Wednesday, February 27, 2013

Filmele vorbite pe la spate - Ian/Feb 2013

Mi-am mai reglat ritmul de viata aici, in Europa lui Schengen, si cred ca o sa apuc sa vad suficiente filme incat sa pot scrie un articol la 2 luni, in loc de ritmul trimestrial pe care l-am avut in 2012.

Filmele musai

s

Django Unchained

Asa-i ca tot nu v-atzi utat la Sukyiaki Western Django? Mi-am batut gura degeaba acu 5 ani. De cand a aparut Tarantino in filmu ala s-a tot zvonit ca vrea sa dezvolte conceptul, la un momendat zicea ca vrea sa faca chiar un prequel la filmul lui Miike, centrat pe propriul personaj. Planurile s-au tot sucit si rasucit, tot felu de actori au intrat in / iesit din proiect, se zvonea si despre un sequel la spaghetti westernul Django din anii 60.

Pana la urma a iesit un film care n-are nici o legatura cu celelalte (in afara de soundtrack si unele easter eggs), un film care arata si suna de parca ar fi o ecranizare dupa Joe Lansdale. Adica o poveste care pare sa-si submineze propriul mesaj - desi e o critica la adresa sclavagismului, ii portretizeaza pe negri de parca si-ar merita soarta, si e o satira cu multe momente de ras, pe un subiect despre care nu se prea cuvine sa razi. Una din cele mai funny scene din film e cand Leonardo di Caprio si Franco Nero (eroul originalului Django din anii 60) stau pe fotolii langa un shemineu si se uita la doi negri dezbracatzi care se bat pe podele in fatza lor, pana la moarte. Ca sa ma-ntelegeti, nu s-au prea facut comedii despre Auschwitz pana acuma, nu? S-ar putea sa traim sa vedem si asta din partea lui Tarantino (Inglourious Basterds a fost deja un pas in directzia respectiva).

Dar in fine, astea nu-s probleme mele, ci ale altora. Eu sunt fan Lansdale si fan Tarantino, iar de acum sunt si fan Di Caprio, care face aici rolul vietzii lui, un stapan de plantatzie oribil, care il are drept servitor personal (la fel de oribil) pe Samuel Jackson. Miza filmului e ca sclavul Django (Jamie Foxx) si amicul sau, dentistul austriac jucat de oscarizatul Waltz, vor sa o rascumpere pe iubita lui Django, o negresa vorbitoare de limba germana pe nume... Broomhilda. Filmul are ceva si din Kill Bill, adica e un fel de revenge movie cu varsari de sange over the top (fiecare impuscatura produce arteziene de sange) si cu un soundtrack extrem de variat cu piese incarcate de semnificatzii (de ex. prin piese 2Pac se asociaza revolta lui Django cu originile hip-hopului).

Am auzit deja dezbateri pe seama ideii ca acest film ar fi rasist in o gramada de feluri, dar lumea inca nu se poate decide daca e rasism impotriva albilor sau a negrilor. Spike Lee in mod particular pare foarte ofticat. Tarantino plays it safe, la interviuri se imbraca numai cu haine de la Wu Tang de o vreme.

Evident, filmu e plin de easter eggs si chestii care necesita 2-3 vizionari si o documentare buna pe seama detaliilor.


The Kids are All Right

Filmul e deosebit de actual in special acum, cand lesbianismul distruge si ce mai mergea in tzara asta, handbalul romanesc, si in urma incidentele de la proiectzia sa de saptamana trecuta cand niste vajnici patriotzi au cantat Desteapta-te Romane ca masura de protest antigay in fatza celor 6 spectatori care s-au prezentat la vizionare mai mult din greseala, ca nici nu erau gay.

Doua lesbiene umpic trecute (sublimele Anette Benning si Julianne Moore) traiesc bine mersi impreuna, uitandu-se la filme porno cu barbatzi gay (wtf?) si avand grija de cei 2 copii ai lor facuti cu Sfantul Duh (jucat aici de The Hulk aka Mark Ruffalo). Dintre cele doua, Benning e the butch - doctoritza ambitzioasa, control freak si umpic alcoolica. Moore e o sentimentalista hippie care toata viatza a avut grija de copii si din pricina asta i s-a dus cariera de peisagist pe apa sambetei. Din cate am vazut in viatza asta, cam toate cuplurile de lesbiene urmeaza patternu asta - o control freakeritza si o hippioata idealista, asa ca filmul are destul de buna acuratetze.

Intr-o buna zi copiii lor, tot mirandu-se de ce nu au tata, decid sa il contacteze pe Sfantul Duh, care se dovedeste a fi un redneck inimos jucat superb de Ruffalo (finalist Oscar si el, alaturi de Benning, alaturi de scenariul filmului si alaturi de filmul in sine). Tzaranu se baga in viatza lor si o tulbura pe Julianne Moore care nu mai vazuse putza de cine stie de cand, poate niciodata, si se temea ca o sa moara fara sa vada vreuna, asa ca se combina cu individu, care intra astfel intr-un conflict gelos, ca de la barbat la barbat, cu capul familiei (Anette Benning, dupa cum ziceam).

