Monday, September 28, 2009

Vorba lunga saracia omului - part 2

Continuam asadar polologhia pe tema prozei scurte cu inca niste culegeri de proza scurta/medie care asigura o viziune cat de cat de ansamblu asupra carierei unor autori care au excelat la proza scurta mai degraba decat la romane. Polologhia a inceput cu articolul asta, in care am recomandat retrospectivele de cariera ale lui Raymond Chandler, Harlan Ellison, Fredric Brown si George RR Martin. La lista de atunci asa mai adauga descoperiri (si publicatii) recente care si-au asumat un rol similar, de a promova autori influentzi dar care n-au avut un succes comercial extraordinar din pricina ca n-au scris cartzi suficient de groase.

In categoria "proza scurta obligatoriu de citit intr-o viatza" apare inevitabil si capodopera lui Clive Barker, Books of Blood, in 6 volume. Prima jumatate a magnum opusului a fost tradusa si la noi pe vremea cand Nemira era in pragu falimentului, adica cu vreo 3 ani inainte de relansarea editurii asa cum o stim astazi. Nici romanii nu prea citeau carte la data respectiva, librariile erau cu un picior in groapa, Diverta vindea shurubelnitze asa ca traducerea primelor 3 volume, sub titlul Cartzile Insagerate, a trecut complet neobservata desi trebuia sa fie unul din evenimentele publicistice romanesti de prima mana ale deceniului. Din motivele astea s-a si renuntzat la traducerea integrala a lucrarii. Luat pe ansamblu, Barker nu e tocmai un favorit al meu - romanele sale sunt lalaite si tributare lui Lovecraft (cele mai bune fiind pentru copii sau young adults - vezi seria Abarat tradusa la noi de Rao), iar filmele cam carpite (e creatorul francizei Hellraiser). A mai activat si in industriile benzilor desenate (Eckto Kid, Hellraiser) si jocurilor video (Undying, Jericho), de obicei cu adaptari ale romanelor si povestirilor sale.

In schimb debutul Books of Blood a fost o revelatzie si pt mine si pt planeta intreaga, reusind sa ia un World Fantasy, un British Fantasy si o gramada de nominalizari la diverse premii. Marele plus al lui Books of Blood (un plus care lipseste din pacate din romanele lui Barker) este diversitatea ideilor, care mi-a creat impresia ca ar fi de fapt o antologie cu vreo 3-4 scriitori in spate. Scrisa cu verva tinereasca si fara inhibitzii de un homosexual frustrat cu freza de Ringo Starr, Books of Blood a devenit un volum de referintza pentru horrorul erotic/freudian modern, marcand muzica metal a anilor 90 (Moonspell, Cradle of Filth etc.) si nu numai, reusind sa fie in acelasi timp modern si nostalgic. Povestirile din Books of Blood creeaza o punte de legatura intre Edgar Poe/Aleister Crowley/De Sade/Lovecraft si brutalitatzi viscerale moderne, trecand prin povesti umoristice si parabole freudiene din care transpira macinarile autorului pe tema homosexualitatzii. Stephen King a spus despre experientza lecturii Books of Blood ca l-a facut sa se simta cam cum s-ar fi simtzit Elvis ascultand pentru prima data Beatles. Azi Barker s-a mutat din Anglia la Hollywood, arata mult mai sexy si colaboreaza frecvent cu alt mare homosexual al secolului, regizorul Bill Condon (Gods and monsters, Kinsey, Dreamgirls, Candyman).
















Books of Blood e destul de dificil de procurat in zilele noastre - cele 6 volumashe originale (de fapt niste brosuri usor trecute de 100 de pagini, cu 4-5 povestiri fiecare) sunt traficate in set complet la vreo 500 de dolari. La amazon se gaseste ieftin un paperback cuprinzand primele 3 volume (cel tradus si la noi) iar prin anticariate si e-bay se poate cumpara relativ ieftin (30-40 dolari) editia englezeasca completa paperback grupata in 2 volume. Undeva intre extrema ieftina si cea scumpa, se gaseste si editzia mea favorita, un volum unic hardcover de 800 de pagini scos la Stealth Press in editie limitata. Pretul astuia variaza de la 60 (varianta simpla) la 200 de dolari (varianta cu autograf si poza autorului).

