Tuesday, October 21, 2014

Francize Marvel

Acu multzi ani imi propusesem sa fac o serie de articole despre ecranizarile Marvel dar am apucat sa scriu doar despre trilogia Blade (care m-a cam scos din sarite cu exceptzia partzii din mijloc, regizata de Guillermo del Toro) si despre primele 6 filme X-men (care se mentzin inca proaspete dupa 15 ani de la debut). Observand intre timp ca filmele astea au ajuns la mare moda, am zis ca hai sa adun laolalta niste impresii de sinteza macar.

Unii se plang ca ecranizarile BD cu supereroi au invadat cinematografele. Eu ma plang doar ca nu e suficient sex si violentza in filmele astea. Unii se plang ca Hollywoodul vrea sa ne spele creierele cu filmele astea. In realitate, Hollywoodul n-are nici un amestec, aici avem o lupta corporatista intre cei doi publisheri mainstream ai benzii desenate americane, DC Comics (Superman, Batman, Green Lantern, Watchmen, Constantine, The Spirit) si Marvel (aproape totzi restu plus KickAss). Undeva in razboiul asta isi mai baga coada si niste lipitori care incearca sa ciuguleasca firimiturile de la masa: Dark Horse - de departe cei mai selectivi si cool in businessu ecranizarilor (Hellboy, Sin City, 300), hipsterii Oni Press (Scott Pilgrim, Whiteout), francezii (Adele Blanc-Sec, TinTin), asiaticii (Old Boy, Priest, Blood), italienii (Dylan Dog) samd. Destul de absenti (dintre cei care ar avea material ecranizabil cat incape) sunt britanicii (doar un Judge Dredd) si Image Comics (o ecranizare Spawn in anii 90 si recentul serial The Walking Dead care de fapt nici nu prea e perceput de public drept ecranizare BD).

In batalia asta DC vs. Marvel, ultimii par avantajatzi, datorita proiectului cinematografic de mare anvergura The Avengers, in care converg mai multe dintre filmele Marvel aparute in ultimii ani. Christopher Nolan a dat unele semne ca ar vrea sa aplice strategia si la DC Comics, aducand laolalta povestile Batman si Superman, dar inca n-avem nimic concret.


The Avengers (1 film, plus unul in postproductzie) 

Cu filmul asta Marvel au dat lovitura, am impresia ca a fost al treilea cel mai de succes film dupa Titanic si Avatar, ceea ce pt. un film considerat a fi pt. copii e mare lucru. M-as fi asteptat totusi la mai multe din partea lui Joss Whedon care m-a incantat recent cu Cabin in the Woods si e una din figurile iconice ale culturii populare moderne si ale BDului in general (vezi serialele Buffy, Firefly).

Daca e sa ne luam dupa materialul original, sub acest titlu ar trebui sa apara sooner or later cam totzi supereroii Marvel. Cei care au rabdare sa astepte dupa creditele de final de film au remarcat in ultimii 10 ani ca la finele fiecarui film Marvel aparea Samuel Jackson sa recruteze personaje pentru filmul The Avengers (de la o vreme incoace, filmele Marvel au chiar doua scene post-credits, care dau indicii despre aparitziile viitoare).

Pana la urma in The Avenger nu apar chiar totzi, ratziunile fiind multiple: a) Chris Evans a jucat in anii astia si rolul Captain America si al unuia din Fantastic Four si ar iesi penibil sa adune cele doua personaje in acelasi film, b) Ray Stevenson a jucat si rolul lui Punisher si pe al unuia din amicii lui Thor; c) actorii care i-au jucat pe Hulk si pe Punisher s-a schimbat de doua ori, d) Spiderman si X-men pare ca se dezvolta in niste cicluri cinematografice de sine statatoare (din cauza de drepturi de ecranizare), d) The Punisher a trecut complet neobservat si va trebui resetat din radacini.

Asa ca pana la urma pt ambitziosul proiect The Avengers (in regia lui Joss Whedon, unul din idolii culturii pop moderne, vezi serialele Buffy/Firefly/Dollhouse) au mai ramas disponibili doar Downey Jr. (Iron Man), Scarlett Johansson (Black Widow, introdusa superficial tot in Iron Man), Chris Evans (Captain America), Chris Hemsworth (Thor) si Samuel Jackson (Nick Fury, caruia n-au apucat inca sa-i faca film separat). Mai apar Jeremy Renner (Hawkeye, are si el un film in lucru) si, totusi, Hulk (jucat de data asta de Mark Ruffallo). Hulk nu putea absenta pt ca a fost unul din fondatorii grupului The Avengers. Tot membri fondatori au fost si Wasp si Ant-man, dar astora n-au apucat sa le faca filme, si chiar nu se putea face un film The Avengers fara nici un membru fondator. E oarecum surprinzatoare absentza lui Hugh Jackman, cel mai loial actor al acestor filme, el jucandu-l pe Wolverine deja de aproape 15 ani, dar cum ziceam exista divergentze legale cu privire la drepturile de ecranizare Marvel. Sunt surprins si de absentza lui Spiderman, care a avut totusi parte de o trilogie plina de succes, proaspat rebootata cu inca doua filme noi. Sper ca unii dintre astia sa fie introdusi in schema candva in viitor, pentru a aduce in cinema un univers Marvel holistic.

