Wednesday, December 30, 2020

Shadows and Tall Trees 7 - antologie editata de Michael Kelly


Pedigree:
- Premiul Shirley Jackson, nominalizare World Fantasy pentru antologie
- nominalizare la Premiul Shirley Jackson pentru povestirea Sun Dogs (Laura Mauro)


Gata, s-a schimbat definitiv generatzia in literatura horror - antologiile importante ale genului din ultimii ani contzin 90% autori de care n-auzisem inainte. Stephen King, Dean Koontz, Anne Rice, Clive Barker etc. nu mai sunt mentzionatzi nici macar in prefetze, tinerii shacali simt oportunitatea de a-si cancela inaintashii (King e totushi activ in cinema/TV, dar parca cineva tot incearca sa-l repozitzioneze drept autor de literatura pentru copii).

Românii oricum au ratat cu totul o generatzie intreaga (poate chiar doua) de autori horror, sarind direct la cartzile-pastisha ajunse la noi intai ca filme/seriale (Twilight, True Blood). Scandalurile despre rasismul lui Lovecraft i-au mai inspirat pe editorii nostri sa-l reediteze si pe publicul nostru sa-l redescopere, Nemira se tzine in continuare cu dintzii de Stephen King, deci suntem stuck undeva in anii 90. Te si miri ca exista un scriitor ca Flavius Ardelean - desi am impresia ca si-a petrecut anii de formare prin alte partzi, caci la noi nici macar in cenaclurile SF nu sunt bine primitzi autorii ce cocheteaza cu literatura horror (or mai fi existand cenacluri? unde-s vremurile cand poetzii nihilisti ai Clujului ma chemau in parcari sa ne batem?).

Dintre toate geek-nishele despre care s-a scris pe blogul asta in cei 14 ani de existentza a sa, majoritatea au reusit sa penetreze cultural si acest popor "pragmatic" - benzile desenate, muzica experimentala, rockul de avangarda, jazzul, filmele underground etc. (avem evenimente dedicate si comunitatzi consistente pe toate aceste topice). Nu si literatura horror - posibil sa fie o problema cu imunitatea generala a românului la literatura si nu cu horrorul in mod special (pe partea de cinema/TV nu avem aceeasi reticentza, avem chiar doua festivaluri de film horror, chiar daca se merge la ele mai mult pentru bautura). Asa ca articole ca asta ar trebui sa le scriu in engleza ca sa nu vorbesc chiar in pustie.

Ceva s-a resetat brusc la nivel global, cam ca atunci cand Pitchfork au reorientat intr-o perioada foarte scurta trendurile si prioritatzile in muzica - pretinzand ca inainte de ei n-a existat nimic, reeducand publicul prin inventarea de noi etichete si noi chestii la care sa se uite ascultatorul (si, foarte important, publicand recenzii care imbina analiza cu contextualizarea). In literatura horror impactul respectiv a venit prin premiile Shirley Jackson care s-au separat de premiile traditzionale ale genului (Bram Stoker) definind o agenda literara noua ce a incurajat diverse forme de horror de nisha (feminism, LGBT, autori non-anglofoni). Astazi nishele respective (o vreme izolate sub eticheta vaga "weird fiction") incep sa aiba succes mainstream, in sincron cu schimbarile ideologice mondiale - printre premiantzii recentzi ai premiilor Shirley Jackson se numara Machado, Saunders, Ogawa, Iain Reid etc. plus catziva scriitori mai old school care au mirosit la timp schimbarea si au pledat in favoarea ei (Neil Gaiman). Nu in ultimul rand, a inceput lumea sa afle cine a fost Shirley Jackson - acel gen de revelatzie recurenta pe care românii o au o data la 15 ani cu Lovecraft. In acest rastimp, premiile Bram Stoker au ramas cam ca revista Rolling Stone, stindard al conservatorismului - premiile respective s-au pasat multa vreme intre Stephen King, Peter Straub si discipolii lor. In fine, anul asta cineva s-a sensibilizat si acolo: categoriile de fictziune au premiat autori de mai multe culori (Victor LaValle e bun), iar categoria non-fiction a inclus eseistica despre horrorul feminist, despre horrorul LGBT din American Horror Story si ceva despre rasism.

Dar sa nu uit despre ce vroiam sa scriu - antologia asta, Shadows and Tall Trees volumul 7 (recent a aparut si volumul 8) e unul din principalii vectori ai schimbarii de care vorbeam mai sus. Am mai scris recent despre o alta antologie similara de la aceeasi editura, Aickman's Heirs (unii autori de acolo apar si aici), aleasa tot din listele premiantzilor Shirley Jackson. Antologatorul Michael Kelly e de fapt patronul editurii canadiene Undertow, care deja de catziva ani e in avangarda acelei schimbari de generatzie - incepuse cu seria de antologii Year's Best Weird Fiction, recent a lansat si revista Weird Horror Magazine, insa toate chestiile astea pe care el pune eticheta "weird" de fapt circumscriu temele progresiste ale momentului - feminism, queer, diversitate etinica etc.; cu cateva amendamente: (1) diversitatea e pe bune si nu "selectiva" (intra si autori pakistanezi, japonezi, amerindieni etc.) si (2) barbatul alb heterosexual nu a fost inca interzis (spre deosebire de Premiile Hugo din SF, unde practic a devenit criteriu de neeligibilitate).

Ca si in cazul SF-ului, e in asta o sperantza de reabilitare a literaturii horror/fantastice (in fatza mainstreamului vazut ca vehicul al conservatorismului) si o sperantza de a se cuceri temele progresiste inainte ca mainstreamul sa le asimileze si sa lase nishele SF-F-H fara teme "relatable" (criteriu esentzial in critica pop-culture moderna, obscurizand orice criteriu estetic). Totusi daca premiile SF din ultimii ani mizeaza totul pe reeducarea cititorului in cheie sexo-marxista, acest weird fiction ramane inca preocupat de calitatea literara - nu avem genul de pretexte fantasy in care protagonistul calatoreste in timp ca sa-si certe parintzii ca nu l-au lasat sa-si schimbe sexul.

Nu stiu daca o sa traiesc sa vad si in limba romana autorii din aceasta generatzie - la noi inca nu s-au tradus nici cei din generatzia precedenta (Lansdale abia se traduce cu proza sa politzista). Daca in volumul omagiu lui Aickman majoritatea numelor mi-erau complet straine, acu incep macar sa le recunosc pe acelea care revin cu regularitate in aceste antologii. E sesizabil si ca generatzia asta de horroristi sunt oameni cu background academic ori din industrii creative (jocuri video, publicitate) - o diferentza esentziala fatza de generatzia lui Stephen King care erau disperatzi sa poata trai din scris, scriau predominant romane groase si croisera un horror americano-centric gandit din start pentru a fi ecranizat. In schimb acestor doomiishti nu pare sa le pese de astfel de criterii (si totusi Iain Reid, ori tipu cu Lovecraft Country, au reusit rapid sa ajunga pe ecrane!).

Revenind strict la cuprinsul acestui volum, s-au strecurat totusi catziva "clasici" - in sensu de autori trecutzi de 50 de ani. Adica selectzia nu e la fel de age-istă ca in Aickman's Heirs, poate si din cauza ca editorul Michael Kelly e ceva mai batran decat Strantzas si a cerut contributzii si de la colegii sai de generatzie. In consecintza cuprinsul nu e chiar 90% nume necunoscute, ci undeva la 60-70%. Cineva care a urmarit toate volumele seriei probabil va recunoaste mai multzi decat mine, caci e clar ca in jurul editurii Undertow s-a format un fel de clica.