Filmu urmeaza retzeta de succes lansata la Hollywood (si vanduta drept "indie") acu catziva ani, de a face family movie serioase pe subiecte grave dar cu un ton jovial (gen Juno). Asta le face simpatice, iar daca au actori de calibrul astora de aici, pot fi foarte misto. Regizoarea acestui film e, obviously, o lesbiana crancena de origine ucrainiana, Lisa Cholodenko,  care a mai facut cateva filme in genu asta, inclusiv ceva episoade in serialul cult al lesbienelor de pe intreg mapamondul, The L Word.

John Dies at the End

Mostra superba de bizzaro horror absurdist psihopupu, un fel de Fear and Loathing in Las Vegas pe teme horror. Cei care citesc proza publicata la Permuted Press (unde a si fost publicat romanul care sta la baza filmului) ori pe Carlton Mellick III vor intzelege mai bine. Ma rog, filmu e totusi decent, fara excesele lui Mellick, dar cu aceeasi abordare de throwing everything together, including the kitchen sink.

E si un film eveniment, vine dupa 10 ani de absentza a regizorului Don Coscarelli, unul din maestrii genului asta de semicomedie horror. Pt. cine nu-l stie, de pe mana lui au iesit Bubba Ho-Tep si seria de auteur Phantasm, filme esentziale pentru istoria genului. In distributzie avem cateva nume mari - Paul Giamatti, legenda horror Doug Jones (tipu care zeci de ani a jucat numai roluri de monstru cu heavy makeup, aici joaca cu propria fatza) si un cameo misto de la alta legenda a genului, Angus Scrimm (villainul din Phantasm).

Povestea e despre doi detectivi de cazuri supranaturale (gen Supernatural/Hellblazer) care iau din greseala un drog ce le dezintegreaza perceptzia, facandu-i sa fie mortzi si vii in acelasi timp, sa circule prin universuri paralele fara voia lor, sa vada chestii care nu exista si sa se bata cu chestii care exista dar n-ar trebui sa existe. E mai aproape de momentele psihedelice din Hellblazer, asemanarea cu Supernatural e data doar de faptu ca eroii sunt doi tineri cocalari, ceea ce mai strica pe alocuri filmu, insa personajele secundare, dialogurile si in general senzatzia ca toate personajele sunt pe LSD e misto. Plus vibeul de horror optzecist, cu multe gaguri slimy. De fapt filmele cu care are cele mai multe in comun sunt ale lui Cronenberg (Naked Lunch, dar mai ales Existenz, adica are si un dram de aventura si un ton de comedie).


Filme contra plictiselii
 

To Rome with Love

Dupa superbele peripluri prin fenomenologia amoroasa europeana, cu studii de caz pe Barcelona si pe Paris, Woody Allen trece la un alt oras al amorului, Roma. Asta din pacate e cel mai slab dintre cele 3 filme, pentru ca nu se tzine laolalta - e un grupaj de 4 povestioare fara nici o legatura intre ele, si e primul film de nu stiu catzi ani in care Woody Allen isi joaca rolul si nu lasa pe altcineva sa i-l joace. Era interesant sa vad altzi actori cum incearca sa il imite, o placere pe care aici n-am mai avut-o.

Povestea cea mai funny, in care si apare Woody Allen, e cea a unui director de opera pensionar care incearca sa convinga un cioclu sa se apuce de cantat opera profesionist, dupa ce l-a auzit cantand la dush. Problema e ca cioclul nu poate canta decat sub dus, asa ca Woody Allen e nevoit sa ii amenajeze un dus pe scena, ca sa poata scoate tot ce e mai bun din el.

A doua poveste seamana oarecum cu Midnight in Paris, e cu Alec Baldwin care revine in Roma dupa nu stiu catzi ani si calatoreste cumva in timp, retraind o serie de evenimente amoroase ale tineretzii sale alaturi de un alter ego al sau jucat de tinerelu ala cretz din filmu cu Facebook si de Ellen Page. Page joaca superb stereotipul gagicii interesante, care a citit la viatza ei cartea Cum sa pari mai destept decat esti (am recenzat-o aici).

Mai e o poveste cu Roberto Benigni si una cu Penelopa Cruz, din care nu imi aduc aminte mare lucru, puteau sa lipseasca din film si sa lase mai mult loc primelor doua.