Desi lucrurile au mers financiarmente struna in ultimii 10 ani pentru Marvel, The Avengers-filmul mi s-a parut putzin cusut cu atza alba. Eu l-as fi amanat pana cand piesele din puzzle ar fi fost mai asezate, pana cand ar fi fost introdusi cum se cuvine si altzi eroi. Dpdv al plotului lucrurile sunt oarecum legate, filmul pare un sequel direct la Thor si Captain America si ofera niste directzii ce par a fi dezvoltate in Iron Man 3. E despre ceva artefact magic care deschide portaluri pentru specii extraterestre invadatoare - o retzeta din pacate prea mult reciclata in universul Marvel si care risca sa submineze franciza in varianta de cinema, insa ocazioneaza si o noua generatzie de efecte speciale bombastice, fara precedent in istoria industriei.


Captain America (2 filme)

Desi Captain America e cel mai anost si mai penibil dintre supereroii Marvel, in el pare ca s-a investit cea mai multa atentzie si grija la detaliu. Daca ceilaltzi eroi au fost ganditzi strict in scopuri de divertisment, Captain America e un simbol patriotic caruia i se datoreaza senzatzia ca benzile desenate Marvel sunt profund americane. Sigur, pe la noi lumea stramba din nas pana si la auzul numelui acestui erou, insa daca stau sa-l compar cu manifestarile culturale ale patriotismului romanesc, nu stiu care iesim mai penibili. Creca am fi avut mult de castigat ca popor si mentalitate de pe urma unui astfel de erou fictiv decat am avut de pe urma lui Toma Alimosh.

Din multe puncte de vedere e un erou searbad - a fost creat in laboraterele secrete SUA in timpul celui de-al doilea razboi mondial (comparativ, originile lui Thor, Spiderman etc. sunt mai spectaculoase), unicul sau artefact e un scut indestructibil cu o stelutza in mijloc (in timp ce ceilaltzi eroi sunt plini de magie si gadgeturi), e destul de prostovan (si e portretizat ca un patriot bigot in lucrarile Marvel de "maturitate"), costumul lui e cel mai penibil din toata istoria Marvel iar inamicii sai nu-s nici ei spectaculosi (majoritatea inspiratzi de conflictele politice ale americanilor).

Si totusi, atat banda desenata (relansata acu ceva ani sub scriitura lui Ed Brubaker) cat si cele doua filme, sunt cu doua clase peste restul productziilor Marvel, cu o mare atentzie la scenariu, la pozitzionarea eroului si la designul general al filmului (in special primul, cu o interesanta patina de anii 40). Se munceste destul de mult la rafinarea acestui erou ca simbol natzional, depasind sfera divertismentului pur in care au fost inventatzi ceilaltzi. Poate doar Iron Man se mai indreapta in directzia asta.

In primul Captain America miza filmului era un artefact ramas de la zeul Odin (via Hitler) prin care se stabileste o punte de legatura cu mitologia vikinga si filmele supereroului Thor. O alta conexiune interesanta e cu Iron Man, al carui tata e implicat in experimentele militare ce duc la crearea lui Captain America. Inamicul e ofitzerul nazist-mutant Red Skull, jucat de Hugo Weaving iar filmul a fost facut de un specialist al filmelor pentru copii, Joe Johnston (Wolfman, Jumanji).

Paradoxal, a doilea film a fost lasat in seama unor regizori de televiziune, ceea ce sugereaza ca dupa o avalansha de filme cu nume high profile, Marvel se pregateste sa taie de costuri si sa intre pe o linie de productzie de masa cu genu asta de filme. Practic la momentu asta ei fac un serial de blockbustere, cu 5-6 episoade pe sezon. Al doilea film a apelat la serviciile lui Robert Redford in rolul unui politician alunecos de tip modern, din asta cum candideaza si la noi la prezidentziale. Au primit roluri mai carnoase Samuel Jackson si Scarlett Johansson, amandoi pregatindu-se pentru propriile filme, putzin cam prea mult amanate. Inamicul de data asta e Bucky, camaradul de arme al lui Captain America din primul film, convertit de nazisti in inamic al poporului si ofitzer sub acoperire. Sunt din nou o gramada de referintze la tensiunile politice actuale, in special cele legate de Snowden. Abia astept un film Marvel despre Turcescu, ori macar cu Captain Russia.


Thor (2 filme)

Cu Thor, Marvel a incercat sa evidentzieze aspectul pe care il rateaza complet detractorii benzilor desenate cu supereroi, si anume ca toate povestile astea nu sunt altceva decat mitologia noastra moderna, noua versiune a Legendelor Olimpului si a epopeilor cu supereroi antici, pe care urmasii nostri de peste 5000 de ani o sa le descopere gandindu-se ce dracu era in capu nostru si o sa faca piese de teatru experimental dupa ele.