Ca de obicei impart contributziile incepand cu favoritele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

The swimming pool party, de Robert Shearman. Unul dintre "clasici", o prezentza obishnuita in antologiile weird - am aflat de autor pe cand era scenarist la Dr. Who iar dupa ce a inceput sa publice literatura i-am cumparat toate cartzile (are si un Best Of care e un bun shortcut prin opera sa). Proza asta e la inaltzime (printre cele mai bune ale sale), despre o mama divortzata care isi urashte copilul pentru ca e prea bleg si seamana prea tare cu tatal de care ea divortzase. Nu pot intra in detaliile fantasy ale povestii fara sa dau spoilere, dar e una din cele mai tari nuvele pe care le-am citit in ultimii ani.

Root-light, de Michael Wehunt. A doua proza pe care o citesc de la Wehunt. Prima fusese (in Aickman's Heirs) despre un pensionar vaduv gay care se transforma intr-o lebada. Asta e despre un pensionar vaduv gay cu cancer care se cazeaza la o pensiune ce ofera servicii de eutanasiere. Anul trecut, volumul de debut al autorului a fost un highlight al literaturii queer-horror. Scriitura lirica, foarte frumoasa, foarte depresiva.

Line of sight, de Brian Evenson. Alt "clasic" si o prezentza regulata in antologiile weird, de fapt unul din autorii mei favoritzi, mostra sa de aici e o ilustrare perfecta a notziunii clasice de weird fiction, ceva la jumatatea drumului intre Borges si Lovecraft: Un regizor isi analizeaza propriul film in camera de montaj si remarca ca privirile unuia dintre actori ies in mod suparator de pe nivelul la care trebuiau sa fie in raport cu ceilaltzi actori, conducand la niste concluzii destul de creepy.

Everything beautiful is terrifying, de M. Rickert. Alta autoare mare a genului, cu o poveste criptica. O femeie e nevoita sa traiasca cu faptul ca s-a realizat un film pe baza unor evenimente traumatizante din copilaria ei, iar satul in care traieste e vizitat de fani ai filmului care tot vor sa afle mai multe si o impiedica sa-si depaseasca trauma.

Shell baby, de V. H. Leslie. Un post-Lovecraft feminist, despre o femeie single care se retrage sa traiasca singura la tzara unde ingrijeste o fiintza tentaculara pe care o trateaza ca pe propriul copil pe care nu l-a avut niciodata. Autoarea, profa de engleza, a fost finalista la o gramada de premii cu volumul de debut de acu 5 ani.

Curb day, de Rebecca Kuder. Distopie a consumerismului in care fiecare cetatzean e obligat de autoritatzi sa-si arunce toate lucrurile din casa o data la 3 ani ca sa cumpere altele noi, sa "sustzina economia" vorba PNL-ului.

Sun dogs, de Laura Mauro (finalista Shirley Jackson pentru povestire). Queer-horror despre doua lesbiene-varcolaci care traiesc singure in desert si se transforma noaptea in shacali (sau coiotzi sau ce traiau pe acolo). Foarte cinematica povestea, incarcata de imagini puternice dar cam searbada ca actziune. Autoarea a debutat recent cu volum propriu tot la editura Undertow iar anul asta s-a vorbit mult despre ea.

We can walk it off come the morning, de Malcolm Devlin. Niste tineri intarziatzi (late 30s) incearca sa se mai distreze o ultima data inainte sa isi asume responsabilitatzi adulte (copii, casatorie etc.) Hotarasc ei sa se duca pe niste coclauri irlandeze iar doi dintre ei se ratacesc printr-o ceatza cumplita. Nu se intampla mare lucru, dar o recomand calduros pentru tehnica literara ("show, don't tell"), autorul reusind sa sugereze caracterul si gandurile personajelor strict prin dialoguri. Devlin e inca unul din autorii de care am aflat din antologia Aickman's Heirs.

Povestile ok (3 stele)

The cenacle, de Robert Levy. O vaduva refuza sa plece din cimitirul in care si-a ingropat barbatul. Intr-o cripta gaseste si alte vaduve care au decis sa se stabileasca acolo. Poveste weird si trista, despre vaduvie, cu un touch evreiesc (autorul insista foarte mult pe asta).

The water kings, de Manish Melvani. Autorul e un publicitar din Singapore care spune povestea unui magnat singaporez bantuit de fantomele angajatzilor care au murit muncind pentru el. Interesante dialoguri scrise intr-o engleza vag stricata (un cvasi-pigeon-English). Editorul e cunoscut pentru efortul de a sapa dupa autori de origine asiatica pe care incearca sa-i lanseze in occident.

Erased, de Steve Rasnic Tem. Poveste emotzionanta si intima, dat fiind ca autorul a ramas recent vaduv (dupa disparitzia scriitoarei Melanie Tem) iar ceea ce scrie de o vreme incoace se bazeaza pe experientzele personale. Protagonistii sunt doi vaduvi batrani - unul sufera de dementza si mintea i se dezintegreaza in timp ce vorbeste; al doilea suferind de hoarding, nu mai incape in propria casa din pricina gramezilor de obiecte si cartzi inutile pe care le-a refuza sa le arunce. Nu e nimic fantastic in poveste, senzatzia de weird e in modul in care cei doi protagonisti percep dezintegrarea realitatzii.

The voice of the people, de Alison Moore. O gagica observa porumbei apatici care traverseaza shoseaua, lipsitzi de instinct de conservare, fara reactzie la apropierea mashinilor. Dupa o vreme ea insashi incepe sa ignore claxoanele si se comporta la fel de apatic. Pare un episod de Twilight Zone clasic.

Slimikins, de Charles Wilkinson. Un psiholog de copii isi aminteste vremurile in care era profesor si si-a pierdut jobul din cauza ca l-a pus pe un copil scutit de educatzie fizica sa dea prea multe ture de teren.

Dispossession, de Nicholas Royle. Autorul e unul din "batranii" volumului asta, vag celebru prin anii 90 (din generatzia si anturajul lui Clive Barker). E cea mai scurta bucata din volum, oarecum glumeatza, din perspectiva unui stalker care isi mentzioneaza vag hobbyul de a se benocla la vecini si isi aminteste problemele pe care i le-a creat acest obicei.

In the tall grass, de Simon Strantzas. Strantzas e unul din liderii generatziei horror de care vorbim aici (e cel care a antologat suspomenitul volum Aickman's Heirs), insa ca scriitor il gasesc mediocru si cam clasicist. Povestea lui e despre un baietzel care sufera de sindromul "omului copac" - o boala reala care face sa-tzi creasca pe maini si pe cap niste negi imenshi ce pot lua forma scoartzei de copac.

The closure, de Conrad Williams. Un gagiu se plimba prin liceul pe care l-a terminat cu 20 de ani in urma, fiind bantuit de evenimente si experientze din tineretze. Povestea e incarcata de experientza/emotziile revizitarii unui loc care candva tzi-a marcat viatza, iar apoi ai uitat de el, chestie cu care va rezona oricine isi viziteaza liceul dupa multzi ani. Autorul e cam din garda veche (nouazecist britanic), il stiam doar ca antologator (vezi antologia Gutshot).