Dark Shadows

Pana cand Tim Burton va face un film intitulat Johnny Depp, cu Helena Bonham Carter in rolul titular, iaca mai avem un episod din lunga serie de adaptari si remakeuri pe teme gotice cu care regizorul pare sa vrea sa ramana in istorie. Sper sa traiesc ziua in care Burton va alege sa faca un film original, un film al lui de la un cap la altul, care sa nu fie nici remake, nici adaptare, nici ecranizare. Nu am sperantze ca va fi fara Depp si Carter, dar asta nu ma deranjeaza decat in masura in care Johnny Depp devine comod si rejoaca acelasi rol in fiecare nou film.

Bun, acuma sa schimb putzin subiectul. Poate atzi remarcat ca in ultimii ani a explodat in literatura moda mashup horror, un nou fel de a face literatura folosind teme, chiar fragmente copiate din opere clasice (de acu 100 de ani, sa nu fie probleme cu copyrightu) si remixate cu partzi horror care schimba semnificatzia textului original, sau scot la iveala semnificatzii mai subtile care au scapat cititorilor mainstream. Adica cam ce a vrut sa faca si Ponta al nostru in teza de doctorat. Capul rautatzilor in acest domeniu e Seth Grahame-Smith, autorul romanului care a definit tehnica mashupului, Pride and Prejudice and Zombies. Romanul a avut un succes nebun si a initziat colectzia Quirk Classics, in care aveau sa mai apara prelucrari ca Android Karennina, Wuthering Heights and a Werewolf, Sense and Sensibility and Sea Monsters samd. O reusita antologie de mashup, Classics Mutilated, urmeaza sa fie recenzata de subsemnatu si mai discutam cu ocazia aia. Am mai scris despre moda asta si intr-un dosar pe care l-am facut pentru Dilemateca acu catziva ani.

Important e ca, ceea ce parea o gluma, dureaza deja de mai bine de 5 ani si a ajuns in atentzia Hollywoodului. Mai rau, a intrat in gratziile lui Tim Burton, care a acceptat sa fie producator pentru prima ecranizare dupa unul din romanele lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln Vampire Hunter. La schimba, Grahame-Smith s-a apucat sa scrie scenariul pentru Beetlejuice II, sequelul filmului de tineretze al lui Burton. Si a mai scris scenariul si pentru acest Dark Shadows.

Dark Shadows a fost un serial de mare succes al anilor 60 in SUA, considerat unul din primele experimente de mashup adevarat. La vremea lui a fost propus drept un soap opera intr-un cadru gotic, o chestie cam prea de avangarda la data respectiva. Dupa ceva vreme, fiind in criza de scenarii (a avut episoade zilnice timp de cinci ani, fiind unul din cele mai lungi seriale din istorie) a inceput sa apelez la tehnica mashupului, reinterpretand povesti clasice (preluate de la Poe, Maupassant, Bronte etc.) in cadrul gotic al serialului, avandu-l pe vampirul Barnabas ca personaj principal.


Asadar, Tim Burton propune prin noul sau film un omagiu adus celor doi inventatori ai mashupului: serialului Dark Shadows si autorului Seth Grahame Smith. Din pacate, filmul nu spune mare lucru celor nefamiliarizatzi cu cele doua nume si, asemeni, unei alte tentative similare a lui Burton, Mars Attacks, cam trece pe langa urechea spectatorului fara sa lase mare lucru in urma. Desigur, Burton e un stilist gotic desavarsit si tot ce potzi astepta de la un film facut de el sub aspect vizual se gaseste aici din plin. Ca si in Mars Attacks, are o pleiada de actori mare care din pacate fac roluri mici - pe langa eternii Depp/Carter, ii mai avem pe Michelle Pfeiffer, de care uitasem ca exista, pe Rorschach din Watchmen, pe fetitza din KickAss si pe Eva Green in rolul unei vrajitoare care i-a pus gand rau vampirului Barnabas. Si mai avem si o multzime de cameouri din partea actorilor serialului original, un alt element care bucura spectatorul doar daca are habar la ce se uita. Si inca doua cameouri la fel de relevante, din partea lui Alice Cooper si Christopher Lee, doua nume fundamentale pentru cultura goth americana.

In concluzie, filmul ar fi putut iesi genial pentru connoisseurii horror, ma asteptam la ceva de nivelul Ed Wood, dar am primit ceva de nivelul Mars Attacks, la care tre sa faci un pic de efort ca sa te convingi ca itzi place. Iar daca nu faci efortu ala, itzi cam vine sa casti vazandu-l pe Depp reinterpretand acelasi rol a suta oara.




End of Watch


David Ayer e tata filmelor cu politzisti coruptzi (Training Day, Street Kings, Dark Blue). A inceput lumea sa creada ca are ceva cu politistii in general, asa ca cu End of Watch pare ca vrea sa le transmita si un semn de prietenie, facand un film cu politzisti excesiv de de treaba care toata ziua salveaza copii din case incendiate, amendeaza cocalari care trec pe rosu, confisca droguri si sar in ajutorul celor de la FBI de cate ori e nevoie. Simpatia spectatorului creste si mai tare cand vede ca, in ciuda acestor calitatzi, sunt in continuare umilitzi, trimisi de colo colo sa faca tot felu de comisioane, si pe ansamblu sunt cam prostovani sa fim sinceri.

