii tributare lui Vladimir Colin.

Si tot una de perspectiva, care va apare la Cemetery Dance si va face valuri la anul, este antologia lui Joe Lansdale - The Stoker Winners, o selectie best of the best a prozei scurte laureate cu premiul Bram Stoker. Adica cireasha de pe tort. Deocamdata nu se stie cuprinsul, se stie insa pretul (de la 35 pana la 200 de dolari varianta cu satin si piele) si se mai stie o scurta lista a autorilor vizatzi: George Martin, Harlan Ellison, Dan Simmons, Joe Lansdale evident, Robert Bloch, Peter Straub and many, many others. Statzi cu ochii pe ea ca se va vinde ca pita calda in Somalia.

Si in sfarsit, strict pentru fani, aceiasi Cemetery Dance vor scoate in Decembrie cea mai ambitzioasa antologie ever, la 1600 pagini in doua volume hardcover, The Century's Best Horror Fiction care isi propune sa publice cea mai notabila povestire horror din fiecare an al secolului trecut, de la 1901 pana la 2000, cate una pe autor, selectzia fiind facuta de istoricul literar John Pelan. Se estimeaza un pretz de 150 de dolari pt ambele volume, din care pe amazon 100. Un proiect de o ambitzie iresponsabila care sper sa aiba ca si Space Opera Reinaissance eseuri critice pe marginea contzinutului.

P.S. Nu uitatzi sa cumparatzi cea mai tare antologie tradusa vreodata in romaneste, New Weird la Millennium Press, cu o coperta beton si un contzinut ce reflecta un fenomen literar cu care suntem contemporani si despre care o sa se scrie in cartzile de istorie si politici literare asa cum se scrie azi de cealalta antologie mare de la Millennium Press, Cyberpunk.

Thursday, December 18, 2008

Hellblazer uber alles!

























Hellblazer e diamantul coroanei pentru publisherul Vertigo (divizia adresata adultzilor din DC Comics). E cea mai longeviva serie Vertigo, publicata cu constantza de-a lungul a 20 de ani si 250 de numere republicate partial in vreo 30 de volume. Asta inseamna cam de 4 ori mai mult decat Sandman sau Preacher si comparabil cu seriile Marvel de longevitate medie.

Oricum, nu asta e principalul aspect care recomanda Hellblazer, ci pleiada de autori care au contribuit la dezvoltarea seriei, majoritatea britanici, motiv pentru care seria a ramas simbolul invaziei britanice asupra industriei BD din anii 80. Eroul seriei, John Constantine, a fost creat de Alan Moore, dupa chipul si asemanarea lui Sting - blond, imbracat in parpalac, fumator patologic si, cel mai important, ENGLEZ, aspectul care defineste intreaga coloana vertebrala a psihologiei eroului si care a scapat paradoxal scenaristilor filmului Constantine (in fine, le-a scapat si faptul ca e blond). Prima aparitie a lui Constantine a avut loc in seria Swamp Thing, apoi seria Hellblazer a fost propusa ca un spin-off care avea sa domine categoric catalogul de la Vertigo (de fapt Vertigo s-a infiintzat din cauza necesitatzii ca Hellblazer sa se adreseze unei audientze adulte, fara a fi supusa compromisurilor de rating practicate de linia mainstream DC Comics). De-a lungul celor 20 de ani, la carma Hellblazer s-au perindat autori ca Garth Ennis (Preacher), Warren Ellis (Transmetropolitan), Brian Azzarello (100 Bullets), Mike Carey (Lucifer) si la un moment dat a avut contributii episodice chiar si din partea lui Neil Gaiman, Grant Morrison sau a graficianului Dave McKean.

Poate ca nici asta nu ar fi un argument suficient. Poate cel mai important aspect e ca Hellblazer a redefinit (dupa unii chiar inventat) genul urban fantasy, astazi asimilat sub mai fitzoasa eticheta "New Weird", si a influentzat o larga pleiada de filme si seriale fantasy corcite cu atitudine noir si elemente de policier - X files, Dresden files, Supernatural sunt doar cateva from the top of my brain. Apoi, personajul John Constantine e singurul erou BD (de care stiu eu) care imbatraneste in timp real, odata cu cititorii sai: si-a inceput aventura la 30 de ani, recent a implinit 50 iar fanii barfesc ca va muri de moarte buna la vreo 70, sub ochii cititorilor fideli pensionari care ii vor supravietzui si spre necazul celor care vor muri inaintea sa.

Definita de Alan Moore ca simbol absolut al englezismului, seria Hellblazer a fost continuata in acest spirit, aproape exclusiv cu autori britanici, cu o incursiune de exceptzie a unui autor american (Brian Azzarello) ocazionand momente umoristice si povesti ce exploateaza frictziunile anglo-americane.

Marele necaz cu Hellblazer e regimul de publicare. Colectzia completa a celor 250 de numere e cvasiimposibil de procurat iar colectzia celor aprox. 30 de volume paperback nu e completa*. Oricum, la ora la care vorbim exista suficient material accesibil (pe amazon) incat sa se poate incepe lectura intr-o ordine cat de cat apropiata cu cea in care a fost publicata initzial seria. Mai exact se pot parcurge cam 11 volume ce acopera cea mai mare parte din primele 80 de numere. Apoi urmeaza o gaura imensa de 45 de numere indisponibele in volum, dupa care, de pe la numarul 130 si pana azi (adica de 10 ani incoace) volumele Hellblazer au capatat regularitate si acopera 99% din materialul original.

Pentru cine judeca Hellblazer prin prisma filmului Constantine, sunt tentat sa folosesc replica aia pe care imi place sa o desfiintzez - cartea e mai buna decat filmul. Mai exact, cartea are o insemnatate deosebita in istoria culturii populare, pe cand filmul e banal intre filme si, cel mai grav, e castrat tocmai de spiritul britanic definitoriu al seriei - eroul a fost mutat din Londra in Los Angeles iar imaginea proletara a lui Sting a fost inlocuita cu imaginea gotica a lui Keanu Reeves, ceea ce mie mi se pare cam totuna cu a angaja un actor chinez in rolul lui Batman. Filmul e usor salvat doar de faptul ca exploateaza unul din cele mai reusite momente ale seriei - lupta lui Constantine cu cancerul de plamani si viciul fumatului, idee extrasa (din pacate fara context) din segmentul scris de Garth Ennis (volumul Dangerous Habits).

A, am uitat sa spun despre ce e Hellblazer. De fapt nu am uitat ci aman asta pentru o serie de articole ce vor parcurge intreaga istorie a publicarii seriei. In mare, e despre un englez in parpalac care fumeaza, vorbeste urat si investigheaza cazuri paranormale. Nu cazurile paranormale dau farmecul seriei, ci felul in care umanitatea lui Constantine si a personajelor secundare e intoarsa pe toate fetzele, e corelata cu mediul politic si cultural britanic din ultimii 20 de ani si pictata intr-un cadru fantastic corcit cu urbanism londonez care i-a inspirat in timp pe numerosi scriitori britanici, vezi Neil Gaiman si China Mieville dintre cei mai cunoscutzi pe la noi. Nu in ultimul rand, e impresionanta si diversitatea cailor prin care a fost abordat personajul - de la povesti politziste noir pana la monologuri lirice despre empatie pe grafica moody ale scriitoarei scotziene Denise Mina, trecand prin comentariile sociale acide ale lui Warren Ellis, conflictul cu americanismul imaginat de Brian Azzarello, intalniri glumetze sau aniversare cu diversi eroi DC Comics, povesti biblice, umoristice sau povesti weird horror ce rezoneaza cu Clive Barker. Si toate astea cu ochiul pe calendar caci timpul trece la fel si pentru noi, cititorii, si pentru John Constantine iar problemele noastre se reflecta intr-ale lui si invers. Si sa nu-mi spunetzi ca exagerez si ca eu n-am de investigat cazuri paranormale, ca va trimit la definitzia metaforei din clasa a V-a.