Povestile slabe (1-2 stele)

The attempt, de Rosalie Parker. Poveste aickmanista, adica extrem de ambigua si deschisa la interpretari, despre o fetitza care isi pune in cap sa traverseze un lac inghetzat imens dar ajunge sa se rataceasca. Autoarea e patroana editurii Tartarus Press, unul din cei mai respectatzi publisheri "pentru colectzionari".

The triplets, de Harmony Neal. Trei femei dau nastere deodata la trei fetitze. Fiecare femeie angajeaza cate o bona, insa cele 3 bone se stiu intre ele si pun la cale ceva magie neagra cu fetitzele respective. Fantasy feminist/anticapitalist dar se chinuie cam tare sa fie interesant.

Engines of the ocean, de Christopher Slatsky. O gagica trista reviziteaza casa parinteasca, care e bantuita de fantoma tatalui demult decedat. Ghost story foarte banal.

***********************************************************

Bilantzul e cam asa: 8 proze tari, 8 asa si-asa, 3 slabe deci pe ansamblu o antologie solida. M-a incurajat sa iau si urmatorul volum, aparut anul asta (probabil seria asta va inlocui definitiv seria Year's Best Weird Fiction de la aceeasi editura, cu acelasi antologator, dar care n-a mai aparut din 2018).

Autorii tineri pe care i-am descoperit cu ocazia asta (sau cu maxim o proza inainte, dar au reconfirmat aici cu contributzii puternice) sunt Michael Wehunt, Malcolm Devlin, V. H. Leslie. Totzi trei au lansat in ultimii trei ani volume de debut foarte bine primite.

Autorii ceva mai clasici care si-au confirmat buna reputatzie si n-ar trebui sa lipseasca din casa niciunui consumator de literatura: Brian Evenson, Robert Shearman, M. Rickert

Autori de la care aveam asteptari si m-au dezamagit (au in comun faptul ca pe totzi ii stiam drept editori): Rosalie Parker, Conrad Williams, Simon Strantzas. Rareori editorii sunt si scriitori buni, chestie confirmata si aici.



Wednesday, December 23, 2020

Filme musai: The Death of Dick Long, Fighting with My Family, Under a Silver Lake, The Vanishing, Dogman, The Guilty

Finally, niste filme bune de sarbatori.

The Death of Dick Long

(regizat de Daniel Scheinert, autorul lui Swiss Army Man)

Mi-a rupt sufletu, la sfarsit am plans.

Cine a vazut Swiss Army Man (ala cu Paul Dano carand dupa el cadavrul lui Harry Potter) stie cat de weird sunt filmele lui Scheinert si va sti sa se apropie cu prudentza de acest titlu (avertisment ostentativ sugerat si de afishul de mai sus).

Asta nu e la fel de weird/suprarealist ca pomenitul film, de fapt are chiar ceva legaturi cu un dubios caz real - despre care nu pot da detalii fara sa dau spoilere. Pentru efect maxim The Death of Dick Long trebe vazut pe incredere, fara a citi despre el.

Asa ca o sa dau doar un indiciu despre frameul general - e un fel de bromance in spiritul The Hangover, cu rednecksi care beau si se distreaza si s-au uitat cam mult la filmele Jackass. Unul dintre ei moare (in prima scena si in titlul filmului) iar amicii lui se straduie sa spele putina. Toate personajele sunt complet tampite si iau doar decizii stupide - ar fi putut iesi un sezon mishto de Fargo din povestea asta, caci cam in directzia aia bate stilistic si ca tipologie de personaje.


**************************************************************

Fighting with My Family

(regizat de Stephen Merchant, colegu lui Ricky Gervais)

Alta poveste absurda care devine si mai absurda cand realizezi ca e adevarata (despre asta s-a facut si un documentar; de fapt si despre ala de sus, dar mai indirect). E despre ascensiunea jucatoarei de wrestling feminin Paige - pana recent nu stiusem ca exista varianta feminina la "sportu" asta). Eroina e jucata de superba Florence Pugh din Midsommar/Little Women, doar ca aici intr-o versiune bruneta-goth (care-i vine la fel de bine).

Filmul e realizat de Stephen Merchant (acolitul lui Ricky Gervais) deci promite absurditate inca din lista oamenilor implicatzi. Nu stiu daca existau actori mai potrivitzi pentru ce e aici: tatal si mama eroinei sunt Nick Frost (Shaun of the Dead) si Cersei din Game of Thrones, un cuplu de junkies englezi care au reusit sa se lase de droguri dedicandu-si viatza wrestlingului, intr-un orash englez unde nimanui nu-i pasa de "sportul" respectiv. Cumva reusesc ei sa-l convinga pe Vince Vaughn care avea drum prin Londra ca fiica lor are dreptul la o shansa in liga feminina americana, care e populata de top modele ratate si mânată de o viziune dubioasa asupra feminismului. Pe net se gasesc materiale si cu versiunile reale ale personajelor, ceea ce face filmul si mai funny.

N-a reusit sa ma convinga ca wrestlingul e mai mult decat un circ sinistru pentru un public sinistru, dar e teribil de amuzant iar Florence Pugh e cea mai tare din parcare.


***************************************************

Under a Silver Lake

(regizat de David Robert Mitchell, autorul lui It Follows)

Foarte dragutza combinatzie de Big Lebowsky, Inherent Vice si Mullholand Drive umpic dumbed down pentru generatzia mileniala, populata preponderent cu hipsteri si geekshi bantuitzi de teorii ale conspiratziilor intr-un L.A. sufocat de apropriere culturala si referintze pop culture.

Andrew Garfield (ex-Spiderman, reusind inca sa para adolescent la 40 de ani) joaca un tinerel fara bani de chirie caruia ii baga unu in cap ca referintzele pop-culture si sloganurile care ne inconjoara sunt de fapt mesaje codificate ale elitei oculte de la Hollywood. La televizor apar stiri despre disparitzia unui elitist din acela (gen Epstein), in viatza reala gagica ii da papucii eroului, alta dispare fara urme si cumva protagonistul compune din toate aceste evenimente o teorie a conspiratziei pe care o urmareste pana in panzele albe, printr-un sir de evenimente amuzante condimentate cu personaje pitoresti.

E mai usor de urmarit decat Inherent Vice, nu chiar la fel de amuzant ca Big Lebowsky, dar regizorul a tzinut neaparat sa se pozitzioneze undeva intre cele doua filme. Unii critici au vazut in asta o arogantza si l-au cam distrus in recenzii, insa filmul nu e doar ambitzios, e si foarte entertaining si dupa mine mult mai bun decat horrorul hipsteresc It Follows pentru care autorul era aplaudat acu catziva ani.


*******************************************************

The Vanishing

(regizat de Kristoffer Nyholm, autorul serialului Taboo)

Cel mai bun rol din cariera lui Gerard Butler, sub bagheta regizorului danez cunoscut pentru serialele Taboo si The Killing. Un factor important e ca Butler joaca in sfarshit un rol de scotzian de acasa de la el, vorbind si purtandu-se ca la el acasa, cu accentul sau nativ, imbracat in pulover facut de mă-sa, alaturi de altzi scotzieni vero care-i impartasesc pasiunea pentru alcool. Si chiar canta la un momendat un cantecel mishto, pana la un punct filmul e un tribut adus alcoolismului. Mai sunt niste actori danezi jucand roluri de norvegieni dar nu cred ca supara pe nimeni asta. 