Prostovanii sunt Jake Gylenhall (Brokeback Mountain) si hispanicul Michael Pena, iar filmu e despre cum patruleaza ei toata ziua si discuta tampenii si mai fac cate un eroism cand se plictisesc de discutat. Imi amintesc cand eram mic ca am vazut un film similar, Rondul de Noapte, care cica era politzist, gen pe care atunci il asociam cu suspansul, dar nu se intampla nimic in el, decat ca faceau aia un... rond de noapte. Aici se intampla totusi ceva, la un momendat (dar e spoiler), deci filmu nu e chiar documentar, dar nici departe nu e, mai ales ca mare parte e filmat 1st person (gen Blairwitch project) de catre unul dintre eroi care facea un documentar despre propria meserie.

E totusi un film simpatic, cu actori si dialoguri misto, care mai recupereaza ceva din mandria pierduta a bugetarului american. Nu potzi trece insa peste impresia ca arata ca un documentar romanesc despre pompieri.




Dredd


Tineam foarte tare sa vad rebootul lui Judge Dredd, cel mai longeviv erou al benzii desenate britanice, de data asta cu un film facut chiar de ei, britanicii, adica fara Stallone, Armand Assante si cine a mai fost prin varianta de acu 20 de ani. In plus eram surescitat si pt. ca citisem recent primele 7 volume ale arhivei Judge Dredd (am povestit aici mai multe). Aici Judge Dredd e Karl Urban din Lord of the Rings.

Filmul se prezinta excelent sub aspect audio-video, cu un soundtrack cool (ceva intre Coil si Ministry) si unele visuals psihedelice din cauza ca miza povestii e un drog care itzi incetineste perceptzia de 100 de ori si te face sa te holbezi la fiecare fir de par si strop de apa care itzi iese in cale. Regina incestuoasa din Game of Thrones e shefa unei retzele de mafiotzi care distribuie drogul respectiv. Judge Dredd cu Judge Anderson (in carte colega lui telepata, in film prezentata drept ucenica lui) se duc sa vada care e faza si sunt prinshi intr-un bloc de ala imens cu sute de etaje cum era pe vremea aia in aglomeratziile uberurbane. Tot restu filmului se fugaresc astia pe scara blocului si se impusca in scene spectaculoase, cu unele momente mai brutale. Pana la urma filmul e un action alert standard, care respecta spiritul materialului original (mai putzin umorul) dar se multzumeste sa fie impresionant in plan tehnic si da prea putzin la nivel de poveste.

Monday, February 18, 2013

John Everson: Needles and Sins (Necro Publications)


Pedigree:
- nominalizare Bram Stoker (pt povestirea Letting Go)

Sunt prin America niste edituri dubioase care nu merita nici macar eticheta de small press. Pe langa astea, Nemira pare companie multinatzionala. Pana si Millennium Books de la noi are tiraje mai mari. Nu ma refer la Subterranean ori Night Shade, astea creca au depasit demult statutul de small press, editiile lor limitate sunt de ordinul sutelor de exemplare (uneori chiar mia), iar de la o vreme s-au deschis foarte mult spre publicul larg, cu editii mai ieftine si mai populiste ce se pot lua si de pe amazon, o abatere de la politica de baza a small pressurilor de lux. Iar autorii pe care-i publica nu-s defel obscuri, sunt deja confirmatzi pe scara larga.

Ma refer la alt soi de small press, cel de familie, in care unicii angajati sunt cate un cuplu si copiii lor pe care-i pun sa impacheteze comenzile. Tirajele aproape niciodata nu trec de 500 de bucatzi si nici nu prea ajung sa fie distribuite pe cai normale. In unele cazuri, nici macar n-ai de unde sa le cumperi, trebuie sa te ABONEZI la editura! Adica platesti un abonament pe cartzile pe care editura o sa le scoata in viitorul mai mult sau mai putin apropiat si te bazezi ca de banii pe care i-ai dat in avans (o gramada!) editura chiar va reusi sa scoata produsele (uneori chiar pe banii aia pe care-i dai in avans se bazeaza si ei). Evident, e un business riscant, dar editurile care au supravietuit sunt cele care au respectat banul clientului.

Deci vorbim de un fel de ultranisha. In general tzine de horror. De exemplu Ash-tree Press e editura sotzilor Roden, canadieni, specializati pe proza cu fantome. Au scos in ultimii 10 ani cateva din cele mai stimate antologii ale genului. Astea de bine de rau le mai gasesti, iar autorii, desi mai underground, nu-s chiar veniti de nicaieri. In schimb mai sunt unele edituri - Delirium, Necro Publishing, Bloodletting Press, Creeping Hemlock Press, Skullvine, Necessary Evil Press (nume sugestive!) - care activeaza undeva in genuni mult mai obscure, par sa publice un cerc foarte inchis de autori (pe care nu-i prea publica altcineva, nu stiu daca a) pt ca-s prea obscuri sau b) pt ca au contracte de exclusivitate) si au un cerc la fel de inchis de cititori (uneori vand doar in regim de abonament la editura sau pre-order platit cu 1 an inainte).