Few people really think about dying... paranoids worry about it without really understanding it. Victims of fatal accidents and murder don't have time to think. You only really think about it if you take the time to. And you only take the time if you know it's going to happen.


* Cele 30 de volume paperback NU acopera cam 50 de numere de pe la mijlocul seriei; pana recent mai lipseau inca vreo 50 de la inceput incat era imposibil sa te apuci de citit Hellblazer altfel decat de la mijloc insa Vertigo a facut eforturi in ultimii 3 ani sa republice prima parte a seriei in trade paperback si sper ca efortul va continua pana la umplerea gaurilor. Cam 3 ani am asteptat si eu sa scriu articolul asta.


Saturday, December 13, 2008

De la BBC la HBO















Little Britain USA

Dupa o pauza destul de lunga, serialul Little Britain se intoarce cu sezonul 4 (desi imdb il listeaza ca serial nou). Probabil sufixul USA te impinge sa crezi ca e ceva in genul The Office USA, serial refacut pentru audientza americana care nu intzelege umorul englezesc.

Nu e cazul aici, e vorba chiar de serialul Little Britain, cu aceiasi actori, aceleasi personaje, acelasi narator (Tom Baker din Doctor Who), acelasi format (juma de ora de scenete) si partial aceleasi poante (umorul absurd sau obscen potentzat prin repetitzie e marca serialului). Diferentza e ca, de data asta, ori personajele Little Britain s-au mutat in America, ori au aparut personaje noi ce reprezinta stereotipuri americane. Si mai e o chestie, de data asta serialul e produs de HBO si regizat de David Schwimmer din Friends.

Pe ambele planuri Little Britain USA mi s-a parut mai funny decat seria originala - unele poante au parca mai mult sens in context american (grupul Fat Fighters de lupta impotriva obezitatzii), iar poantele noi sunt inspirate. Le pomenesc doar pe preferatele mele:
  • Un cuplu de culturisti care discuta la vestiar despre putzele lor mici si isi dau cu prosoapele ude peste fund; aici parte cea mai cool e costumatzia (mai exact corpurile artificiale de culturisti in care au fost bagatzi actorii);
  • Un cosmonaut frustrat de a fi al 8-lea om care a pasit pe Luna si ofticat de conspiratzionistii care sustzin ca aselenizarea a fost o minciuna;
  • Undeva in sud (cu accent si peisaje cu tot), o bunica sta pe veranda si ii povesteste nepotului escapadele ei sexuale din tineretze, from a time when the word gay still meant happy;
  • Scenetele cu secretarul gay atasat pe langa prim ministru s-au mutat in biroul lui Obama, chestie profetica tinand cont ca la data productziei Obama inca nu era presedinte;
  • Cuplul distrus (poza de jos), care nu mai au nimic sa-si spuna si se holbeaza mereu in gol, facand observatii sporadice despre peisaj.
Un element de noutate este si aparitzia unor vedete in cameo dintre care mi-i amintesc acu pe Sting si Rosie O'Donnell.

-plusuri: mai funny decat seria originala, poate si pt ca stereotipurile americane sunt mai familiare
-minusuri: aceleasi, repetitia obositoare si obscenitatea gratuita a unor poante
-recomandare: fanilor umorului britanic, Monty Python si altele de gen


Monday, December 08, 2008

Legendele Olimpului
























Moebius 2 : Arzach

de Moebius

Moebius e, cum ar veni, pilonul de baza al benzii desenate frantzuzesti din ultimii 30 de ani. Poate nu chiar ultimii, ca a cam lenevit recent, dar oricum vro 30 de ani tot se aduna din cei 70 pe care i-a trait pana acum.

Omul asta, pe numele de fata Jean Giraud, a stiut sa se invarta, a primit pana si titlul de Cavaler al Artelor de la presedintele Frantzei iar Federico Fellini i-a scris o prefatza. Acu 10 ani lua World Fantasy Award si era inclus in listele Hall of Fame ale tuturor distinctziilor din industria BD. Premiile care au justificat aceasta includere sunt prea multe ca sa fie enumerate, dar sunt echitabil acordate atat de partea americana (Eisner, Harvey) cat si de cea europeana (Angouleme, Max & Moritz). A fost lider de scoala BD in Europa si a luat America pe sus cu revista cult de benzi desenate Heavy Metal, care a nascut si un film antologic care va fi remakeuit de David Fincher. A ajuns si pe la Marvel colaborand cu insusi Stan Lee (creatorul Spiderman, Fantastic Four etc.) iar printre amicii sai (si oamenii cu care a facut schimb de idei) se numara animatorul Miyazaki (Howls Moving Castle), regizori ca Alejandro Jodorowsky, Luc Besson, George Lucas si o gramada de scriitori SF pt care a desenat copertzi de cartzi (Vonnegut) sau rockeri pt care a desenat copertzi de albume (Jimmi Hendrix). Si i se aduc multumiri pe genericul de la Starcraft.

Cu munca lui ne-am intalnit fara sa stim in filme ca Alien, Abyss, Blade Runner, Tron, Star Wars, pentru care a contribuit cu machete pentru diverse personaje, costume si decoruri iar filmul lui Luc Besson, The Fifth Element, este sub aspect vizual creatzia lui Moebius (minus costumele, create de Jean Paul Gaultier). A fost implicat si in proiectul ratat al lui Jodorowsky de a regiza Dune care n-a fost sa fie, dar un castig tot a fost, si anume o fructuoasa colaborare Moebius-Jodorowsky materializata in seria Incal (sursa de inspiratzie a filmului lui Luc Besson).

Orishicum, Moebius nu e cunoscut doar ca designer si grafician, o buna parte din opera sa BD fiind scrisa chiar de el. Dintre lucrarile scrise+desenate de el au iesit in evidentza:
  • westernul Blueberry, inceput in anii 60 in colaborare cu belgianul Jean Michel Charlier si continuat pe cont propriu, care a inspirat si o ecranizare cu Vincent Cassel acu 5 ani
  • povestirile SF adunate sub eticheta Universul Moebius, care au fost in mod laudabil adunate, ajustate si traduse in engleza in colectia de 11 volume Moebius: The Collected Fantasies of Jean Giraud, azi la mare pretz in inimile si portofelele colectzionarilor de benzi desenate care nu pricep limba franceza; valoarea colectiei Moebius e data si de prefetzele si postfetzele consistente in care editorii si chiar Moebius rememoreaza circumstantzele in care a fost scrisa sau publicata fiecare poveste.
Imparteala celor 11 volume e dupa cum urmeaza*:
  • Volumul 0 : povestile porno ale lui Moebius;
  • Volumul 0.5 : early works, schitze publicate prin ziare si un interviu in format grafic;
  • Volumele 2 si 3: lucrarile de capatai Arzach si Airtight Garage, pe care le gasesti prin top 10-ul celor mai importante benzi desenate din istoria francofoniei, puse de critica franceza cam pe acelas calapod cu Watchmen;
  • Volumele 1,5,7,9: ciclul Aedena, un fel de roman grafic care nu prea avea rost sa fie serializat in halul asta, o singura carte cu toate cele 4 partzi ar fi fost ideala;
  • Volumele 4,6,8: diverse colaborari si chestii care fac legatura cu alte opere celebre pentru care Moebius a fost doar grafician - un western (in conexiune cu seria Blueberry) si cateva povesti SF in dulcele stil clasic, in care se regasesc elemente de design din filmele inspirate de grafica lui Moebius.
Iata ca avem aici volumul 2 al pomenitei colectii si totodata primul meu contact direct cu banda desenata a lui Moebius. La statutul de legenda al artistului, ma asteptam la niste cartzi cu paginile suflate in aur si emanand o raza de lumina spirituala la deschiderea copertzilor, mai ales ca Moebius e vazut ca un fel de guru in domeniu, iar Arzach e ridicata in slavi cam la nivelul operelor importante ale lui Alan Moore**.