Unii o sa-l compare cu Lighthouse pentru ca e cam acelasi setting, insa a aparut mai devreme, e alt stil, alta miza. Povestea se bazeaza pe faptul adevarat ca in 1900 un grup de 3 inshi care se ocupau cu mentenantza farului din Insulele Hebride au disparut. Filmul asta umple misterul cu propria explicatzie, care nu stiu cata legatura are cu realitatea dar e o piesa de teatru foarte bine pusa in scena.

Cei 3 sunt Gerard Butler, un batran vaduv plin de regrete si un ucenic mucos cam twitchy. Intr-o buna zi farului incep sa-i dea tarcoale niste barci norvegiene, ceea ce declansheaza evenimentele ce duc la disparitzia indicata de titlu. Nu e atat important ce se intampla, cat atmosfera si framantul psihologic al personajelor, toate caractere puternice jucate de actori intenshi.


**************************************************

Dogman

(regizat de Matteo Garrone, autorul lui Gomorra)

Regizorul superstar al Italiei Matteo Garrone (Gomorra, Pinocchio) a facut inca un film care nu seamana deloc cu restu ale sale. E o poveste adevarata care la origini era un horror sangeros, insa in varianta lui Garrone e reformatat intr-o drama de violentza redusa. In anii 80, niste cocainomani din Roma au generat un conflict care a dus la fapte unspeakable care au ramas in istoria interlopa a orasului. Personajul principal e un frizer de caini care incearca sa aiba o viatza normala in cartierul interlop, incercand sa se comporte cat mai servil - de aici si porecla de om-caine caci are o mimica canina, lasa impresia ca mereu da din coada si se slugareste (rolul i-a si adus actorului Marcello Fonte premiul de la Cannes).

In acelasi an, tot in Italia (cu chiar acelasi producator) s-a mai facut un film bazat pe exact aceleasi evenimente. Celalalt film e intitulat Rabbia Furiosa si exploateaza momentele sangeroase ale povestii, aproape de torture porn - l-am vazut in programul Festivalului Dracula de la Brasov si e interesant de analizat in paralel cele doua forme ale povestii (vezi si versiunea oficiala din wikipedia).

In schimb acest Dogman e surprinzator de light, mizand pe poezie sociala si pe rolul superb al actorului principal (neprofesionist), cu momentele violente reduse la strictul necesar. Dintre cele doua filme Dogman e mai puternic si mai artistic in timp ce Rabbia Furiosa arata ca o drama romaneasca de Ferentari cu ceva horror (regizat de veteranul industriei FX horror italiene Sergio Stivaletti).


**************************************************************

The Guilty

(regizat de Gustav Moller, debutant danez)

Daca va intrebatzi de ce pe toate posterele si pozele din film apare doar mecla individului asta, e pentru ca asta e tot ce vedem in acest film. Restul personajelor se aud doar la telefon, eventual mai e cate unu care baga capu pe usha sa-l intrebe pe protagonist daca totu e ok. In mod normal dezaprob filmele astea care ar putea fi bine mersi audiobook sau teatru radiofonic fara sa se piarda nimic, insa am un soft spot pentru thrillerele nordice. In plus filmul asta a luat premiul publicului la TIFF.

Poate va mai amintitzi de acu 10 ani filmu Buried, in care totul se intampla intr-un sicriu in care-l inchisesera pe unu; sau, ceva mai demult, Phone Booth in care totul se intampla intr-o cabina telefonica. Ori The Call cu Halle Berry care e mai aproape de ce se intampla aici - cam ala e gimmicku si in The Guilty insa e mai minimalist, tot filmul fiind concentrat pe chipul sau mainile personajului care incearca sa rezolve o crima vorbind la telefon cu personajele implicate. E mai cool decat filmele mentzionate datorita scenariului foarte eficient ritmat si a modului in care filmul e compus aproape exclusiv din expresiile faciale ale protagonistului.

Eroul lucreaza in call center la Urgentze si primeste un telefon criptic de la o gagica care sugereaza ca ar fi fost rapita insa nu poate vorbi foarte pe shleau. Militzianu trebuie sa rezolve cazul prin telefon, asta in conditziile in care ii mai stau in cale si diverse proceduri birocratice. Partzial filmu e despre cum proceduri lipsite de noima stau in calea salvarii vietzilor de oameni; apoi devine despre altceva. 

Va avea la anu parte de un remake american cu Jake Gyllenhaal.




Wednesday, December 16, 2020

Filme cu Liam Neeson: The Commuter, The Grey, Run All Night, Non-Stop, Cold Pursuit, A Walk Among the Tombstones

M-a lovit COVIDu si am incercat tot felu de solutzii sa imi tzin tanatofobia in frau, insa singura metoda care a functzionat a fost filmele cu Liam Neeson - rapide, energice, repetitive dar intarind mereu si mereu ideea ca tot răul spre bine. Ma rog, mi-am pierdut rabdarea dupa cateva iar cand era sa ajung la trilogia Taken am zis ca mai bine ma uit la John Wick de banii aia, ca nu-l prea suport pe Luc Besson.

Dar am vazut totusi 6 filme pana sa ma plictisesc, dintre care 
  • doua m-au surprins placut (de 3 stele din 4): A Walk Among the Tombstones si The Grey
  • era sa-mi placa si Run All Night pana am realizat ca e plagiat nerushinat dupa Road to Perdition
  • doua au fost fix ce ma asteptam (2 stele spre 1): Non-stop si The Commuter, ambele incep ok dar degenereaza aberant; astea doua si ala de deasupra lor sunt facute de barcelonezul Jaume Collet Serra care are deja 4 filme cu Neeson la activ (pe primul, Unknown il vazusem mai demult, nu mai scriu aici de el);
  • unul m-a surprins neplacut - de la Cold Pursuit aveam asteptari mari, fiind remake dupa un thriller norvegian superb (In Order of Disappearance).

A Walk among the Tombstones

(regizat de Scott Frank, autorul lui Queen's Gambit)

Scott Frank e singurul regizor mare din lista filmelor ăshtea cu Liam Neeson. Recent a primit urale pentru hitul Netflix Queen's Gambit iar in trecut a fost finalist Oscar ca scenarist, experimentat in adaptari de romane politziste (nominalizare Oscar pentru o adaptare dupa Elmore Leonard). Filmul asta ecranizeaza un roman neo-noir al veteranului crime fiction Lawrence Block, autor misto pe care l-am descoperit abia la batranetze desi e printre cei mai importantzi scriitori de proza politzista de la Agatha Christie incoace. Il recomand calduros pentru dialogurile superbe si personajele faine.

Romanul original face parte dintr-o serie lunga (18 romane publicate pe parcursul a 45 de ani) despre detectivu alcoolic Scudder - s-au mai facut filme cu el (in anii 80 a fost jucat si de Jeff Bridges). In romane detectivu e ajutat de iubita prostituata si de sponsorul sau de la Alcoolicii Anonimi. Totusi in filmu asta partzile mai picante au fost scoase - singurul sidekick e un pusti negru care il ajuta pe Liam Neeson sa foloseasca calculatoru (actziunea se intampla in anii 90, iar protagonistu pe langa alcoolic e si tehnofob).