Thor si aventurile sale sunt aduse direct din mitologia vikinga, deci e puntea de legatura intre mitologiile vechi si astea noi. Primul film Thor a fost dat pe seama unuia din cei mai seriosi regizori implicatzi in biznisu asta, Kenneth Branagh, pe motivul ca a mai facut el teatru shakespearian si se pricepe la chestii d-astea de epoca. Ma rog, filmul nu e chiar de epoca, zeii vikingi sunt de pe alta planeta si ajung la noi printr-o gaura de vierme facilitata de cercetarile lui Natalie Portman. Primul film Thor m-a dezamagit totusi prin sentimentul de supa reincalzita si prin personajul negativ, Loki care arata mai mult gay decat amenintzator (un actor britanic adus din teatru de Branagh). Nici prezentza lui Anthony Hopkins in rolul lui Odin n-a salvat impresia, iar viziunea asta semitehnologizata asupra lumii zeilor vikingi rateaza evocarea mitologiei.

Pentru al doilea film Thor, Brannagh a abandonat proiectul, lasandu-l in seama unui regizor de televiziune, Alan Taylor (Sopranos, Game of Thrones), ceea ce confirma inca o data strategia pe care o aminteam la Captain America. Totusi rezultatul mi s-a parut superior. De data asta zeii vikingi sunt explicit prezentatzi drept extraterestri si se bat cu o specie de dark-elfi care au nave spatziale (condusi de Eccleston din Dr. Who). Scenariul se twistuie putzin ca sa integreze elementele comune cu Captain America, the Avengers si Iron Man 3, iar cine nu le-a vazut pe alea o sa piarda o serie de referintze si motivatzii ale personajelor - o chestie ce poate fi enervanta dar tzine de strategia generala Marvel, aplicata si in BDuri, de a crea o retzea epica de largi proportzii din numeroase povesti conectate prin "hyperlinkuri".

O surpriza importanta e introducerea lui Benicio del Toro intr-un cameo (rolul lui The Collector) menit sa conecteze filmele Avengers cu o noua franciza Marvel pe cale sa se lanseze, Guardians of the Galaxy, care o sa complice si mai tare lucrurile.


Fantastic Four (2 filme)

Fantastic Four se numara printre cele mai longevive benzi desenate de la Marvel si e o minune ca ecranizarile au aparut asa de tarziu, dar parca mai mare minune e ca sarcina a cazut in spinarea unui regizor ca Tim Story despre care daca va intrebatzi who the fuck iz dat, aflatzi ca asta ma intreb si eu. Raspunsul e ca omul e un tanar negru care si-a demonstrat talentele pe comedii MTV cu negri precum Barbershop si Taxi.

Am tot amanat sa ma uit la filmu asta, dar pana la urma am cedat ispitei vazand ca in rolul evil a lui Doctor Doom joaca unul din eroii serialului Nip Tuck. Din pacate filmul arata si se poarta ca si cum s-ar adresa claselor primare, ceea ce poate ca nu e un lucru rau avand in vedere ca cam aia e si varsta la care tre sa citesti Fantastic Four. Totusi, e o abatere nasoala de la trendul actual de revitalizare a povestilor cu supereroi printr-o prisma mai matura. Iar efectele speciale nu se ridica la nivelul la care sa concureze cu alti favoriti ai pushtimii moderne. Asa ca ramane un film strict pt copii, cu efecte speciale de mana a doua, dar se achita de obligatia de a lamuri originile celor 4 fantastici - omu cauciucat, omul-bolovan, omul de foc si fata invizibila (Jessica Alba care degeaba apare dezbracata daca e invizibila). Acestia au capatat puteri supranaturale de la o explozie solara si trebuie sa se bata cu un inamic foarte anost, pomenitul Doctor Doom.

Totusi la Fantastic Four II: Rise of the Silver Surfer treaba sta cu totu altfel. A venit un scenarist de la The Simpsons, deci avem umor, a venit echipa de la Orphanage FX deci avem efecte speciale spectaculoase si a venit Galactus-devoratorul de planete, deci avem o amenintzare spectaculoasa si un conflict cu angajament. Toate ingredientele astea ridica filmul la o cota net superioara. Iar Silver Surfer e un personaj cool si fluidiform care se da cu surfu prin Univers sa gaseasca planete care sa fie devorate de infectul de Galactus, un gunoi mare care pluteste printre stele - o viziune acuzata de fanii vechi ai colectziei, dar care e inspirata de totusi de cateva miniserii ce ii dau acestui zeu o reinterpretare astronomica (vezi Ultimate Galactus a lui Warren Ellis). E o diferentza enorma intre cele doua filme Fantastic Four, dar tot nu imi explic de ce The Avengers pare sa ignore complet existentza acestor personaje.