Cu ocazia asta mi s-a confirmat o banuiala mai veche ca francezii sunt un popor tampit. Cum sa compari romane in toata regula cu Arzach, un grup de 4 povestiri a cate 5-6 pagini fiecare (de fapt Arzach e doar prima dintre ele, de vreo 4 pagini, restul sunt spinoffuri). Grafica e destul de bruta (la un moment dat chiar nasoala) iar calitatzile lui Moebius reies abia in panourile mari, in care autorul are loc sa dezvolte decoruri populate cu detalii si arhitecturi ireale, marca inregistrata a graficianului.

Trebuie totusi sa judecam in context. Cea mai mare parte din ce se gaseste in cele 11 volume ale colectziei Moebius sunt chestii publicate la finele anilor 70, cand erau capabile sa stabileasca noi standarde in Europa si sa minuneze publicul american (unele povesti au aparut initial in revista Heavy Metal). Arzach a aparut cu mai bine de 10 ani inainte ca Watchmen sa ofere o perspectiva adulta sau filozofica asupra povestilor cu supereroi adresate pana atunci copiilor. La data respectiva, banda desenata a lui Moebius contzinea povesti SF solide, ce puteau sta cot la cot cu literatura unor Arthur Clarke, Ray Bradbury, Roger Zelazny. Astazi, povestile americane cu supereroi au evoluat pe teritorii inovatoare, in timp ce povestile lui Moebius raman intzepenite in SF-ul shaptezecist si imbatranesc destul de rapid.

Asadar, in anii 70 Arzach aducea ca inovatzii o banda desenata muta, cu peisaje fantastice, simboluri falice si un erou care se plimba pe ici colo calare pe un pterodactil. Ne raportam la o perioada in care chiar si mainstreamul frantzuzesc insemna TinTin si Rahan, asa ca e clar ca impresioneaza cand apare un personaj din Arzach cu un penis atarnand pana la genunchi. As vrea sa povestesc ce se intampla in volumul asta dar n-are cum sa se intample mare lucru, nu e destul loc pentru asta: tipul ala cu pterodactilul zboara peste niste campii dubioase, se bate cu o gorila cu putza mare si spioneaza gagici dezbracate. Ceea ce dupa mine are meritul de a rezuma esentza spiritului francez. Volumul e totusi interesant prin anexele sale, cu povestiri in care lumea lui Arzach interfereaza cu a noastra. Cea mai haioasa poveste e cu presedintele Frantzei care se duce la Lovecraft sa ii ceara permisiunea de a organiza un safari in lumea de dincolo, adica din Arzach. Mai e una in care Moebius se duce cu nevasta intr-o excursie si se trezeste transbordat in Arzach. Si mai e una cu un putzoi care se plimba printr-o jungla recitand poezii de Rimbaud.

Deci pe ansamblu Moebius 2 e un grupaj de povestiri destul de solid dar care incearca in mod artifical sa umfle importantza materialului original, o povestioara de 5 pagini. Sunt de acord cu umflarea prin spin-offuri, dar nu sunt de acord cu umflarea prin prefetze si postfetze in care editorii impreuna cu Moebius fac o polologhie freudiana despre constient si inconstient si importantza lui Arzach in acest context. Macar Moebius recunoaste ca a inceput proiectul ca o poveste heroic fantasy si ulterior a realizat ca fara sa vrea subconstientul sau a populat povestea cu simboluri sexuale, asa ca a mers pe directzia crearii unui amestec tulbure de Freud si Lovecraft, incurajat de reactziile pozitive ale criticii (franceze). In sfarsit, o alta metoda de a umfla importantza lui Arzach e faptul ca eroul calare pe pterodactil apare in numeroase cameo-uri, prin toata opera lui Moebius, devenind astfel un fel de marca comerciala a sa.

* Avertizez ca o parte din continutul acestor volume a fost republicat intr-un format mai naspa de Dark Horse, in anii 90. Singurul volum Dark Horse care aduce ceva in plus fatza de colectzia celor 11 volume e The Man from Ciguri, sequel direct al volumului Moebius 3.
* De fapt editorul volumul, in prefatza, compara volumul chiar cu Watchmen (desi din alte partzi am aflat ca abia volumul Moebius 3: Airtight Garage ar merita asa o comparatzie).

- plusuri: o lucrare importanta pentru colectzionari si pentru istoria BD, conditziile grafice oferite de colectzia Moebius sunt superioare celorlalte reeditari
- minusuri: povestea originala are dimensiuni ridicol de mici si a fost umflata cu pompa pentru a completa un volum de 100 de pagini
- recomandare: colectzionarilor si istoricilor BD

Thursday, December 04, 2008

Filmele vorbite pe la spate - noiembrie 2008


Filme musai

All the boys love Mandy Lane.
Daca Gus van Sant s-ar apuca sa faca un remake la Friday 13 ar iesi asa ceva. Filmul e o drama adolescentina mascata in film horrror mascat la randul sau in drama adolescentina cu soundtrack foarte misto si imagini din alea cu cerul si natura cum ii plac lui Van Sant. Mandy Lane e bunoaca liceului si totzi vor sa i-o traga prin diverse tertipuri, unii pe fatza, altzii cu dedesubturi, altzii planuind pe la spate insa Mandy se incapatzaneaza sa umble doar cu loserul liceului, cu care de fapt nici macar nu se pupa, ei au asa o relatzie platonica de cand erau mici copii. Asta e alt motiv pt baietzii din liceu sa faca misto de loser, ca daca tot nu i-o trage fetei, sa se dea la o parte si sa-i lase pe cei care se pricep. Fata creste vazand cu ochii, frumoasa, muta si misterioasa de parca tot timpu mocneste ceva in spatele ochilor ei de catzel, asa ca niste colegi si colege de clasa se hotarasc sa o duca intr-o excursie la tzara si sa puna presiune psihologica pe ea pana isi da jos nadragii. Adica o duc la scaldat, o pun sa se joace cartzi pe pedepse, fac blowjoburi in camera alaturata doar doar i-or face pofta, si alte smecherii din astea din manualul de aburit gagici. Cand colo, Mandy prinde drag de grajdarul cabanei la care s-au cazat, un veteran de razboi din Irak cu 10 ani mai batran decat ea, sobru, autoritar si bunoc, fatza de care nici unul din mascaricii liceeni nu prezinta concurentza serioasa. Cum ar veni, o fata serioasa are nevoie de un barbat cu macar 10 ani mai batran ca sa se simta implinita. Dar iata ca implinirea este murdarita de faptul ca intr-o noapte liceenii din cabana incep sa fie casapitzi in stil Friday 13 de un cremenal misterios a carui identitate si motivatzie e suficient de interesanta incat filmul sa nu degenereze intr-un slasher de duzina. Plus ca soundtrackul superb al filmului, regia si actorii anonimi (si naturali, ca la Van Sant) tzin filmul in picioare oricat de aberante ar parea twisturile filmului. Highly recommended.