Deci Liam Neeson e aici detectivu, dat afara din politzie si castigandu-si existentza din servicii de detectiv particular pentru raufacatori care nu-si permit sa contacteze politzia. Aici niste dealeri de droguri apeleaza la serviciile sale ca sa-i scape de niste psihopatzi care ii shantajeaza si isi bat joc de ei stiind ca n-au cum sa apeleze la politzie. Povestea se intampla (ca si romanul) in anii 90 - toata lumea vorbeste la telefoane fixe sau publice, singurul Google care exista e la o biblioteca publica, personajul lui Liam Neeson nu are incredere in Internet etc... complicatzii cu care e dificil sa rezonam azi dar in care sta sharmul filmului.


******************************************************

The Grey

(regizat de Joe Carnahan, autorul viitorului remake The Raid)

Destul de diferit de restul filmelor din lista, mai aproape de Revenant sau Arctic, cu actziune destul de putzina (mai mult offscreen) dar atmosfera excelenta -  multe scene s-au filmat in viscol adevarat, se vede ca actorii au rabdat frig, sunt mereu vinetzi cu falcile amortzite, mortzile sunt destul de cumplite si intense (filmu e destul de horror).

Iar Liam Neeson nu prea salveaza pe nimeni, se chinuie alaturi de colegii lui sa supravietzuiasca frigului din Alaska. Povestea incepe cum se prabusesc ei cu avionu in miezul Alaskai - ei fiind un grup de petrolisti ce se intorceau acasa dupa multe luni de detashare. Prabusirea avionului oricum ii cam vrascaneshte, dar macar nu e Liam Neeson singuru supravietzuitor, ceea ce face ca filmu sa aiba dialoguri si sa nu fie la fel de boring ca Arctic (care era cam acelasi lucru dar cu Mads Mikkelsen).

Supravietzuitorii incep sa fie hartzuitzi de o haita de lupi care ii mananca unu cate unu, in timp ce oamenii se tot chinuie sa ajunga in zone populate. E mai horror si decat Revenant, simtzu disperarii e mai puternic, fortzele naturii mai violente. Nu e chiar la fel de estetizat dar se descurca binishor cu peisajele si atmosfera, m-a surprins placut, crezusem ca e unul din filmele de duzina ale lui Liam Neeson (in genul celor cu care continui restul postarii).


******************************************************
 

Run All Night

(regizat de Jaume-Collet Serra, autorul a minim 4 filme cu Liam Neeson)

Are cateva scene excelente datorita personajelor secundare (Ed Harris, Vincent D'Onofrio) si datorita absentzei efectelor speciale aberante (care strica restul filmelor de mai jos). E alert, cu coregrafia scenelor violente bine aranjata in pagina (cafteli misto, urmariri misto). E si un conflict intens de caractere - mafiotu Ed Harris si asasinul sau platit Liam Neeson fusesera prieteni de-o viatza, dar se intorc unu impotriva celuilalt din cauza unui conflict stupid intre fiii lor.

Am urmarit filmu cu placere pana am realizat ca povestea e copiata in cele mai mici detalii din Road to Perdition. Si personajele-s luate de acolo, exista chiar o mapare unu-la-unu intre ele. Doar ca sunt aduse in zilele noastre, ceea ce nu e totusi mare lucru caci singurele elemente de noutate sunt hainele si automobilele. In rest e o copie nerushinata, nu credeam ca e posibil asa ceva.

Pe regizorul barcelonez Collet-Serra il tzin minte de cand debuta cu remakeul horror House of Wax, dupa care i-au dat astia la Hollywood sa traga o succesiune de filme aproape identice cu Liam Neeson - primul a fost Unknown (cel mai bun, dar nu mai scriu aici de el ca l-am vazut demult), dupa care restu au tot fost reciclate. Dpdv tehnic e un regizor misto, dar se pare ca ambitzia lui principala e sa faca mai multe filme cu Liam Neeson decat Luc Besson (care dirijeaza seria Taken).


**************************************************************

The Commuter

(regizat de Jaume Collet-Serra, acelasi de mai sus)

In trenu cu care merge zi de zi la munca, Liam Neeson o intalneste pe Vera Farmiga care tam-nesam ii da sarcina de a gasi pe cineva in tren si a-l omori; altfel, propria lui familie va fi omorata. Dupa aia Vera Farmiga dispare si ii mai da cate un telefon din cand in cand sa-l zgandare.

Totul e filmat in doua vagoane cu decoruri CGI simulate prin geamuri, plus imagini din gari unde diversi oameni mor ca sa-l convinga pe Liam Neeson sa-si ia sarcina in serios. Vagoanele-s populate cu o pestritzenie de personaje dintre care eroul tre sa identifice persoana care trebe omorata (ca sa nu mai ajunga la nu stiu ce proces unde urma sa fie martor). 

Nu prea functzioneaza nici ca mister gen Agatha Christie (desi incearca sa fie) si nici ca film de actziune (spatziul e prea stramt, efectele digitale prea aiurea, se simte ca totzi actorii sunt pe un platou de filmare si nu intr-un tren aflat in miscare). Impresia de reciclare e foarte puternica, tzinand cont ca si in filmul de care zic mai jos se intampla cam acelasi lucru, doar ca in loc de tren e un avion.


*****************************************************************

Non-Stop

(regizat de acelasi Jaume-Collet Serra ca mai sus)

Aici Liam Neeson face cam aceleasi lucruri ca in filmul de mai sus doar ca intr-un avion. El e responsabil cu securitatea unui zbor transatlantic si tot primeste mesaje de amenintzare de la careva din avion, insa nu-si da seama de la cine. Prima jumatate de ora e cat de cat interesanta, incercand el sa se prinda cine din avion ii trimite mesaje si care ar fi motivatzia amenintzarilor, dar de la o vreme evenimentele isi pierd logica. Cand incep impuscaturi si explozii si oameni alergand nimic nu mai are sens, e clar ca regizorul a uitat ca actziunea se intampla intr-un avion.

Tot fara sens e si motivatzia criminalilor, niste americani care vor sa doboare avioane ca sa dovedeasca autoritatzilor ca securitatea pe aeropoarte e insuficienta, ca arabii sa nu mai fie lasatzi sa zboare etc. un fel de trauma post-9/11. Asta e un spoiler, dar e mai putzin enervant sa il afli de la mine decat din film.

Nu stiu ce l-a manat pe Liam Neeson sa devina un action hero, sa migreze dinspre Lista lui Schindler spre o tipologie de personaj care-i mai aproape de Bruce Willis si Vin Diesel. La ritmu in care se fac filmele astea se pare ca-s si monetabile, publicul nu e deranjat sa tot revada acelasi lucru, semn ca reciclarea asta e si de natura sa ne afecteze creieru - mai carcotim, dar ramanem neputinciosi in fatza ei si pana la urma ne supunem. Iar Netflix le pompeaza cu nemiluita (majoritatea din filmele astea acolo le-am vazut).