Hulk (2 filme)

Hulk l-a avut la timona pe nimeni altul decat Ang Lee, omul care a luat Oscaruri cu Brokeback Mountain si Life of Pi. Asadar filmul s-a dorit o revelatzie, o regandire totala a genului prin prisma melodramei si dramei personale, cu accent pe macinarea psihologica a eroului, o demonstratzie timpurie ca filmele cu eroi se pot adresa si oamenilor mari.

Din pacate consider proiectul esuat, caci Ang Lee se chinuie prea tare sa demonstreze ca e Ang Lee. In Hulk se vorbeste mult si degeaba, si sa nu zica lumea ca filmul nu e cu batai, e excesiv de lungit cu o batalie seaca si fara miza intre erou si elicopterele americane. Partea cea mai nasoala din tot filmul e tentativa lui Ang Lee de a fi "experimental", adica de a reflecta vizual stilul benzilor desenate, obiectiv desavarsit ceva ani mai tarziu de Sin City sau 300. Smecheria lui Ang Lee e atat de ieftina incat te umfla rasu: pe ici pe colo incadreaza fetzele unor personaje sau unele scene cu chenare dreptunghiulare sau face tranzitzii intre scene ca in Powerpoint. Trucul asta ieftin, coroborat cu efectele speciale nasoale (Hulk e oricum cam stupid ca si look) si cu o melodrama exagerata au facut ca filmul lui Ang Lee sa produca o impresie destul de nasoala in ciuda faptului ca joaca una din actritzele mele preferate, bunoaca Jennifer Connelly.

Ceva ani mai tarziu, in 2008, Marvel nu s-a lasat si a scos Incredible Hulk, o continuare resetata cu Edward Norton, iar regizorul au fost inlocuit cu unul mai priceput la filme de actziune, un francez care inainte a lucrat la franciza Transporter. Aspectele pozitive sunt ca noua echipa reuseste sa scoata franciza Hulk din mocirla creata de Ang Lee, ca se rezolva misterul izmenelor lui Hulk (de ce nu se rup pe el ca restul hainelor) si ca leaga filmul de Iron Man (lansat tot in 2008) si de viitoarele filme Marvel. Partea nasoala e ca Incredible Hulk nu reuseste sa fie mai mult decat un film de duzina, iar Edward Norton nu e deloc potrivit pentru rol. De altfel l-au si inlocuit pentru The Avengers cu Mark Ruffalo.

In concluzie, Fantastic Four si Hulk sunt doua tentative pe jumatate esuate, ramase mult in urma celorlalte filme Marvel.

Iron Man (3 filme)

Despre trilogia Iron Man am tot scris aici pe masura ce am vazut filmele. Robert Downey Jr. reuseste sa-l faca pe Iron Man unul din cei mai iubitzi eroi Marvel, in ciuda premisei relativ fade a personajului (cam la acelasi nivel patriotic/sec ca si Captain America). Conectarea originilor sale cu razboiul din Irak, apoi cu obsesia americana asupra terorismului au facut ca seria sa fie cea mai de succes din toate cele enumerate pana aici. Un alt mare plus au fost si actorii din rolurile secundare - Mickey Rourke, Jeff Bridges, Ben Kingsley, Gwyneth Paltrow - e clar echipa cea mai solida din toate proiectele Marvel de pana acum.


Recentul Iron Man 3 ecranizeaza una din contributziile autorului BD birtanic Warren Ellis (RED, Transmetropolitan), ceea ce face inamicii mai interesantzi decat ne-a obisnuit Marvel. Orice poveste de Warren Ellis are un substrat politic la adresa americanismului actual – pe presedintele SUA il cheama Ellis si este rapit de un fel de Osama bin Laden (Ben Kingsley), care mascheaza un biznis militar cu experimente genetice si geekshi teroristi condusi de Guy Pearce.

Pare sa existe o corelatzie importante intre calitatea filmelor Marvel si substratul patriotic. Sunt tentat sa cred ca avem si un puternic suport guvernamental insidios aici, iar filmele astea s-ar putea sa fie pentru Casa Alba mult mai mult decat entertainment, un fel de imbarbatare a patriotismului agresiv american si de intimidare a dusmanului.


Amazing Spiderman (2 filme)

Spiderman e unul din vinovatzii acestui revival de filme Marvel, lansat cu mare succes de trilogia ingrijita de Sam Raimi acu 15 ani, la putzin timp dupa lansarea seriei X-men. Din motive care nu mi-s clare, recent Spiderman a fost complet resetat, inclusiv originile sale, intr-o serie noua cu actori noi, fara Raimi si cu un puternic vibe de comedie romantica potentzat de regizorul de romantze hipsteresti Marc Webb (500 Days of Summer) si scenariile indivizilor care s-au ocupat de Fringe si Lost. Efectele speciale par ceva mai cartoonish decat in versiunea lui Raimi, si chiar decat in celelalte filme Marvel care imping tot mai insistent inspre un fel de realism techno.