Joshua e unul din succesele de festival indie din 2007, cu Sam Rockwell in rolul unui tata care trebuie sa-si ingrijesca o familie in curs de destramare din pricina unei neveste care a nascut recent si a intrat intr-o depresie isterica post-natala. Ca si cu Mandy Lane, am pus filmul la musai pentru ca reprezinta acelasi curent recent al melanjului dintre film serios si horror, intre mainstream si genurile de nisa, un curent sustinut de o seama de regizori tineri lipsitzi de inhibitzii si constipare culturala. Deci Joshua asta e versiunea serioasa a filmului The Omen, cu un copil diabolic si destept care isi casapeste cu pasi maruntzi si siguri familia, din pricina ca nu i se da suficienta atentzie, din pricina ca tocmai i s-a nascut o surioara care acapareaza atentzia tuturor lasandu-l pe Joshua in umbra.

Charlie Wilson's War, un fel de ecranizare a unor secrete de stat americane, care explica ce s-a ascuns in spatele caderii comunismului. Cica Charlie Wilson (Tom Hanks) era un senator texan curvar din anii 80 care se bucura de popularitate din simplul motiv ca in Texas nu existau probleme iar viciile senatorului erau vazute ca toane si comentate pe ton glumetz atat de presa cat si de staff-ul sau, alcatuit exclusiv din gagici bunoace. Un spion ratat (Seymour Hoffman, nominalizat la Oscar pt rol) si una din parashutele lui Charlie (Julia Roberts) il pun in legatura cu presedintele Pakistanului care se plange ca afganii ii invadeaza granitza. Cand se uita americanii la granitza, ce sa vada - sarmanii afgani fugeau de rusi care invadasera Afghanistanul cu elicoptere si tancuri. Asa ca Charlie incepe sa faca cheta pe la bugetul americana, sa le cumpere afganilor rakete. Filmul se termina pe un ton foarte sarcastic cu Seymour Hoffman si Tom Hanks sarbatorind caderea comunismului (pricinuita cica de esecul rusilor in Afghanistan) si intrebandu-se ce o sa faca musulmanii cu raketele care le-au ramas. Foarte bine jucat si foarte bine pus in scena de regizorul Mike Nichols (Closer, Angels in America si Omul-lup cu Jack Nicholson).

Contra plictiselii

The Signal e un horror ultralow budget cu fatza de piesa de teatru care a facut furori prin festivaluri si a reusit sa intre chiar si in atentzia recenzorilor mai mainstream. Filmul reuseste sa fie experimental pornind de la o premisa banala dar din pacate sfarseste prin a fi exagerat de experimental. E regizat de 3 regizori in segmente care se leaga intre ele cam ca in filmele lui Innaritu si asta cred ca e cea mai mare problema, caci pana la urma duce la inconsistentza stilistica si in final la confuzie. Filmul e despre o emisiune TV care ii face pe oameni sa o ia razna si sa devina brusc violentzi si sa-si macelareasca aproapele, dar aspectul care face diferentza fatza de alte filme de gen (28 .... later) e ca mare parte a povestii e din perspectiva celor "infectatzi", pentru care realitatea de distorsioneaza, identitatea celor apropiatzi devine instabila iar procesele ratzionale se scurtcircuiteaza si duc la decizii bruste de manifestare violenta aparent motivata prin crize acute de paranoia. Filmul pacaleste la inceput prin ideea ca ar fi vorba de niste supravietzuitori ai crizei, despre care dupa aia itzi dai seama ca nu sunt cu nimic diferitzi de inamicii care cica ii ataca din motive iratzionale. Pe la mijloc alergatura se transforma intr-un fel de piesa de teatru de David Lynch in care eroii isi exploateaza reciproc nebunia cu mici rabufniri de luciditate iar in final filmul degenereaza intr-un fel de delirium tremens in care nu iti mai dai seama ce se intampla cu adevarat si ce se intampla in mintea eroilor dusi cu pluta. Sountrack cool, regie misto, speram sa-l pun la filme musai de vazut dar ghiveciul din finalul filmului e dincolo de metaforic, doar incomprehensibil. Oricum interesant, unii zic ca e The indie horror of the year.

1408. Filmele horror dupa Stephen King sunt in general proaste dar au adesea o chestie care prinde, de obicei calitatea personajelor si dialogurilor, chestie care reiese chiar si din teleplayurile ieftine cu efecte speciale ridicole precum ecranizarile lui Garris. Daca mai reusesti sa bagi si niste actori misto si un regizor cool, poate sa iasa chiar un film simpatic, vezi cazul lui The Mist. 1408 se apropie de soiul asta de film, e jucat de Samuel Jackson si Cusack, regizat de suedezul Mikael Hafstrom (minunatul Ondskan, dar si penibilul Derailed). Totusi, in timp ce pe The Mist il adaugasem la filme musai deoarece reprezinta unul din cele mai solide tributuri aduse de King horrorului clasic (de la Lovecraft la Romero), pe 1408 il las la filme contra plictisului datorita faptului ca obsesia asta a lui King pentru hoteluri si cabane bantuite e, cred, cel mai insistent clisheu al maestrului. Plus ca m-a enervat un tertip penibil al producatorilor, de a publica filmul cu doua versiuni de final, dintre care eu ca spectator sa mi-l aleg pe cel care imi convine. Pai atunci sa-mi dea mie banii aia sa fac filmul cum imi convine de la bun inceput. Pe scurt, 1408 se petrece cam tot intr-o camera de hotel bantuita in care se cazeaza Cusack, un scriitor (alt cliseu al lui King) interesat de fenomene paranormale. Evident ca se intampla tot felu de nenorociri psihotice in camera aia, unele chiar misto (un soi de ruptura a realitatzii care cred ca are legatura si cu The Mist si cu Dark Tower) dar si multe obositoare (galagie si poltergeisturi de care-s satul de cand ma uit la serialul Supernatural). De fapt pare un episod de Supernatural cu actori si regizor adevarati.


Traitor. Cineva mi-a spus ca-s un cacanar pentru ca nu ma intereseaza criza financiara a planetei, alegerea lui Obama, problemele din fotbalul romanesc si razboiul din Irak. Asa ca m-am apucat sa ma uit la filme serioase cu substrat politic care mi s-au parut la fel de aride ca si ultima data cand am incercat sa ma uit la ele (cam pe la Good night and good luck, care macar a avut o imagine superba). Oricum, nu e vorba de filme proaste, doar ca-s facute mai mult pt americani (cam cum a fost filmul lui Mungiu pentru romance). Traitor e jucat excelent de Don Cheadle (spre ca-l tineti minte din Boogie Nights si Hotel Rwanda), care joaca un musulman educat in America si care planifica un atac terorist comparabil cu cel de la World 3 Center*. Guy Pearce (Memento, LA Confidential) e agentu FBI aflat pe urmele lui. E misto o referintza la istorie care zice ca americanii si-au castigat independentza fatza de britanici printr-un act de terorism, deci n-ar trebui sa se lamenteze atata.

Dance of the Dead e o comedie zombie banala in care unicul element original e ca zombie sunt hipnotizatzi de muzica rock. Cred ca filmul e tras in jos si de stilul teen-comedy. Niste liceeni se pregatesc de banchet, in afara de membrii cenaclului SF pe care nu-i invita nimeni. Asa ca se hotarasc ei sa isi petreaca noaptea banchetului in cimitir, investigand nu stiu ce. Din cimitir ies zombie care ataca orasul si asediaza banchetul ce poate fi salvat doar printr-o aliantza improbabila intre cenaclul SF cu know-how, profesorul de sport veteran de razboi si trupa rock a liceului cu riffuri demonice care ii fac pe mortzi sa rezoneze. Filmul are o serie de merite, cu efecte speciale misto si ultragory surprinzatoare pentru un film home made (mai bune decat in unele blockbustere), dar actorii adolescenti fac filmul sa alunece adesea in zona Scooby Doo. Se zice ca e un fel de varianta updatata la Return of the Living Dead.