*******************************************************


Cold Pursuit

(regizat de Hans Petter Moland, autorul filmului original)

Greu de explicat de ce filmu asta a iesit asa slab, fiind realizat de acelasi regizor norvegian care facuse si originalul de acu 6 ani (In Order of Disappearance, cu Stellan Skarsgard si Bruno Ganz, a fost atunci la TIFF). L-au pus astia pe regizor sa traga si un remake american pentru cei care nu-s in stare sa urmareasca subtitrari, insa mare parte din poveste nu are sens din cauza translatarii settingului din Norvegia in SUA - au fortzat lucrurile pana s-a pierdut tot farmecu: in loc de mafiile de imigrantzi balcanici avem amerindieni din rezervatzii, in loc de satucul izolat aici avem un ski resort american, in loc de actori europeni misto avem anonimi lipsitzi de personalitate. Multe scene din original sunt imitate shot-by-shot, chiar cu aceleasi replici, insa diferentza de impact si haz e enorma.

Fiul lui Liam Neeson e omorat la inceput cu o supradoza de droguri, asa ca tatal vaneaza unul cate unul pe membrii mafiilor locale ca sa le destructureze retzelele si traficul. Shpilul filmului original e ca trebuia sa fie un erou atipic - meseria lui e sa conduca o mashina de deszapezit care sta la baza unora din gagurile filmului. Tot atipici trebuiau sa fie si mafiotzii, cu situatzii funny-absurde in spiritul serialului Fargo. Insa aici lucrurile astea-s aproape insesizabile, povestea e cusuta cu atza alba, umorul e caznit. Ricky Gervais facea candva mishto de inabilitatea lui Liam Neeson de a fi funny, insa problema nu e doar la el, totzi actorii de aici se cam chinuie.


Wednesday, December 09, 2020

Filme de 3 stele (din 4) de pe la festivaluri horror: Daniel isn't Real, Await Further Instructions, Why Don't You Just Die, Possum, Driven, Dreamland


Daniel isn't Real

(regizat de Adam Egypt Mortimer, tanar ambitzios)

Unul din hiturile festivalurilor horror de anu trecut, a aparut intr-un tarziu si online.

Se cam simte lipsa de buget, dar si pasiunea celor implicatzi in acest film - a regizorului, si a celor 2 actori principali care vor neaparat sa fie bagatzi in seama: unu e fiul lui Arnold (Patrick Schwarzenegger), al doilea e fiul lui Tim Robbins (Miles Robbins). Ei stiu ca noi stim cine-s tatzii lor si intr-un fel se folosesc de asta, dandu-se la intrecere sa domine fiecare scena.

Unii zic ca filmul e un Fight Club for the Instagram generation si cu asta incearca sa reduca filmul la un pattern banal - insa faptul ca personajul principal are schizofrenie si un prieten imaginar nu e poanta filmului, ci o chestie pe care o aflam in primele 5 minute (si din titlu). Iar miza nu e vreo critica anarhista sau de social media, ci filmul asta chiar e despre mental illness - uneori e intr-un mod apasator, cu cateva scene horror excelente, non-generice, alcatuite ingenios cu resurse minime si cu referintze culte mishto (de la Jung la Clive Barker si Hieronymous Bosch). 

Chiar mi-a placut de baietzii astia, inclusiv de scriitorul pe al carui roman se bazeaza filmul, un anume Brian DeLeeuw care scrie chestii weird - a mai facut scenariul recent la Paradise Hills de care scrisesem tot toamna asta (alt film care din afish pare ceva pentru Instagram generation, dar e mult mai mult de atat).


*********************************************************

Await Further Instructions

(regizat de Johnny Kevorkian, autorul lui The Disappeared)

Alt horror de inceput de cariera in care autorul risca totul, arunca cu toate la spectator. Si totodata de final de cariera, caci regizoru a murit recent, posibil ca stia ca urmeaza sa moara cand a facut chestia asta. Prima jumatate de ora e cam anosta, dar pana la capat se deda exact la genu de excese pe care regizorii si le permit doar in primele 1-2 filme (sau in ultimu cum e cazu aici). Pompeaza cu referintze la Videodrome, Lovecraft, trilogia Cube, Dr. Who chiar si la pandemie (desi tzin minte ca filmul s-a lansat anu trecut).

Totul se petrece in casa unei familii care se aduna cu mic cu mare sa serbeze impreuna Craciunul, insa peste noapte se trezesc complet sechestratzi - geamurile acoperite cu o substantza neagra, usha carantinata din exterior, un veritabil coshmar COVID. Singurul contact cu exteriorul ramane televizorul, care tot afiseaza instructziuni: care ce sa manance, cand sa bea apa si cand nu, care in ce camera sa doarma si cand sa sa se injecteze cu niste vaccinuri dubioase.

E despre cum ne spala pe creier televizorul si cum informatzia afishata pe un ecran (fara autor clar) e mereu mai credibila decat cea pe care o auzi in carne si oase. Cam ce s-a intamplat si cu blogu asta, care a avut cel mai mare succes cand nu ma cunostea nimeni si lumea avea senzatzia ca postarile sunt lasate de zei. Acuma e "blogu lu ăla". Cam asa si cu filmu asta, pana la urma e un conflict intre aia care vor sa rupa vraja si aia care vor sa o conserve.


****************************************************

Why Don't You Just Die

(regizat de Kirill Sokolov, debutant rus)

Sitcom rusesc ultraviolent inspirat de excesele cinematografice sud-coreene; si poate ceva din Guy Ritchie, prin scenariul bazat pe incurcaturi si neintzelegeri. Filmul se termina intr-o balta de sange in cel mai propriu sens al expresiei. Chiar o baltoaca.

Incepe cu un tanar rusnac inarmat cu un ciocan, care se duce in vizita la socru-sau sa-i dea cu ciocanu in cap. Socru il invita la masa prefacandu-se ca nu vede ciocanu si il ia pe nepregatite aruncandu-i un televizor in cap la ginere. Soacra se ofera sa faca un ceai, dar cand afla motivul vizitei decide sa se spanzure. S.a.m.d., povestea e organizata ca o piesa de teatru de o violentza absurda, desfasurata intr-o camera, o bucatarie si o baie, plus niste flashbackuri pentru a explica motivatziile gesturilor violente.

Regizorul tanar ii mai invoca pe Tarantino si Takashi Miike, deci e vorba de un debutant care se straduie sa-si imite idolii. In buna masura reuseste, insa idolii respectivi se ocupa cu altfel de filme de ceva vreme incoace. E cam simplist dar ocazional haios si horific, cu conditzia sa nu suferi de rusofobie. Am intzeles ca sunt oameni care nu se mai pot uita la filme rusesti de teama ca incearca Putin sa-i spele pe creier.


***********************************************************

Possum

(regizat de Matthew Holness, actor BBC, apare si prin serialele lui Ricky Gervais)

Mi-ar fi placut mai mult filmul asta daca n-as fi vazut Spider-ul lui Cronenberg, care aici e... copiat, omagiat, nu-mi dau seama, dar am gasit asemanarile deranjante.

Exact ca acolo, povestea e spusa din perspectiva unui protagonist unreliable, un schizofrenic in parpalac care nu stim cat halucineaza, cat isi aminteste de-adevarat, iar in interactziunile cu altzi oameni se comporta superweird si nimeni nu vorbeste serios cu el. Mai putzin cu un mosh care e si ala superweird si spune chestii din care nu se intzelege nimic (pana la final, cand se incurajeaza o revizionare a filmului pentru a urmari niste indicii).