Necazu e ca nici premii nu prea iau autorii astia, si nici recenzii in Publishers Weekly nu prea gasesti cu ei, asa ca e foarte dificil sa gasesti pana si o recomandare sau o recenzie pe care sa te potzi baza. Din nou, nu mi-e clar daca motivu e ca a) nu e mare lucru de capul lor sau b) pt ca sunt atat de elitiste ca nici juriile si recenzorii nu au acces la ele. Uneori sunt si foarte scumpe, tirajele sunt undeva in zona 100-200 bucatzi iar recent am citit un autor, Steve Gerlach, care si-a semnat fiecare exemplar in propriul sange, pe o editzie publicata de... Bloodletting Press. Deci vorbim de undergroundu undergroundului. Prin zona asta se ascund si autori care probabil ar face pushcarie daca ar sti lumea cam ce scriu - tot felu de splatterpunkeri, necropatzi, dar si unii de natura mai experimentala - bizzarro horrroristi, ori chiar poetzi gotici in cel mai autentic sens al termenului.

Dupa unii, in undergroundul asta se scrie horrorul viitorului. Dupa altii, sunt doar gasti de amici care se publica intre ei pt ca nici o editura respectabila n-ar vrea sa-i publice, iar sentimentul raritatzii aduce suficientzi bani de la colectzionari ca editurile sa supravietzuiasca numai din editzii de lux. Adesea cartzile lor arata mult mai bine decat cele ale editurilor respectabile: tiraje mici, cusute manual, legate in piele de bou sau de ce-o fi, etc.

Am zis sa-mi iau si eu ceva de la o editura din asta si dupa ce m-am tot codit multe luni, m-am oprit asupra lui John Everson, pt ca auzisem vag de el (luase un premiu Bram Stoker pt debut) si pt ca avea o coperta sexy, intr-o editzie frumoasa de la Necro Publications. Pare sa aiba mai multa cautare decat altzi autori din segmentul asta, a fost publicat la viatza lui si in editzii de masa, ba mai ai si sanse sa gasesti recenzii ale cartzilor sale, deci, mi-am zis eu, o fi un pic mai rasarit decat colegii sai de scorbura.

Pana la urma m-a cam desumflat individu. In momentele sale cele mai bune e doar un epigon competent al lui Clive Barker. Ca si Barker, are cateva proze de tineretze cu excese si tenta splatterpunk, iar mai spre batranetze (vorba vine, ca n-are 45 de ani) l-a posedat un spirit mai poetic, de romantism gotic. Uneori incearca sa le amestece si atunci nu iese deloc bine. Cam jumatate din prozele acestui volum sunt absolut pasabile, potzi citi gratis pe siteurile noastre proze mult mai tari ale unor autor romani.  O sa impart cuprinsu in 3 parti: alea bune, alea proaste si un ciclu de 5 povestiri legate intre ele sub titlul Love , Sex , Rope and Screams.