Saturday, November 29, 2008

Wu Tang horror


















Blade

At a time when too many movies are built from flat, TV-style visuals of people standing around talking, movies based on comic books represent one of the last best hopes for visionary filmmaking. It's ironic that the comics, which borrowed their early visual style from movies, should now be returning the favor.The movie, directed by Stephen Norrington, is another in a recent group of New Line Cinema movies that combine comic book imagery, noir universes, and the visual heritage of German Expressionism.

Asta e profetzia lui Roger Ebert, facuta acu 10 ani in cronica primului film din trilogia Blade, o profetzie in umbra careia sta ultima decada cinematografica si probabil si urmatoarea. Blade e un fenomen important din mai multe motive. Cel mai putzin important dar care a contat pentru mine, a fost ca mi l-a adus in atentzie pe Guillermo Del Toro (desi vazusem Mimic inainte, la ProTV, fara sa realizez ca era al lui Del Toro). Aspectul mai important e ca Blade reprezinta corectitudinea politica rasiala implementata in benzi desenate, fiind cel mai de seama reprezentant al miscarii de emancipare a negrilor din benzile desenate ale anilor 70. Alt aspect important e ca pe seria filmelor Blade si-a facut ucenicia David Goyer, scenaristul filmelor Batman care au luat lumea pe sus in ultimii 5 ani.

Nu e de mirare ca Blade a atras atentzia lui Ebert acu 10 ani - era unul din primele filme cu supereroi care promovau drame umane (la concurentza cu mascaricii din filmele Batman ale lui Schumacher). Oricum, n-as recomanda azi o vizionare a sa. Regizorul Stephen Norrington pare cam sarac cu duhul artistic (avea sa isi incheie cariera cu esecul League of Extraordinary Gentlemen) , efectele speciale sunt destul de ridicole (e shocant cat de perisabile sunt in doar 10 ani) iar Wesley Snipes pare de carton. Filmul ramane important in special prin ceea ce reprezinta - debutul unei noi generatzii de ecranizari BD si unul din cei mai proeminentzi supereroi de culoare. Mai ajuta si faptul ca joaca Kris Kristofferson, in rolul protectorului/sidekick al lui Blade, ca apare Udo Kier in rolul sefului vampirilor si ca serialul Buffy era abia la inceput de drum (in timp ce eroul Blade avea o istorie de 25 de ani in spate). Pe scurt, Blade asta e un vampir negru revoltat impotriva vampirilor si care incearca sa isi tempereze pornirile vampirice de dragul umanitatzii. In plus e karatist, chestie care il leaga cumva de Wu Tang Clan.

Blade 2 insa e un film ce aduce diferentze de la cer la Pamant. Guillermo del Toro reuseste sa transforme franciza din film cu batai in film horror, cu contributzii importante din partea lui Ron Pearlman si Luke Goss* (protagonistii din Hellboy 2). De fapt e unul din cele mai cool filme cu vampiri, contribuind la asta si faptul ca Del Toro foloseste drept sursa de inspiratzie Nosferatu, incat vampirii lui chiar arata a monstri, nu doar a gigolo palizi. Clar, recomandat, in special pentru contrastul fatza de celelalte filme Blade si pentru asemanarile cu Hellboy.

Blade 3 in schimb a ingropat franciza (de fapt a mutat-o spre TV), cu un film prost, regizat de insusi Goyer, din pricina ca n-a mai gasit regizor. Din filmu asta aflam ca Dracula nu era roman de-al nostru, ci sumerian, si e resuscitat undeva in Irak, de unde se muta in SUA sa omoare oameni. Apare bunoaca Jessica Biel in locul lui Kriss Kristofferson si primul Ipod promovat pe fatza intr-un film (Biel se bate cu Ipodu pe urechi).

*apropo, am fost shocat sa aflu ca Luke Goss (din prima poza) e fost membru al trupei de dance Bros (a doua poza), care mi-a incantat clasele 5-6 alaturi de New Kids on the Block.

Sunday, November 23, 2008

Corporate horror



The Office

Ziceam ca in cronica la Extras ca Ricky Gervais are o fatza porcina de contabil. Ei bine, in serialul The Office, Gervais chiar e un fel de contabil (shef de colectiv, ma rog) si reuseste sa dea imaginii asteia porcine o aura infioratoare in special daca esti angajat si stii cum e sa iti petreci cea mai mare parte a vietzii cu oameni straini in locul familiei si pretenilor. Deci The Office e serialul care l-a pus pe Gervais pe harta, produs in 2001 de BBC si mutat recent la americani intr-o versiune care nu e nici pe departe atat de viscerala ca originalul. Profitand de actorii anonimi si regia gen Lars von Trier, The Office a pacalit o vreme publicul prezentandu-se ca documentar + reality show despre viatza la serviciu, apoi si-a dat arama pe fatza ca fiind fictziune, apoi a incercat sa pacaleasca iarasi, prin faze cu actorii uitandu-se direct in camera sau intrerupandu-si microfoanele sa nu auzi ce discuta intre ei. Iar la final, in episodul Christmas Special toate personajele discuta de "documentarul The Office" care le-a invadat vietzile si a fost editat de kkt de catre BBC sa-i faca sa arate penibil.

Well, e trist ceea ce spun, in special pentru voi aia care nu v-atzi angajat inca, dar in serialul asta nimic nu e de ras, e realitatea cea de pe urma, cu care ramai de la 25-30 de ani pana la pensie ori pana mori: 4 peretzi, o lista de obiective, hartzoage peste hartzoage sa nu te plangi ca n-ai de lucru si petreceri sinistre alaturi de oameni cu care n-ai nimic in comun. Pe scurt, un fel de casa de nebuni. Poate mai tzinetzi minte si Office Space, filmul cu aia care scosesera o imprimanta in curte si au batut-o cu bate de baseball pana au sarit matzele din ea. Ei bine, ala a fost comedie cinstita de situatzii, relaxare, poante etc. Aici, in The Office, totul e sec si penibil, de la tragic, la comic, la melodrama.

E drept ca am ras de cateva ori, dar la anumite momente se ajunge in zona corporate horror, de exemplu cand colegii de office il tarasc pe un contabil pe podele si trag nadragii de pe el sa i se vada putza si apoi il filmeaza si rad ca porcii, in frunte cu Ricky Gervais care are cel mai sinistru chicotit din cate am auzit vreodata si isi mangaie mereu cravata sa i se vada ghiulul.

Desi are aceeasi structura ca Extras (12 episoade de juma de ora plus Xmas Special), The Office e destul de diferit, cu mai putzine gaguri, fara vedete si mai subtil. Accentul e pus pe maniere, barfe si tabieturi de birou dar nu din alea ca in Ally McBeal, ci din alea autentice - aruncat cu kkt, demagogie, sapat pe la spate, lingai alunecosi si petreceri de birou cu confetti si trompete sa fie toata lumea impacata. Iar Gervais e pur si simplu sinistru si un mare maestru in a crea scene cu oameni care se simt penibil sau sunt penibil si nu se simt.