Primul film a fost foarte dragutz, dar cam slab la capitolul cafteala si bombardamente, cu un inamic nespectaculos. Noii actori, Andrew Parker si Emma Stone, sunt simpatici dar nepotrivitzi rolurilor - ar trebui sa fie liceeni dar apar ca un fel de hipsteri corporatisti cu pasiuni supereroice (ceva in zona Scott Pilgrim). O noutate e ca Emma Stone nu o joaca de fapt pe iubita traditzionala a lui Spiderman (cea din filmele lui Raimi), ci o iubita mai obscura din adolescentza eroului, stiuta doar de connoisseurii care au fost foarte incantatzi de acest element de "finetze".

Al doilea film insa nu mi-a mai placut, desi faptul ca inamicii sunt jucatzi de Jamie Foxx (Electro) si Paul Giamatti (Rhino) suna promitzator. Amandoi au insa foarte putzin screen time si apar mai degraba ca subploturi bagate cu fortza in poveste. Filmul lasa impresia ca se termina de vreo 4 ori, si tot continua cu evenimente prost conectate la scenariu. M-a enervat foarte mult si soundtrackul dubstep care trebuia sa fie sincrona cu ideea ca unul din inamici are puterea de a manipula electricitatea.

Tuesday, October 14, 2014

Shaun Tan - Tales from Outer Suburbia


Pedigree: - nominalizare World Fantasy (pentru culegere de autor)

Anul trecut australo-chinezul Shaun Tan a castigat Oscarul la categoria scurt metraj de animatzie cu Lost Thing, il putetzi vedea aici. In ultimii ani a mai incasat doua premii World Fantasy si un Hugo la categoria grafician.

Din 1991, de cand Neil Gaiman a castigat premiul World Fantasy cu o banda desenata, nu s-a mai permis nominalizarea de BDuri la categoriile literare ale premiilor respective, pana in 2009 cand, cu volumul de fatza, Shaun Tan nu doar ca a castigat premiul ca grafician, dar a fost nominalizat si la categoria culegere de autor, in compania unor contracandidatzi precum Peter Beagle sau Kelly Link.

Cazul lui Shaun Tan nu este intru totul similar cu al lui Gaiman caci, tehnic vorbind, cartea asta contzine si pagini de text pur. Are si bucatzi de banda desenata dar in cea mai mare parte e proza ilustrata. In unele cazuri proza se frange si lasa loc ilustratziilor sa continue povestea. Deci un fel de mix de canale media, in care autorului ori i-a fost lene sa ilustreze unele portziuni de poveste, ori i-a fost lene sa scrie dialoguri pentru unele ilustratzii.

La origini, cartea e un performance multimedia organizat de Spare Parts Puppet Theater, un teatru de papusi din Australia care face reprezentatzii si instalatzii de arta din obiecte gasite prin gunoaie. Volumul de fatza e transpunerea literara a performance-ului respectiv. Mai jos am pus o imagine din show-ul cu pricina, prezentand povestea unor bucatzi de hartie rupte care se unesc intr-un cocolosh sa dea nastere unei poezii involuntare, alcatuita din cuvintele scrise pe fiecare fashie.
 

Ca grafician, Shaun Tan vine dintr-o scoala fantasy tributara, zic eu, lui Luigi Serafini (autorul misterioasei cartzi Codex Seraphinianus, despre care discutam cu alta ocazie). Adica cu multe abstractziuni, jocuri de asocieri cognitive si, in masura in care face sens, poezie grafica (daca exista roman grafic, tre sa existe si asta, nu?). Cica in Australia sunt foarte la moda tatuajele bazate pe desenele lui.

Volumul Tales from Outer Suburbia vine intr-un elegant format placheta de nici 100 de pagini ca mai toate lucrarile autorului, perfecta pentru facut cadou cuiva care colectzioneaza cartzi. Daca facem abstractzie de grafica, putem zice ca e o culegere de flash fiction, cu proze fantastice ultra-scurte (1-2 pagini) lipsite de o naratziune traditzionala, mai degraba vignette lirice, deci nu am prea mult de povestit despre ele. Majoritatea incearca sa starneasca nostalgii imbracate intr-o aura magica legate de mediul suburban, ceva ce a incercat si Kevin Huizenga intr-un volum despre care am povestit mai demult, dar aici efectul e mult mai puternic iar calitatzile artistice infinit superioare. Avand in vedere ca n-am trait niciodata in suburbii (eu ducandu-mi traiul ori in sate uitate de lume, ori in metropole kkcioase), nu prea stiu ce e aia suburbie (poate Borhanciu din Cluj?) asa ca nu-mi dau seama de acuratetzea mood-ului generat de povestile astea.