Povestile bune (dar nu foarte bune, cam jumatate din ele sunt doar entertaining):
  • Letting Go (finalista Stoker), unul din varfurile volumului, despre un cuplu care traieste in Iad si se tot intreaba daca exista viatza dincolo de Iad. Iadu asta seamana cu viatza de zi cu zi, cu diferentza ca strazile-s pline de caini mortzi, bucatariile-s pline de gandaci si fructele-s mereu putrede, iar oamenii se duc la teatru sa vada piese porno. Deci nu prea diferit de ce se intampla in zilele noastre. Unii propovaduiesc sperantza in viatza de Apoi (mai exact de Dupa Apoi) si in acest scop construiesc chiar o biserica;
  • Bloodroses, romantism gotic 100%, despre o tipa oarba angajata intr-o relatzie sado-maso cu ingrijitorul ei, un gradinar care o pune sa alegre goala prin trandafiri;
  • Warming the women: O comunitate postapocaliptica gay vaneaza femei sa le manance, dar isi dau seama ca vor avea nevoie de ele si pentru a perpetua specia;
  • The Char-lee, nuvela lunga dedicata poetesei gotice Charlee Jacob, un amestec cam nedospit de splatterpunk si gotic: Intr-o lume postapocaliptica gen The Road, doi psihopatzi calatoresc in cautarea unui oracol izbavitor, iar pe drum violeaza si omoara femei ca sacrificii ritualice aduse presupusului oracol;
  • Made for each other: Intr-o lume obsedata de modificari corporale, o tipa isi tot convinge iubitul sa se automutileze, incepand cu un nevinovat tatuaj si mergand pana la amputari cosmetice. Dupa care ii da papucii, sub pretextu ca nu mai e barbatu de care s-andragostit, ca-n viatza;
  • The strong will survive: Un tip cu o buba la ureche intra in contact cu mai multzi oameni cu bube la ureche, si totzi impreuna afla ca sunt rezultatul unui experiment genetic;
  • The beginning was the end: Un diavol se indragosteste de o ingeritza, dar relatzia lor se consuma in secret, nefiind aprobata de nici una din cele doua lum;
  • Something inside: O gagica solicita unui medic sa o desfaca in doua pentru a se elibera de trupul uman in care a fost obligata sa se incarneze;
Povestile slabe:
  • Needles and sins: Un tip mort pe masa de autopsie isi rememoreaza pacatele din cursul vietzii;
  • Spirits having flown: Un individ gaseste sub patul amicului sau mort o cutie plina de oglinzi in care sunt capturate vise si cosmaruri;
  • Mary: Poveste blasfemiatoare in mod gratuit despre noptile fierbinti dintre Fecioara Maria si Dumnezeu;
  • Green green glass: Un rocker distrus se trezeste descultz pe o campie de sticle sparte, pedepsit fiind pentru toate femeile de care si-a batut joc pe lumea asta.
  • The devil's platoon: Un grup de soldati nazisti sacrifica o fetitza pentru a-l atrage pe Satana de partea Germaniei in WW2;
  • Mutilation street: Un calup de descrieri gore ce par luate de pe copertele albumelor Cannibal Corpse, fara mult sens.
Povestile din ciclul Love, Sex, Rope and Screams sunt mai degraba in categoria celor nasoale (2 ok, 3 nasoale). Cu ele se incheie volumul si m-am cam chinuit sa le citesc. Tema care le leaga e un circ de freakshi si mutantzi care se tot plimba prin America:
  • And then some: Un tinerel se duce la circul de freakshi si, fascinat de femeia cu trei tzatze, se furisheaza dupa reprezentatzie in cortul ei, unde face sex si o lasa gravida; 
  • After the fifth step: Un angajat al circului, umblator pe funie, isi inseala nevasta cu alta si drept pedeapsa nevasta ii pune pe franghie un fir de otzel sa-l taie in talpa;
  • Birth and death: Un tinerel fuge de acasa si e adoptat de circ, unde asista la moartea femeii cu 3 tzatze din prima poveste, care in timp ce moare da nastere catorva mutantzi nasoi;
  • You never got used to the needle: Tinerelul din povestea precedenta creste mare si, pentru ca nu avea nici o diformitate vizibila, se umple de tatuaje din cap pana in picioare - dar unul din tatuaje ii da puteri premonitorii;
  • Irrelevant in Anathzebra: Circul intra in criza economica, spectatorii sunt tot mai rari, angajatzii circului dispar incet incet, totul se indreapta spre faliment, iar tinerelul din povestile precedente se decide sa-si impuste totzi colegii.
- plusuri: cateva povesti bune, care aduc aminte de Clive Barker (in vremurile lui bune); conditiile grafice deosebite ale publicatiilor editurii Necro, 100 de exemplare cu autograf;
- minusuri: jumate din povestile volumului sunt balast total, cealalta jumatate de la ok spre bune; m-am deprimat dandu-mi seama cat de smecheri sunt americanii si cum romanii isi pun proze mult mai bune gratis pe net si nu da nimeni doi bani pe ei
- recomandare: doar contra plictiselii si doar amatorilor de horror



    Saturday, February 09, 2013

    Top muzica 2012 - semestrul 2: inca 10 albume notabile

    Si cu articolul asta inchei traditionalul set de 40 de albume recomandate pe an (2012), cu ultimul calup de 10 titluri. Primele au fost:

    Swans - The Seer

    Au facut 30 de ani de istorie si li se datoreaza in parte ceea ce azi tineretu numeste post-rock. Au o istorie similara cu Dead Can Dance, grupul fiind coordonat de un cuplu (Michael Gira si Jarboe) a carui despartzire a dus la destramarea trupei in anii 90, dupa care cei doi au continuat cu bogate cariere solo (a lui Jarboe ceva mai interesanta - vezi colaborarile cu Neurosis si Justin Broadrick).
    Swans s-au reformat recent dupa vreo 15 ani de absentza. Din pacate s-a reformat doar Michael Gira cu el insusi. Albumul de revenire din 2010 a fost prea scurt, in special pentru genul practicat pe trupa, bazat pe multa umplutura si experimente de textura. The Seer insa e suficient de lung incat sa nu para o nesimtzire faptul ca are piese drone de peste 20 de minute.

    Continui sa acuz faptul ca, asemenea recentei resuscitari Dead Can Dance, albumul suna mai mult ca un proiect solo Michael Gira publicat sub brandul Swans, decat un album al unei trupe complete. Spre osebire de precedentul disc, o avem totusi si pe Jarboe invitata aici, pe o singura piesa. Astept in continuare reformarea grupului in formula de aur.