Un aspect important al serialului e umorul politic incorect care aici ia proportzii vecine cu nesimtzirea, undeva in zona Borat, doar ca in implementari realiste. Spre exemplu Gervais are o colega de birou in scaun cu rotile pe care o tot trage si o impinge de parca e un scaun care ii sta in cale. Mai are si un coleg negru pe care, de teama sa nu fie acuzat de rasism, il tot complimenteaza pentru zvonul ca negrii ar avea putza mare. Mai e si un libidinos albinos cu cearcane si atitudine de nazist si un obez pahidermic si monolitic care are mereu o vorba buna pentru toata lumea.

Beware!

- plusuri: un serial infiorator, lectzie de viatza
- minusuri: unii o sa-l gaseasca prea sec
- recomandare: tinerilor care intra pe piatza muncii, amatorilor de umor britanic atat de uscat incat sangereaza

Monday, November 17, 2008

Casa de Nebuni nu e Acasa























Arkham Asylum
de Grant Morrison
cu grafica de Dave McKean

Nu stiu cum le-a venit ideea sa scoata chestia asta. De fapt pot sa banuiesc.

Recentele filme Batman ale lui Christopher Nolan au luat pe sus cinematografia si au redefinit felul in care se fac ecranizarile dupa benzi desenate cu supereroi, deschizand subiectul pentru o audientza globala foarte larga care nu banuia ca poate iesi asa ceva dintr-un film cu Batman. In industria BD, treaba asta s-a savarsit in anii 80, cand Frank Miller publica The Dark Knight Returns, suspectat a fi sursa de inspiratzie pentru viitorul film al lui Christopher Nolan. Asa ar fi logic, mi se pare singura cale pe care Nolan ar mai putea ridica shtaketa. Ei bine, dupa isprava lui Frank Miller s-a pus in sarcina lui Grant Morrison misiunea de a mai rasuci o data eroul intr-un fel fara precedent. Straduindu-se el sa scoata o chestie care sa fie originala si totodata sa nu stea in umbra lucrarii lui Miller, a pus umarul alaturi de pictorul Dave McKean si a scos Arkham Asylum, care a devenit cel mai bine vandut original graphic novel* din istorie. Ia sa vedem cum au facut asta.


In primul rand e impropriu termenul banda desenata. Mai corect e banda pictata. Fiecare pagina din volumul asta e un tablou si volumul ar putea fi bine mersi transpus intr-o expozitzie de pictura. Benzile desenate pictate sunt o chestie deosebit de costisitoare, graficienii care se inhama la ele muncesc de le sar capacele iar colaborarea cu scenaristul poate fi deosebit de anevoioasa si neflexibila. Spre exemplu, la un moment dat Dave McKean a refuzat pur si simplu sa-l picteze pe Robin, asa ca personajul a fost expulzat din scenariu. Cat despre benzi desenate pictate cu Batman, cred ca asta e caz unic in istorie. McKean este cunoscut drept cantaretz de jazz, regizor al filmului Mirrormask, grafician pentru copertzile unor muzicieni ca Tori Amos, Dream Theater, Fear Factory samd, autor al benzii desenate postmoderne Cages (favorita lui Terry Gilliam) si colaborator frecvent al lui Neil Gaiman (copertzile Sandman si nu numai). In Arkham Asylum, McKean face pe dracu in patru sa stearga orice impresie ca ai de a face cu o poveste cu supereroi. Jokerul e creat dupa o pictura de Caravaggio, Batman nu se vede mai deloc (e doar o umbra cu urechi), inamicii lui Batman pe care ii stiam drept personaje de desene animate aici sunt creionatzi in stil expresionist german, iar batalia dintre Batman si Killer Croc e o transpunere a bataliei dintre Arhanghelul Mihail si Dragonul biblic.

Nici scenaristul Grant Morrison nu se lasa mai prejos. Postmodernist inrait, urmash al lui Philip Dick si Pynchon, Morrison si-a facut un renume ca autor de meta-banda desenata, in care personajele sunt constiente de lumea din afara cartzii si emit opinii despre autor, cititor sau chiar cerneala folosita in tiparirea cartzii. Unul din personajele volumului de fatza, Mad Hatter (o versiune pedofila a celui din Alice in Wonderland), ne explica la un moment dat sa nu ne panicam, ca toata povestea nu e decat rodul nebuniei lui Grant Morrison. Asadar, cuvantul cheie e nebunie si povestea graviteaza in jurul sau: Batman are o ocazie inoportuna de a vizita Ospiciul Arkham, locul in care sunt intemnitzatzi inamicii lui traditzionali, in frunte cu Joker. Nu se intampla mai nimic sub aspect narativ, e doar despre Batman plimbandu-se prin casa de nebuni, confruntandu-si inamicii emotzionali, personificatzi pe rand de personajele negative traditzionale - Joker e sexualitatea, Clayface e SIDA, Killer Croc e Satana (sau Dragonul biblic), Mad Hatter e confirmarea faptului ca intreaga existentza a lui Batman e produsul unei nebunii, iar Two-face capata un rol deosebit, renuntzand la moneda pe baza careia isi ia deciziile pentru un pachet de cartzi de Tarot care il ajuta sa priceapa o chestie de care m-am convins si eu recent, ca deciziile umane cele mai importante/marcante sunt produse ale nebuniei, nu ale ratziunii.

In paralel cu vizita lui Batman la ospiciu, se petrece in flashbackuri istoria lui Amadeus Arkham, creatorul ospiciului, care in discursuri ce amesteca citate din Parsifal, din Biblie, referintze la Jung, Aleister Crowley si Qabala, justifica necesitatea ca orice om sa aiba casa lui in care sa se poata refugia cand o ia razna.

Grant Morrison intinde coarda un pic cam tare cu referintzele si la o prima lectura e greu de gasit noima volumului. Umbra si anima lui Jung, tarotul lui Crowley, un peshte hermafrodit folosit ca simbol al creshtinismului, cuplat cu simbolul Vescica Pisces pe care e construit ospiciul Arkham, Batman recitand din Parsifal in timp ce confrunta Dragonul si culmea culmilor, un mesaj-cheie scris in greaca veche (si netradus) alcatuiesc un exces criptic si simbolistic care nu stiu exact cui se adreseaza. Fanii Batman de la momentul publicarii (87) nu prea aveau shanse sa priceapa despre ce e vorba aici, iar consumatorii de Jung si Cabalistica nu prea sunt genul care sa citeasca cartzi cu Batman. Asadar, noroc cu adnotarile anexate editziei aniversare, ca fara ele dupa 10 pagini dadeam ochii peste cap a exasperare.

In concluzie, Arkham Asylum e un proiect unic in istoria benzii desenate, pe langa care filmele psihologice cu supereroi sunt mici copii. Aici se face in mod brutal trecerea de la psihologic la mistic si apoi la filozofic, fara nici un avertisment caci, zau, cand am cumparat cartea nu vroiam decat sa citesc o poveste cu Batman. Dar se pare ca cu Grant Morrison nu te pui.

*OGN inseamna sa nu fie republicare a unei serii BD periodice, deci in competitzia cel mai bine vandut nu intra Watchmen, Sandman si chestii din astea care probabil surclaseaza orice original graphic novel.

- plusuri: lucrare de referintza, grafica pictata, poveste Batman atipica, experiment incarcat de simbolism si experimente postmoderne
- minusuri: nu stiu daca Batman se preta la genul asta de experiment
-recomandare: celor interesatzi de o combinatzie Parsifal+Cabalism+Jung+Batman+Vechiul Testament transpusa in banda desenata pictata dupa modele de Caravaggio


Thursday, November 13, 2008

God is an english gentleman



Scarlet Traces
vol. 1-3
de Ian Edginton
cu grafica de D'Israeli

E vorba de trei carti-placheta BD foarte frumoase si stilate publicate de Dark Horse. Povestile sunt extrem de englezesti, curat promo turistic si bravada aristocrata ascunse in spatele unor reinterpretari ale romanului lui Wells, War of the Worlds.