O sa mentzionez doar cateva din povesti, care au mai multa carne pe oase:
  • The Nameless Holiday. Despre un fel de inversare a Craciunului, in care un ren orb vine pe la casele oamenilor sa culeaga de la fiecare cel mai drag lucru pe care il are;
  • Distant Rain. Asta e bucata pe care o pomenisem mai sus, cu bucatzile de hartie care se aduna intr-un cocolosh de poezie care se rostogoleste pe ulitze suburbane;
  • Alert but Not Alarmed. Guvernele din toata lumea impun fiecarui cetatzean sa instaleze in gradina o racheta nucleara si sa stea in alerta. Cetatzenii le instaleaza, apoi le vopsesc in culori vesele iar guvernele se ingrijoreaza ca populatzia nu e suficient de alerta;
  • The Amnesia Machine. Despre o "arma de distragere in masa" instalata de guvern in parcul unei suburbii;
  • No Other Country. O familie de imigrantzi frustratzi gasesc intre peretzii casei pe care au inchiriat-o o lume noua, identica celei pe care au lasat-o in urma;
  • Grandpa's Story. Doi bunici isi povestesc relatzia sub chipul unei fabule alegorice la adresa crizelor pe care le-au depasit impreuna;
  • Our Expedition. Doi copii se intreaba ce se afla dincolo de marginile hartzii pe care tatal lor o tzine in masina;
  • Eric. Un pitic venit la studii superioare se muta la o gazda cu care are probleme de comunicare;
  • Broken Toys. Doi copii gasesc un scafandru japonez din al doilea razboi mondial care vrea sa-si viziteze iubita.
Cam asta e. Imaginea de dedesubt nu e din carte, ci e un mural de 20 de metri patratzi pictat de Shaun Tan pentru biblioteca din Perth. E menita sa intareasca legatura pe care am facut-o cu Serafini.

- plusuri: o carte foarte dragutza si incarcata de emotzii impachetate suprarealist
- minusuri: cam subtzirica si pentru unii probabil prea abstracta
- recomandare: colectzionarilor de carte, parintzilor de copii desteptzi

 

Tuesday, October 07, 2014

Slash film fest 2014 - filmele cool

Inchei cu acest articol darea de seama de la festivalul de film Slashfilm de la Viena. Articolul trecut a fost despre filmele rezonabile, asta e despre filmele cool si foarte cool.


The Dance of Reality

Pe Alejandro Jodorowsky l-a apucat harnicia la 85 de ani si a revenit cu primul sau film dupa 23 de ani de cand a zis ca se lasa de cinema pentru a se dedica exclusiv magiei si benzii desenate. Probabil va fi si ultimul sau film, desi in interviuri a sugerat planuri pentru o continuare la El Topo, pe care suspectez ca l-a planificat pentru aniversarea de 100 de ani.

The Dance of Reality e un fel de ecranizare a primei jumatatzi din recent publicata "autobiografie psihomagica" a auteurului. Nu ma asteptam la mare lucru, aveam chiar falsa impresie ca e documentar (m-am lamurit intre timp ca documentarul e altu, ala in care Jodorowsky povesteste cum a incercat sa ecranizeze Dune in anii 70). Am avut surpriza sa vad un film magic in toata puterea cuvantului si sa capat un sambure de intuitzie asupra a ceea ce intzelege Jodorowsky prin magie - o combinatzie de filozofie existentzialista cu arta terapeutica si sentiment religios holistic, apolitic. Sunt tentat sa il aprob in ciuda faptului ca in trecut, prin fragmente de interviuri scoase din context, mi-a aparut drept un dubios cu creierii prajitzi de LSD si cam supralicitat de francezi datorita simpatiilor comuniste si statutului de superstar BD.

Cum ziceam, filmul ecranizeaza doar inceputul autobiografiei - in film Jodorowsky e doar un pushti, iar personajele principale sunt parintzii sai: mama e un monument de maternitate cu sani imenshi, care isi canta toate replicile din film; tatal e un evreu comunist ce poarta o admiratzie obsesiva pentru Stalin in zorii perioadei naziste din istoria Chile. Din cand in cand pustiul Jodorowsky mai are viziuni cu regizorul Jodorowsky, venit din viitor sa-i dea sfaturi. Nu tzin minte o ilustrare mai puternica a nostalgiei familiei si copilariei. Ajuta si faptul ca filmul a fost facut in satul natal al regizorului, un sat pescaresc din Chile, si ca trei dintre actori sunt fiii regizorului, unul dintre ei jucandu-si propriul bunic (adica pe tatal lui Jodo).


Stage Fright

Musicalul horror e un gen improbabil la care nu se prea inghesuie regizorii, dar care a lasat titluri de referintza in istoria cinemaului (si a teatrului) – Fantoma de la Opera, The Rocky Horror Picture Show, Cannibal the Musical, Sweeney Todd, The Genetic Opera. E si mai improbabil sa existe doua filme din acest gen care sa il aiba pe Meat Loaf in distributzie – dar iata ca la multzi ani dupa Rocky Horror... individul revine la musical acest film de debut foarte entuziast, placut, cu cantece excelente.

Povestea e un fel de Fantoma de la Opera putzin pervertita, in sensu ca fantoma e un metalist dement care uraste opera si vrea cu orice pretz sa opreasca punerea in scena a unei reinterpretari kabuki dupa... Fantoma de la Opera. Eroina e o cenushareasa-bucatareasa ale carei talente sunt remarcate de regizorul punerii in scena, insa e traumatizata de faptul ca maica-sa, fosta cantareatza de opera, a fost omorata tocmai in timpul unei reprezentatzii cu... Fantoma de la Opera.