Protagonistul cara mereu dupa el un geamantan in care tzine un paianjen cu cap de om, iar peste asta mai baga un voice-over care recita versuri creepy. Cea mai mare parte din film se petrece cu tipu asta carandu-si geamantanu pe coclauri. Eraserhead-ul lui Lynch e o alta influentza vizibila aici, dar personaju si poanta de la final seamana mult prea tare cu Spider. Cine n-a apucat sa vada filmu ala se va bucura mai mult de asta. In fine, si actoru e destul de misto (il jucase pe Ian Curtis acu ceva ani in 24 Hours Party People).


*********************************************************

Driven

(regizat de Glenn Payne, standup comediant si autor de scurt-metraje)

Desi a fost distribuit pe la festivaluri horror, horrorul e mentzionat doar in dialoguri caci altfel filmul e o comedie minimalista - de la un capat la altul totul se petrece intr-un automobil, in care cele doua personaje se mai muta de pe un scaun pe altul (uneori mai pleaca din mashina sa faca rost de una alta).

Protagonista e o lesbiana cu ambitzii de comediant standup care da mereu dume, dar pana una alta e nevoita sa traiasca din shoferit la Uber ca industria de standup comedy nu apreciaza umorul femeiesc. Al doilea personaj e un vanator de demoni care ii solicita serviciul pe parcursul unei noptzi tensionate, in care el incearca sa o convinga ca demonii exista in timp ce ea incearca sa-l convinga ca femeile funny exista. Tot filmul e un dialog luuuuuuuuuuung intre cele doua personaje, sub pretextul ca tipa trebuie sa-l duca pe vanatorul de demoni la diverse locatzii unde acesta trebuie sa faca niste vraji.

Tipa e simpatica si haioasa, el mai putzin, dar filmul isi atinge scopul, de a oferi o alternativa cu pretext de horror la acele filme in care totul se intampla intr-o garsoniera unde doua personaje sporovaiesc cap-coada.


******************************************** 

Dreamland

(regizat de Bruce MacDonald, autorul lui Pontypool)

Scriitorul de weird fiction Tony Burgess, dimpreuna cu regizorul canadian si cu actorul Stephen McHattie (Watchmen), ne-au dat acu vreo 10 ani excelentul Pontypool despre o molima zombie transmisa prin cuvinte (inspirata de vorba lui William Burroughs Language is a virus).

Recent cei trei s-au reunit pentru dubioshenia asta care are sub 5 pe IMDB. Nu e insa un film de incepatori nepriceputzi, ci un film ultraweird care nu si-a gasit inca publicul tzinta, sau publicul tzinta nu a gasit inca filmul (mai e un film cu acelasi titlu aparut in acelasi an, posibil ca lumea s-a mai incurcat cand a dat notele - in general oamenii care dau note de 1-2 pe IMDB nu prea au capacitate de concentrare).

Henry Rollins (rocker, activist, standup comedian) poarta frac pentru prima data in viatza, in rolul unui mafiot al carui business e sa faca rost de copii pentru un vampir pedofil (islandezul Lemarquis din Noi Albinoi/Touch Me Not) - posibil ca si acest subiect sa fi contribuit la nota scazuta de pe IMDB, caci mai nou notele la filme se dau in functzie de cat de cancelabil e subiectul filmului. Juliette Lewis, pe care n-am mai vazut-o de 25 de ani intr-un film, ii organizeaza vampirului o petrecere la care muzica e cantata de un trompetist dopat cu heroina jucat de McHattie; care in paralel mai joaca un rol, sub pretextul ca atunci cand e pe heroina poate fi in doua locuri deodata - deci weird-factorul filmului e destul de sus, are si ceva influentze Twin Peaks (Lynch ar fi putut face filmul asta si toata lumea l-ar fi considerat genial).

In fine, e un film despre care istoria va dovedi ca a fost neintzeles la data aparitziei. E genu de film pentru care ma duc la festivaluri horror, de care altundeva nu prea ai sanse sa auzi.


Tuesday, December 01, 2020

Horror slabutz de mall (2 stele din 4): It (part 2), The Predator, Happy Death Day 1-2, The Boy 1-2

Ok, ar mai trebui sa scriu si despre filme bune dar hai sa mi le iau de pe cap si pe astea ca s-au strans de cand era cinema la mall.

It - partea 2

(regizat de Andy Muschietti, autorul lui Mama)

Intr-un fel e un film musai de vazut pentru cine a vazut prima parte, insa luat de sine statator e mai slab, din motive explicabile:

Nu mai are in centru actorii-copii care dadeau farmecul primei partzi, iar dintre actorii care joaca variantele adulte ale personajelor singura cat de cat simpatica e Jessica Chastain. Mai apar copiii in flashbackuri insa mai mult pt ca regizorul n-a avut incredere ca publicul ar fi vazut si prima parte. Adica omu a luat in serios posibilitatea ca cei din public sa nu stie ca se uita la un sequel, si incearca sa compenseze asta a facut cu un film excesiv de lungit (aproape de 3 ore) cu flashbackuri redundante.

Filmul urmeaza modelul ecranizarii de acu 30 de ani, care se indeparta de roman tocmai pentru a evita punctul culminant din carte (care vad ca nici pe net nu se mai mentzioneaza, asa ca mai bine nu-l mentzionez nici eu). Scena respectiva era esentziala acolo ca "poarta" prin care personajele-copii se transforma in adultzi, contrastand cu vulnerabilitatea adultzilor care nu mai gasesc o "poarta" similara pentru a reveni in copilarie. Metafora e insa ocolita de la distantza de ecranizari, chiar Stephen King apare intr-un cameo sa explice ca uneori pur si simplu n-ai cum sa nu modifici finalul filmului comparativ cu cartea. Wink-wink.

Ma rog, toate lucrurile astea nu cred ca mai trebuie explicate daca intzelegi birocratzia din spate: scenaristul primei partzi, Cary Fukunaga a vrut sa aduca noile filme mai aproape de roman, chiar sa includa o versiune psihedelica a controversatei scene "interzise" (el fiind expert in povesti cu copii abuzatzi, vezi munca sa la Beasts of No Nation sau True Detective), insa a fost inlocuit pentru acest sequel de ineptul Gary Dauberman (Annabelle). E ca si cum ai face Morometzii 1 cu Liviu Ciulei si Morometzii 2 cu Ioan Carmazan. Asta explica si flashbackurile redundante - scenaristu pare ca incerca sa-si lamureasca lui insusi despre ce a fost prima parte.

In consecintza filmul va lasa celor nefamiliarizatzi cu Stephen King impresia ca acesta e un autor de cartzi pentru copii, iar It o alternativa ceva mai scary la Harry Potter - e si o gramada de merchandise pentru copii cu clownu din It, s-a mizat si pe succesul serialului Stranger Things, in general povestea a fost castrata chimic sa nu deranjeze pe nimeni.


*******************************************

The Predator

(regizat de Shane Black, actor in primul Predator)

Alt film care incepe excelent si se fasaie brusc la jumatate, cand intervine "project managementu". Prima jumatate e cel mai bun Predator de la primul film incoace - efecte speciale organice, cafteli dinamice si gaguri violente ca pe vremea lui Arnold, soldatzi care mor eroic in timp ce spun bancuri, chiar niste feminism de bun simtz (=femeie de shtiintza luptandu-se cu predatorul toxic, plus un soldat cu sindromu Tourette care spune compulsiv "I eat pussy"). Aflam ca extraterestrii vin spre Pamant din cauza schimbarilor climatice, deci povestea e conectata la subiecte importante. Apar si cainii extraterestri din precedentul film, desi se zicea ca acela va fi ignorat. Are si partzi cute, un copil care gaseste casca lu Predator si o poarta pe post de masca in timpul Halloweenului, ceea ce atrage atentzia monstrilor asupra sa.