N-am auzit pana acu de Ian Edginton, am luat cartile pt nominalizarea la premiile Eisner. Edginton e englez si e pretty cool dar majoritatea lucrarilor sale au fost publicate la edituri britanice si nu se gasesc pe amazon.com. Graficianul D'Israeli e si el un tip cool si apreciat prin mediile europene, desenele lui sunt frumoase dar pacatuiesc prin faptul ca sunt CGI. Nu 3D dar oricum, CGI pe fatza. De fapt ideea e ca Scarlet Traces trebuia sa fie un webcomic animat cu Java prin anii 90, ca sa promoveze tehnologia Java si pana la urma proiectul a esuat si a aterizat la DarkHorse, fara parte animata evident. Consecintza e ca arata ca un desen animat doar ca neanimat.

Scarlet Traces e o distopie steampunk, adica reuseste sa fie retro, futurista si pulp in acelasi timp, ceea ce nu e chiar putzin.
Partea pulp e ca eroii principali sunt un cuplu de gentlemeni, fosti militari, care aduc aminte de Sherlock Holmes si Dr. Watson si investigheaza situatzii neplacute pentru obrazul societatzii britanice.

Partea retro e ca actiunea se petrece acu 100 de ani, imediat dupa ce englezii au invins in Razboiului Lumilor, da, chiar ala al lui H.G.Wells / Orson Welles. Pentru a lega povestea mai bine, primul volum e chiar o reinterpetare a lucrarii lui Wells, prin ochii eroilor din Scarlet Traces.

Partea futurista e ca victoria asupra martzienilor a adus o prosperitate incredibila Imperiului Britanic, dupa ce englezii au reusit sa exploateze tehnologia martziana. Cu alte cuvinte, englezii zboara cu supersonice, se plimba cu automobile pe 4 picioare si sunt hiperindustrializatzi in timp ce francezii sunt ruptzi in cur si roshi de invidie.

Partea distopica e ca prosperitatea britanica are pretzul industrializarii brutale: rednecksii scotzieni sunt shomeri vai de capul lor, nevestele li se prostitueaza sau spala WC-uri pentru aristocratzii londonezi si, colac peste pupaza, tinerele fecioare incep sa fie rapite si traficate pentru experimente dubioase cu tehnologie martziana. Volumul 2 e si mai misto, despre cum pe englezi ii apuca ambitzia sa contraatace planeta Marte in timp ce Scotzia si Irlanda saracite la maxim fac atentate cu bombe si revolutzii secesioniste inabushite in sange de un prim ministru dictatorial. Eroul volumului e o jurnalista ambitzioasa care lucreaza la unicul ziar liberal din Imperiu si care se duce pe Marte sa vada de ce nu se mai intorc ofitzerii din razboi.

Cartile-s foarte frumoase si propovaduiesc un principiu de care mi-a amintit amicul Morrison intr-un status de messenger: englezii beau un ceai la ora 5, chiar si pe Marte. Doar asa se poate construi un imperiu.

P.S. La a doua citire am descoperit si o gramada de referintze eurocomics, printre care un cameo al lui TinTin.

- plusuri: idee interesanta, stil british, prezentare excelenta
- minusuri: pretzul, problema specifica editiilor de lux Dark Horse
- recomandare: celor care apreciaza steampunkul, pe HG Wells, benzile desenate euro si spiritul imperialist britanic

Saturday, November 08, 2008

Shirtless horror
























Supernatural
sezon 3

Asta e sezonul amputat de greva scenaristilor la 16 episoade. Dupa un prim sezon sub orice critica si un al doilea sezon mediocru dar plin de ambitzii, in sfarsit la sezonul 3 putem vorbi de un serial matur, cu subiect inchegat, personaje, drame si suspans la un nivel normal (pentru televiziunea mainstream).

Pentru cine nu stie, asta e serialul ala cu 2 cocalari care investigheaza cazuri paranormale, macinatzi de faptul ca mama si tata au fost luatzi de dracu. Sezonul anterior se terminase cand unul dintre fratzi isi vanduse sufletul dracului ca sa-l salveze pe celalalt, cu clauza contractuala ca mai are dreptul sa joace in serial inca un sezon. Adica tocmai acest sezon 3 care se finalizeaza foarte misto, intr-o nota foarte tragica, respectivul frate ajungand sa fie luat de dracu si atarnat in lantzuri deasupra unei gropi de pucioasa. Daca sezonul 2 mai avea ceva umplutura, noul sezon e destul de bine focalizat pe aceasta macinare a eroilor: fratele care facuse pact cu dracu se chinuie sa-si traiasca ultimul sezon din viatza cat mai constructiv, ascultand Bon Jovi si revizitandu-si gagicile cu care avusese one night standuri, celalalt face eforturi pe la spatele lui sa-i masluiasca contractul cu dracul si sa-l scoata din rahat.

Mutarea accentului dinspre o antologie de intamplari spre un fir narativ intins peste majoritatea episoadelor e binevenita, nu mai lasa impresia ca povestea e inventata din mers. Sunt binevenite si personajele secundare care de data asta nu sunt doar episodice:
  • O dracoaica blonda cu geaca de piele care a facut furori intre fanii serialului si care aduce un twist nou - e personaj pozitiv, adica un drac revoltat impotriva sistemului. Treaba asta cu sistemul e destul de tare, demonii sunt umanizatzi prin aceea ca au si ei problemele lor iar Iadul e un fel de capitalism extrem care te siluieste prin contracte. Si prin asta, afli ca nu e nici o diferentza intre oameni si demoni, nu sunt aplicabile definitziile de bine si rau, totul se reduce la clauzele contractuale;
  • O parasuta englezoaica traficanta de obiecte magice care pune betze in roate eroilor si are propriul plan de investitzii in Iad;
  • Un negru vanator de vampiri care a degenerat intr-un paranoic ce vede monstri la tot pasul, pana devine el insushi vampir si trebe sa deal with himself.
In sfarsit am aflat si ce era cu barfa aia cum ca Supernatural ar fi fost inspirat de Neil Gaiman. Well, sunt sigur ca treaba asta n-a fost valabila dintotdeauna dar iata ca in sezonul 3, criza scenaristilor a produs si cateva episoade in care cei doi fratzi se lupta cu Anansi, cu Sandman si cu American Gods (2 zei pagani care mananca oameni in ajun de Craciun, funny ca asta e chiar episodul Christmas Special).

Alta tactica a sezonului e sa incerce sa integreze cumva primul sezon de kkt, revizitand personaje si teme, chestie care de regula esueaza lamentabil si e un efort cusut cu atza alba. Din fericire nu se insista prea mult pe asta. Se continua si traditzia referintzelor, cu episoade care parodiaza Groundhog Day, One Missed Call si Blairwitch Project.

In continuare marele lips al serialului sunt actorii, si cei principali, si cei secundari, pe care, ca sa folosesc o expresie de cand eram mic, ii cam chinuie talentul. Dar pot sa zic totusi ca la sezonul asta nu m-am enervat deloc si am trecut prin el ca prin unt. Unii amici zic ca asta ar fi semn ca mi-a scazut sistemul imunitar dar oricum producatorii au muncit mult sa ridice standardul, ba au bagat chiar si niste scene de sex.