Filmul include natural referintze funny la o gramada de titluri horror – Carrie, Hellraiser, Texas Chainsaw Massacre, dar in acelasi timp are si un ton foarte gay (inclusiv un cantec intitulat I am gay but not in that way). O placere.

The ABCs of Death 2

Desi formatul de antologie de scurt-metraje horror pare foarte popular in ultima vreme (vezi VHS, Creepers, Chillerama etc.), ABCs of Death se detaseaza prin faptul ca are filmuletze foarte scurte (5 minute) facute de 26 de regizori despre concepte corespunzatoare celor 26 de litere din alfabet. Primul set a avut si o gramada de mizerii printre bijuterii dar acest volum 2 al antologiei e net superior, cu o calitate consistenta, poate si pentru ca selectzia s-a facut pe baza de concurs si o multzime din contributori sunt debutantzi ambitziosi. E si o selectzie mai internatzionala, avand contributori din toate coltzurile planetei:
  • israelienii Papushado/Keshales (Big Bad Wolves) au o bucata despre conflictul israeliano-palestinian (F is for Falling);
  • cubanezul Alejandro Brugues (Juan of the Dead) face o comedie cu un threesome naufragiat pe o insula (E is for Equilibrium);
  • filipinezul Erik Matti (TikTik) are o bucata oculta cu blesteme filipineze (I is for Invincible);
  • lituanianca Kristina Buozyte (care a fost anul trecut la Biertan cu Vanishing Waves) are o subtilitate feminista cu o zeama neagra menstruala care omoara locatarii unui bloc (K is for Knell);
  • nigerianul Lancelot Imasuen (exponent al industriei Nollywood din Nigeria) are o contributzie cu vraci si demoni africani de la el de-acasa (L is for Legacy);
  • neamtzul Marvin Kren (a avut si el Rammbock la Biertan) are o chestie cu o ruleta ruseasca (R is for Roullette);
  • cuplul francez Maury-Bustillo (Inside) au o bucata cu Beatrice Dalle care omoara o fetitza intr-un mod pe care nu pot sa-l descriu (X is for Xylophone);
  • surorile Soska (American Mary) au un protest feminist impotriva filmelor porno, cu o actritza porno care-si violeaza cu tentacule regizorul (T is for Torture Porn).
Preferatele mele au venit din partea unor anonimi debutantzi, dar si a catorva nume mai celebre:
  • un anume Chris Nash a facut o chestie ingrozitoare despre o gravida care refuza sa nasca (Z is For Zygote),
  • animatorul Robert Morgan a facut cea mai groaznica animatzie stop motion pe care am vazut-o vreodata (D is for Deloused),
  • brazilianul Dennison Ramalho are o chestie cu homosexuali torturatzi care izbavesc prin iubire (J is for Jesus),
  • Vincenzo Natali (Cube, Splice) - cel mai high profile nume din cuprins - are o bucata cu oameni frumosi care il omoara pe unu mai uratzel (U is for Utopia)
  • Julian Barratt (Mighty Boosh) are o bucata funny cu ecologisti mancatzi de un viezure mutant din cauza poluarii (B is for Badger),
  • E. L. Katz (Cheap Thrills de la Biertan) are o bucata haioasa cu un asasin incompetent (A is for Amateur),
  • Jerome Sable (Stage Fright) are o chestie in spiritul primului VHS, cu adolescentzi la turism sexual in Indonezia (V is for Vacation).

 Toxic Avenger

Se implinesc 40 de ani de la infiintzarea Troma Entertainment, o casa de productzie americana specializata pe Z-movies, filme grotesti (in special horror parodic) de buget extrem de redus si incorecte politic, distribuite aproape exclusiv pe casete VHS.

Printre regizorii formatzi sub egida Troma si care au ajuns in cercuri mai inalte se numara James Gunn (autorul recentului Guardians of the Galaxy) si creatorii serialului South Park. Un alt nume important e Lloyd Kaufman, parintele miscarii Troma si autorul celui mai mare succes al sau, seria Toxic Avenger. In numele aniversarii de 40 de ani, festivalul a oferit cateva proiectzii din portofoliul Troma, inclusiv acest Toxic Avenger care azi e mai relevant ca oricand, in contextul miscarilor eco/antifraking aparute in ultimii ani.

Toxic Avenger e un pusti tocilar care a fost aruncat in deseuri toxice si s-a intors de acolo cu superputeri sa lupte (cu ajutorul unui mop) impotriva crimei organizate si a corporatziilor care abuzeaza natura. Filmul nu e totusi in spiritul Captain Planet, ci mai degraba in spiritul Machete. De altfel genul de pastishe exploitation pe care le face in ultima vreme Rodriguez au fost facute cu mult inainte de cei de la Troma, dar cu exceptzia seriei Toxic Avenger (si poate Class of Nuke’em High) n-au reusit sa treaca dincolo de o audientza ultraspecializata.