    Turbonegro - Sexual Harassment

    Au compus cele mai importante imnuri punk de la Sex Pistols incoace: Fuck the World, I Wanna Cum si I Got Erection. E trupa preferata a celor de la revista Vice, daca nu cumva revista insasi s-a infiintzat din cauza ca Turbonegro exista.

    Trupa s-a dat desfiintzat acu 5 ani din pricina plecarii vocalului, legendarul punker Hank von Helvete (care si-a facut excelenta trupa Doctor Midnight and the Mercy Cult). Iar acum s-au reinfiintzat, cu un vocal nou, un englezoi la fel de gras, barbos si betziv, membru al fan clubului de notorietate al trupei (Turbojugend). Evitatzi orice concert la care participa membrii fan clubului Turbojugend. Am trecut prin aceasta experientza traumatizanta acu 8 ani si nu vreau sa mi se mai intample. Mai bine ascultatzi piesa "Mi-am luat cutzat":



    Uncle Acid and the Deadbeats - Bloodlust

    Nimeni nu stie cine sunt membrii trupei asteia. Acu vreo 3-4 ani metalistii au preluat de la hipsteri tehnica revivalului si au incercat sa resusciteze rockul hippie-occult cu refrene catchy si versuri cheesy, pe care il practicau acu 30 de ani Mercyful Fate si altzii ca ei. Din moda asta au iesit o sumedenie de albume in ultimii ani, dintre care cele mai multe furori le-a facut debutul celor de la Ghost. Uitatzi de Devils Blood si Jex Thoth, astia de la Uncle Acid sunt urmatorul mare pas in evolutzia genului.

    Despre Ghost s-a adeverit pana la urma ca e proiectul unui pop star suedez gay care si-a facut trupa de rock satanist ca publicity stunt. Avand in vedere anonimitatea celor de la Uncle Acid, si fredonabilitatea albumului, e posibil ca un secret similar sa se ascunda si aici.


    Horseback - Half Blood

    In incercarea lor neobosita de a recicla toate genurile muzicale considerate retro, hipsterii au ajuns iaca si la black metal care. L-au luat de pe jos, l-au mirosit, l-au bagat in gura si s-au gandit la ce le-ar putea folosi. Hipsterismul black e deocamdata doar un fenomen american, destul de izolat si cu putzine trupe (i-am mai pomenit acu 2 ani pe Liturgy). Cei de la Horseback au totusi intzelepciunea de a face mai mult decat sa recicleze si folosesc black metalul mai degraba in scop ambiental, aplicand vocea specifica genului pe o parte instrumentala shoegaze, de unde rezulta o chestie pe care presa a inceput sa o boteze cu eticheta blackgaze.

    Din pacate doar jumatate din album e facut pe aceasta idee, a doua parte e o chestie ambientala noisy tributara lui Swans si fara voce. Ar putea deveni inceputul unei noi mode, deci statzi cu ochii pe baietzii astia.




    Devin Townsend Project - Epicloud 

    Devin Townsend e cel mai prolific rocker al ultimilor 20 de ani, incepand cu trupa sa originala, Strapping Young Lad si terminand cu cele 100 de proiecte in care e implicat in prezent. Tocmai din cauza ca-s prea multe, eram cam satul de muzica lui Townsend cand a aparut discu asta. De la o vreme toate albumele sale suna la fel, mai ales ciclul asta de opere rock, dintre care albumul de fatza e al 5-lea capitol. Soundul general e acelasi si aici, dar piesele parca sunt mai variate, acoperind o plaja larga intre opera rock bombastica si baladele de inima albastra.

    Albumul nu mai are numarul enorm de invitatzi care au caracterizat recentele materiale Devin Townsend. Anneke de la Gathering e singura prezentza notabila. Probabil de aceea muzica suna mai inchegata decat inainte.





    Melvins - Freak Puke

    Cobain le-a carat sculele cand era tanar. Vocalu are cea mai misto freza din rock. Au influentzat mare parte din rockul american din ultimii 30 de ani, in special grunge-ul si trupe ca Tool sau Mastodon. In colaborare cu Mike Patton, au pus bazele unor proiecte eclectic-legendare ca Mr. Bungle si Fantomas.

    Acu 6 ani Melvins au asimilat pe membrii unui tanar grup de epigoni, Big Business. Asta le-a fost cam daunator, albumele lor din ultimii ani fiind destul de shterse. Asta e primul album in care Melvins renuntza la serviciile celor de la Big Business. In schimb l-au recrutat pe contrabasistul Trevor Dunn (initziatorul proiectelor Mr. Bungle si Secret Chiefs). Impactul noului membru e imens, albumul are un suflu de jazz ce il detaseaza categoric de materialele precedente.