- plusuri: sezon scurt si la obiect; cand nu e la obiect, e funny
- minusuri: actorii
- recomandare: oamenilor care vin obositzi de la serviciu si au la dispozitzie o ora de relaxare inainte de culcare, in care nu vrea nimeni sa le maseze prostata


Tuesday, November 04, 2008

Filmele vorbite pe la spate -octombrie 2008
















Filme musai

Pe Hellboy 2 l-am vazut la inaugurarea primului multipex din Cluj si a fost atat de frumos ca n-am cuvinte. Efecte speciale de Oscar si un sense of wonder fara egal, care-l pune pe Guillermo del Toro in aceeasi liga cu Spielberg si Lucas in vremurile lor bune. E si cu elfi, si cu goblini, si cu ecologie, si cu moshu ala cu coarne de pe coperta lui Korpiklaani, si ofitzeru ectoplasmatic Krauss a carui voce e facuta de Seth McFarlane (Dexter's laboratory, Johnny Bravo). Se zvoneste si de o trilogie Hellboy finalizata abia peste 4 ani, timp in care Del Toro e prins pana in gat in proiecte precum Hobbit, Abatorul 5 (dupa Vonnegut), Drood (dupa Dan Simmons), At the Mountains of Madness (dupa Lovecraft), Frankenstein si Dr.Jekyll. Si inca o chestie: sa va uitatzi la Blade 2. Acum cand atzi aflat (cam tarziu) ca Del Toro e un regizor mare, o sa vedetzi filmele lui mai vechi cu altzi oki. (chestie clasica - nici pe Spielberg nu dadeatzi o para chioara pana n-a facut un film cu evrei)*.

Tropic Thunder e cea mai recenta comedie a lui Ben Stiller, cu potentzial de geniu dar care degenereaza spre final in film de actiune. Marele plus al filmului sunt actorii, cu 2 roluri de Oscar: Downey Junior in rolul unui negru (mai exact actor alb care a suferit o operatzie de pigmentare pentru a se cufunda mai adanc in pielea unui personaj) si Tom Cruise in rolul unui corporatist chel, gras, ochelarist si manelist cu un lantzoc de aur la gat. La astia se adauga Frank Black in propriul rol (de actor gras isteric) si Nick Nolte in acelasi rol si cu aceeasi freza cu care l-am vazut si in precedentele 3 filme ale sale - de boshorog distrus trecut prin viatza, aici veteran de razboi. Deci cum ar veni, Stiller cu baietzii astia se apuca de facut un film despre razboiul din Vietnam dar se pomenesc intr-un razboi al drogurilor pe bune. Stiller are norocul de a fi recunoscut de catre piratzii birmanezi, de pe o caseta video piratata foarte apreciata de localnici, si e obligat in calitate de prizonier sa joace scene din respectivul film, in care intrupa un adolescent retardat, spre amuzamentul localnicilor. Se rade bine dar e o comedie dezechilibrata si cu un ritm cam schiop. N-ar fi stricat ca Stiller sa fi vazut Hot Fuzz. De fapt nu Stiller, ci scenaristul Etan Cohen (a nu se confunda cu Ethan Coen).

Zombie Strippers. Asta e film din ala care te marcheaza pe viatza. Nu ai des ocazia in viatza de a o auzi pe vedeta porno Jenna Jameson dand replici din Nietzche si Eugen Ionesco, in timp ce face strip-tease si se transforma in zombie. Si cand zic strip-tease, zic cu S si T mare, ce a facut Demi Moore in filmul cu titlul respectiv e joaca cu putza in nisip pe langa ce are de aratat Jenna Jameson, o veritabila eroina populara, daca tzii cont ca actritzele porno se trec foarte repede in memoria colectiva (2-3 ani, mai rar prind 5 ani de centrul atentziei). Alaturi de Jenna, mai avem vedete precum Roxy Saint, cantareatza emo-hardcore care asigura si soundtrackul scenelor de strip-tease, si Robert Englund, mai cunoscut in popor ca Freddy Krueger, care in filmul asta isi continua rolul din Masters of Horror, de maestru de ceremonii al unui bar de zombie strip-tease. Pe plan artistic filmul e destul de modest, cu imagine de teatru TV, ceea ce poate nu e tocmai neintentzionat mai ales ca filmul se prezinta ca o adaptare a piesei Rinocerii de Eugen Ionesco, cu zombie in loc de rinoceri. Efectele speciale sunt scandaloase si potentzeaza umorul absurd care inscrie filmul in categoria cult, in acelasi sertar cu Evil Dead.

Filme contra plictiselii

Wanted e un porn-action (in viziunea lui Gorzo), adica e pentru barbatzi cam ce e Sex and the City pentru femei. Adica in loc sa ni se falfaie pe la nas poshete, pantofi, nihilism feminist si barfe de la shedintzele de epilare, aici avem cars, chicks and weapons. Mai exact Angelina Jolie care nu stiu ce a patzit dar are buze tot mai groase, de masini nu stiu ce sa zic ca eu prefer trenurile (oricum e si o scena beton cu un tren) iar armele sunt de un soi special care pot sa traga gloantze pe traiectorii curbilinii. Filmul e ecranizarea unei benzi desenate de succes a lui Mark Millar, autor pe cae l-am cam ocolit deoarece e cunoscut indeosebi pentru munca de la Marvel si chestia asta se reflecta foarte tare aici, caci Wanted e pana la urma un fel de X-Men mai sobru. Filmul incepe ca Fight Club, cu tanarul James McAvoy (Atonement) muncind contabil intr-o firma de kkt, de unde e rapit de Angelina Jolie pentru a fi integrat intr-o organizatzie secreta de asasini cu superputeri condusa de Morgan Freeman. Organizatzia asta se ocupa cu asasinarea unor indivizi ale caror nume sunt dictate de un razboi de tzesut prin coduri binare croite in tzesaturi, unii zic ca e random, altzii zic ca e mana destinului. Dar ceva e putred in organizatzie cand razboiul de tzesut incepe sa dicteze chiar numele asasinilor, semn ca ar fi cazul sa se puna capat distractziei, ceea ce unora nu le convine. Filmul castiga mult din regia energica a rusului Timur Bekmambetov care astfel pune un leu deoparte pentru a-si finaliza trilogia Night Watch.

Alt film care pare inspirat de benzi desenate e Hancock, cu Will Smith in rolul unui supererou alcoolic care asculta reggae si ip-op. Filmul e distractiv cale de jumate de ora, cand publicul nerecunoscator arunca cu kkt in erou si il face sa-si revizuiasca valorile lipsa, motiv pt care un specialist in PR si imagine vine sa-l ajute pe Hancock sa-si faca o imagine de succes, sa se barbiereasca, sa imbrace un costum de supererou si sa salute lumea. Treaba se impute cand apare Charlize Theron, alta supereroina care traieste insa incognito si care a fost nevasta lui Hancock candva cu 1000 de ani inainte, dar a fost obligata sa fuga cand a realizat ca apropierea fizica dintre ei doi ii face sa-si piarda puterile si sa devina muritori. Deci, un fel de Highlander meets Superman pe fondul succesului serialului Heroes si a mostenirii culturale lasate de Watchmen, despre zei cu probleme omenesti.

Senki (Shadows) e un horror iugoslav de atmosfera cu un tip care vede oameni mortzi si tre sa le rezolve problemele ca sa-i linisteasca. Filmul e excesiv de lung si are uneori un suspans inutil, dar se indreapta in a doua parte pe masura ce eroul se angajeaza in relatzii extraconjugale cu mortzii si incepe sa aiba sentimentul ca si ei sunt oameni, asta pana le gaseste oasele intr-o cutie si realizeaza ca locul lor nu e printre noi, ci sub noi. Se putea scoate mai mult.

*scuze pt. persoana a II-a plural, nu ma refer neaparat la cititorii blogului, e mai mult de dragul retoricii