 Inside

De prin 2000 incoace cinemaul horror a cunoscut mai multe new wave-uri. Proto-hipsterii cu care mergeam la TIFF pe vremuri ridicau in slavi horrorul asiatic ca fiind alternativa cool la horrorul american obosit, insa uitau sa observe ca descoperisera genul prin intermediul remakeurilor americane (in special Ring si Grudge); a mai durat putzin pana se confirme ca filmele cu fantome asiatice erau toate la fel si se chinuiau cam tare sa capete unda verde pentru un remake la Hollywood.

In schimb lumea a cam ignorat faptul ca alte doua new waveuri, mult mai creative decat cel japonez, veneau in acelasi timp din Spania si din Frantza. Am o apreciere deosebita fatza de cel frantzuzesc, care a oferit cateva titluri ce au facut istorie (Martyrs, Frontieres, Haute Tension,  plus filmul de fatza) si care apar cam in orice top de filme horror moderne (chiar si in unele topuri all-time). Festivalul Slashfilm a avut o sectziune speciala dedicata regizorilor Julien Maury-Alexandre Bustillo care au contribuit la valul frantzuzesc cu unul din filmele sale de capatai, acest Inside, care te lasa cu un gust atat de acru in gura incat ramai cu impresia ca itzi da tarcoale o criza biliara.

Filmul e un horror crancen pe teme de maternitate - o vaduva gravida e terorizata de o alta care vrea sa-i faca cezariana cu niste foarfece de croitorie. In ciuda violentzei extreme, nu tre sa se faca confuzie cu subgenul torture porn promovat de americani in aceeasi perioada (vezi seria Saw). Horrorul frantzuzesc e profund existentzialist, cu tushe feminist-stangiste si foarte atent croit estetic. Cuplul Maury-Bustillo apeleaza cu maiestrie la estetica giallo (gagici si obiecte ascutzite) si au facut cu filmu asta unul din cele mai de impact horroruri din istoria genului.



Livid

Nu te plezneste peste obraz chiar ca Inside, dar in plan estetic al doilea film al cuplului Maury-Bustillo e un progres major, mai putzin sangeros dar mult mai rafinat. Tot filmul giallo e si aici fundatzia estestica, in special Suspiria lui Dario Argento, intr-un mix bizar cu niste vampirism si niste steampunk. Povestea e cam incoerenta, iar pe alocuri mixul e fortzat, dar in retrospectiva filmul lasa o impresie estetica puternica pe retina, cu umbre superb ticluite, o cromatica de impact (vezi in poza sangele pe albul rochiei de balerina) si decoruri gotice splendide.

Povestea incepe ca un ghost story, cu niste tineri care vor sa fure ceva din casa posibil bantuita a unei batrane muribunde si afla lucruri tot mai sinistre despre casa respectiva. Treptat se dezvaluie ca batrana locatara e o fosta balerina dementa (eleva a scolii de balet in care se petrecea si povestea din Suspiria) iar casa nu e bantuita de fantome, ci de niste balerine vampiroaice ale caror legaturi cu batrana se dezvaluie in niste flashbackuri creepy si psihedelice.

Ca si in Inside, filmul mizeaza pe o eroina fragila, disperata si frantzuzoaica care itzi pica instantaneu draga (foarte diferita de tipologia bimbo pe care mizeaza horrorul american, desi are si aia farmecul ei).

P.S. Din pacate nu am prins si al treilea film al integralei Maury-Bustillo, Aux Yeux des Vivants. Cica a fost si in competitzia festivalului Dracula de la Brasov.

These Final Hours

Necazu cu a avea doua iubite e ca, oricat de bun esti in a jongla cu ele, tot vine un moment la care tre sa te hotarasti cu care vrei sa petreci sfarsitul lumii.

La inceputul filmului asta protagonistul afla ca planeta e pe cale sa fie distrusa de un asteroid si face breakup sex cu prima din iubitele sale, apoi ii zice Hai, pa! si se duce la a doua. A doua il asteapta la un festival tehno unde s-a organizat o orgie generalizata cu drogatzi (gen festivalu Waha) care vor sa intampine sfarsitul cu zambetul pe buze si pupilele dilatate. De-a lungul calatoriei (care, daca, n-ar fi un film despre sfarsitu lumii, ar putea trece drept initziatica) eroul salveaza o fetitza din bratzele unor pedofili, apoi fetitza salvata se tzine scai dupa el si filmul devine un fel de combinatzie intre The Road si Melancholia, destul de optim imbinate. In mod cert mai bun decat The Road, si e tot australian.

Daca reusesti sa faci abstractzie de faptul ca actorii sunt cam bunoci (ceea ce mai distrage de la tragedie), filmul e intens emotzional, excelent sub aspect tehnic si subtil moralist pe seama unor teme extrem de relevante, cum ar fi faptul ca de ce mai facem chestii daca stim ca intr-o buna zi tot crapam. Singura diferentza e ca in filmu asta deadlineul e mult mai aproape si mai palpabil.