    Threshold - March of Progress 

    E una din cele mai importante trupe de rock pe teme SF idealiste (gen nave spatziale, colonizare, clonare). Cam toate albumele lor sunt construite in jurul unor povesti SF, cel mai misto fiind Clone din 98.

    Acu 5 ani a murit vocalul trupei asa ca albumul asta il are la voce pe Damian Wilson, care a mai fost cu Threshold la inceputurile carierei lor, dar apoi drumurile li s-au despartzit cand Wilson a inceput o cariera de mercenar, a schimbat trupa o data la cativa ani (Landmarq, Star One, Headspace). Cum pe vremuri am fost si fan Threshold, si fan al trupelor lui Wilson (luate separat), reunirea lor mi-a produs o bucurie nostalgica aparte. Trupa asta a fost printre favoritele mele din rockul progresiv al anilor 90, cand toata lumea era innebunita dupa Dream Theater.




    Royal Thunder - CVI

    Cam asa ar fi sunat Janis Joplin intr-o trupa metal. Grupul e cel mai recent produs al casei de discuri Relapse (care domina categoric scena metal moderna, cu Kylesa, Mastodon si Baroness).

    Rockul cu voce feminina a fost sufocat de abordarile bombastice ale celor ca Nightwish ori de rockul alternativ gen Guano Apes. E o bucurie sa mai aud cate o gagica care canta rocku asa cum se canta rocku. Partea instrumentala e un fel de prog rock mai simplutz, cu momente stoner si piese cam lungi dar sunt cateva bucatzi, precum cea de jos, foarte rocksorz dupa cum zicea amicu Sake.





    Beach House - Bloom

    Ceea ce in anii 80 era un fel de pop-rock de atmosfera cantat de Sinead OConnor si Cocteau Twins, uneori chiar si de Pet Shop Boys, a fost rebotezat de hipsteri cu numele mai fancy dream pop si recuperat ca muzica retro. E bine totusi ca hipsterii au ajuns la anii 80, si ca s-au saturat de anii 60 si 70. Ar fi inceput ei din perioada interbelica, dar pe atunci nu exista chitara si orga Casio. In ritmu asta peste vreo 5 ani o sa inceapa revivalul anilor 90, adica grunge si gotic. Abia astept.

    In 2012 au aparut cam 100 de albume in genul asta. Beach House insa sunt mai gingasi si reproduc cel mai fidel soundul targetat de revivalistii stilului Cocteau Twins. Albumul asta apare in toate topurile hipsteresti pe 2012.





    Ufomammut - ORO

    E una din putzinele trupe metal din Italia si poate singura trupa buna de metal din Italia. De acu 7 ani de cand se scria prima cronica romaneasca la Ufomammut, la MuziciSiFaze (locu in care s-au scris multe lucruri pentru prima data in presa romaneasca), trupa a crescut enorm, de la un trio obscur de doom minimalist (gen practic inexistent in zona mediteraneana), la o trupa psihedelica care au devenit protejatzii celor de la Neurosis (parintzii oficiali ai genului). E trupa favorita a lesbienelor metaliste din Viena.

    ORO nu e unul, ci doua albume (subintitulate Opus Primum si Opus Alter) scoase la cateva luni distantza, ce ofera o sinteza a intregii cariere a grupului (minus experimentele cu voci feminine de pe Idolum). E tata albumelor de ascultat in timp ce te uitzi la Odiseea Spatziala. Bassul suna ca un elefant care a mestecat prea multa marijuana si simtzi cum itzi creshte barba de la piesa la piesa. A trebuit sa ma barbieresc dupa prima auditzie.

    Daca tot i-a apucat pe clujeni curajul sa aduca Secret Chiefs, Karma to Burn si alte trupe de calibrul asta, ar putea face o incercare si cu Ufomammut - nu cred ca-s foarte scumpi (sunt doar 3 inshi italieni) si daca e sa ma iau dupa eventurile clujene cu Egocentrics si God is an Astronaut creca s-a cristalizat destul public incat sa se umple un beci de cosmonautzi wannabes.



    Enslaved - RIITIIR

    E unul din putzinele grupuri de black metal norvegian care tace si face, in loc sa faca galagie si sa se dea in spectacol. Destul de devreme au inceput sa experimenteze in sensul combinarii rockului progresiv melodios cu black metalul violent, iar albumul lor de acu 2 ani a fost unul din cele mai bune din istoria genului.

    Albumul asta e just more of the same, impactul nu e la fel de mare ca la precedentu dar orishicum, Enslaved au un loc demn in istoria black metalului, spre deosebire de mascaricii care populeaza genul. Retzeta lor nu e inca obosita, mai ales ca mixul melodie-grohaiala e de o alta natura (mai spre progul american) decat albumul de asta-primavara al celeilalte trupe norvegiene pe care am recomandat-o in contextul asta, Borknagar.