Apoi in a doua jumatate ceva se rupe brusc - cica la un test screening cu un focus group de idiotzi cineva s-a plans ca se vorbeste prea mult in film, asa ca au refilmat ultima juma de ora. Se simt taieturile, personajele se relocheaza inexplicabil, sunt probleme grave de continuitate (unii se impusca intre ei iar in clipa urmatoare se bat prieteneste pe umar). Finalul cica a avut vreo trei variante, dintre care doua trebuiau sa stabileasca o legatura cu filmele Alien - s-a renuntzat dar nici n-au gasit o alternativa mai buna, iar in finalul improvizat la repezeala se vad inscriptzii in engleza pe niste deviceuri extraterestre; macar de erau in chineza, puteau trece drept hieroglife extraterestre.


***************************************************

Happy Death Day

(regizat de Christopher Landon, autorul unuia dintre filmele Paranormal Activity)

Comedie cvasi-horror mainstream pentru hăhăit la mall cu colegii de liceu care n-au vazut un film in viatza lor, m-a atras pentru ca regizorul facuse cel mai bun capitol din Paranormal Activity iar filmul asta a strans niste reviewuri pozitive; insa le-a strans in baza faptului ca a trecut suficient de mult timp de la Groundhog Day, de care lumea nu pare sa-si mai aminteasca. Daca te uitzi prin comentariile de pe IMDB gasesti 4-5 pozitive, apoi cate unul se baga si intreaba: bai, da voi chiar n-atzi vazut Groundhog Day?

Am dat drumul filmului fara sa ma uit la vreun trailer, iar gagica-mea era destul de incantata de ideea ca eroina retraieste la infinit aceeasi zi din viatza ei, invatzand de fiecare data cum sa se poarte mai bine cu cei din jur insa sfarsind fiecare iteratzie cu o moarte violenta. Ne uitam noi la film asa si pe masura ce iritarea crestea in mine, o intreb: bai, da tu n-ai vazut Groundhog Day?

Spre sfarsit eroina scapa cumva din ziua aia care se tot repeta si ii povesteste iubitului ce a patzit, iar tipu se intoarce spre gagica si o intreaba: bai, da tu chiar n-ai vazut Groundhog Day? Cumva producatorilor li s-a parut ca daca baga duma asta in film il fac metaironic si referentzial si problema e rezolvata. Nu, nu e rezolvata, e ultimul hal de apropriere culturala cu hipsteri in locul lui Bill Murray si bazandu-se pe faptul ca lumea isi pierde memoria colectiva.


*************************************************

Happy Death Day 2U

(regizat de Christopher Landon, autorul unuia dintre filmele Paranormal Activity)

Situatzia e putzin imbunatatzita in acest sequel, in sensul ca acum furaciunea e doar pe jumatate din Groundhog Day, restul s-a apropriat din Back to the Future. Gagica din primul film nu doar ca retraieste aceeasi zi, de data asta o retraieste intr-un univers paralel in care lucrurile sunt putzin schimbate, cum ar fi ca gagiu-sau e combinat cu alta.

E important ca cele doua filme sa fie vazute unul dupa altul pentru ca multe poante de aici sunt de fapt finalizari ale unor poante incepute in primul film. Lucrurile vireaza putzin dinspre un slasher spre geek-SF - aflam ca motivul pentru care se intampla ce se intampla sunt experimentele lucrarilor de diploma ale unor studentzi la fizica care si-au bagat degetele in tzesatura subcuantica a universului.

N-as chiar recomanda filmele astea - sunt o tentativa de a lansa o franciza horror monetabila pentru genul de public care acu 15-20 era incantat de filmele Final Destination si isi inchipuie ca in felul asta se hlizesc ironic la adresa culturii horror. Unii le compara si cu seria Scream ori cu American Horror Story, dar comparatzia e ofensatoare - e clar ca se incearca asa ceva, dar... nu, treci la loc in banca. Totusi daca cineva se uita la prima parte sa o vada si pe a doua caci majoritatea poantelor bune sunt aici. Cica urmeaza o a treia parte.


*****************************************************

The Boy

(regizat de William Brent Bell, autorul lui Wer)

O babysiteritza e angajata de o familie de boieri englezi sa aiba grija de fiul lor care e de fapt o papusha. Iar restu filmului tre sa ne prindem daca papusha e posedata de fantome, daca e o farsa sau daca protagonista e de fapt nebuna. Soundtrack destul de simpatic al lui Bear McCreary, un superstar al muzicii de film horror.

Ce chestie ciudata - cineva a considerat ca intre toate filmele alea cu Annabelle ar mai fi nevoie de inca o trilogie pe acelasi subiect, dar in care papusha sa fie baietzel si victima femeie. Diferentza esentziala e ca aici se merge pe un vibe gotic - e filmat in castelul asta mishto din Canada, pozand drept castel scotzian, iar protagonista e o actritza englezoaica pozand drept turista americana venita in Scotzia (partea a doua e cu o actritza americanca pozand drept englezoaica). Cam alandala, totusi seria asta e nitzel superioara lui Annabelle prin ce ar trebui sa fie obligatoriu in genul asta de filme: finalul neasteptat.

Nu teribil de neasteptat, dar orisicum se vede efortul scenaristului de a face pe desteptul (efort care din majoritatea filmelor de gen lipseste). Alta calitate e ca ambele filme (care au iesit pana acum) sunt facute de aceeasi echipa, filmate la aceeasi locatzie, deci e o oarecare coeziune intre cele doua filme.


***********************************************************

The Boy 2

(regizat de William Brent Bell, autorul lui Wer)

Cum ziceam, aceeasi echipa care a facut primul film vine cu o interesanta continuitate in acest sequel, desi in mare parte a filmului spectatorul e luat de prost, sau cumva se considera ca n-a vazut primul film, ori ca a fost lovit de Alzheimer intre timp. Katie Holmes, fosta nevasta a lui Tom Cruise, are primul sau rol notabil dupa multzi ani si mai apare unul din pushtii din Stranger Things.

Familia lor se muta la tzara in preajma castelului din primul film si gaseste in padure papusha cu pricina, plus un padurar care a mai jucat prin Game of Thrones si pare ratacit de pe platourile de filmare de acolo (doar ca are o pushca de vanatoare la el). Mistere nu prea sunt, caci spectatorul si le-a lamurit in primul film, insa acu tre sa se uite cum si le lamuresc si personajele, ceea ce e pe jumatate enervant, pe jumatate funny.

Papusha manifesta din nou simptome de posesiune demonica, sau fantome, sau farsa, mai e si baietzelu asta care nu stim cat e autist si cat malefic - e destul de greu ca dupa lamurirea twistului din primul film sa mai trezesti un interes in spectator, dar se fac totusi niste eforturi in acest sens, nu e doar more of the same, ceea ce am apreciat. Nu e mare lucru seria asta, dar e superioara lui Annabelle, de fapt tuturor spinoffurilor Conjuring.