Avram Davidson e alt autor rarisim tradus pe la noi, exponent de baza al SF-ului evreiesc, daca exista asa ceva. Nu e atat importanta etnia lui Davidson (desi el a promovat-o mereu ca fiind influenta asupra operei sale), ci influentza pe care a avut-o asupra varfurilor SF-ului modern, printre fanii lui numarandu-se Gene Wolfe, Ursula LeGuin si altzii de calibrul lor. Davidson a fost coleg de generatzie cu Asimov dar n-a reusit sa se ridice in memoria colectiva datorita insistentzei sale pe proza scurta, publicata imprastiat si dificil de colectzionat. Recent problema s-a rezolvat, prin 3 volume:
  • Retrospectiva de cariera e volumul mamut The Avram Davidson Treasury, din care cam 2 treimi sunt povestiri ale lui Davidson colectate cronologic, iar o treime sunt eseuri din partea oamenilor care au decis ca prin acest volum sa aduca tribut autorului. Eu as recomanda volumul mai degraba pentru eseurile alea, scrise de nume ca Ray Bradbury, Harlan Ellison, Robert Silverberg, Poul Anderson, nevasta lui Davidson si altzii ca ei. Volumul isi atinge scopul de a sugera vasta influentza a lui Davidson asupra generatziei de aur a SF-ului, dar din pacate contzinutul e selectat mai degraba cronologic decat valoric si cele mai tari lucrari ale autorului lipsesc; asa ca pentru cine n-are chef de eseuri, recomand cele doua volume care aduna varfurile operei lui Davidson:
  • The Adventures of Doctor Eszterhazy, un soi de roman alcatuit din povestiri despre un evreu ungur de inspiratzie Sherlockiana, un intelectual erudit care traieste intr-un fictiv Mare Imperiu Unguresc. Din pacate asta e destul de greu de gasit.
  • Limekiller, mai recent aparut si disponibil inca pe amazon, e structurat similar, ca o colectzie de povestiri cu un erou comun, un anume Jack Limekiller care traieste prin Caraibe, se plimba toata ziua buna-ziua, mananca banane si devine martor la diverse manifestari supranaturale conectate la mitologia locala. Povestile lui Limekiller nu prea au plot, sunt de fapt un fel de jurnal liric in proza al autorului, din perioada in care traia in Belize, usor romantzat cu elemente de realism magic.
Povestirile cu Eszterhazy si Limekiller au luat majoritatea premiilor autorului si il prezinta pe acesta in forma maxima. Comparativ, omnibusul The Avram Davidson Treasury contzine doar cate 1-2 povesti din cele 2 volume.

















De Jack Dann am auzit prima data de la Horia Ursu si prima impresie mi-a fost ca ar fi un scriitor de mana a doua pe care Horia l-a racolat la o bere si l-a lamurit sa se lase tradus in romaneste (Rebelul, aparut la Millennium Press). Apoi mi-a venit ideea sa-l iau la bani maruntzi si am aflat ca Dann e unul din putzinii autori australieni (alaturi de Greg Egan) care a reusit sa se ridice pana la nivelul premiilor mari ale SF-ului (altfel australienii isi tot dau intre ei premii gen Ditmar, Aurealis, dar nimeni nu-i ia in seama in afara perimetrului). Pe langa ca are un numar record de premii australiene, a avut parte si de 14 nominalizari Nebula pentru proza sa scurta. Vestea buna e ca cea mai mare parte din nominalizarile astea, plus inca o gramada de povestiri (la randul lor ajunse pe la Hugo, World Fantasy, Locus sau Stoker), sunt adunate in retrospectiva de cariera Jubilee (cam 500 de pagini, la Tor Books, aproape 20 dolari pe amazon). Avand in vedere larga acoperire a volumului si faptul ca 80% din continut e proza finalista la cele mai importante premii, Jubilee e calea ideala de a-l descoperi (si acoperi) pe Jack Dann.

Charles de Lint e un autor canadian de fantasy urban, gen Neil Gaiman minus aspectul british. Lint e un pic mai emo decat Gaiman si are mare succes la gagici datorita lirismului elegant al prozei sale si preocuparii pentru teme adolescentine (o parte minoritara din proza sa e young adult oriented). De fapt cel mai corect ar fi sa spun ca de Lint e un autor modern de basme, si inca unul extrem de apreciat inca de dinainte sa se fi inventat Gaiman. Cea mai mare parte a operei sale se invarte in universul Newford (o localitate fictiva semi-rurala care constituie cadrul majoritatii povestilor si romanelor autorului). De romane nu stiu, dar proza scurta din universul Newford a fost publicata de-a lungul anilor 90 in 3 volume foarte bine cotate:
  • Dreams Underfoot, nominalizata World Fantasy si Locus;
  • The Ivory and the Horn, nominalizata World Fantasy si Locus;
  • Moonlight and Vines, castigatoare World Fantasy, nominalizata British Fantasy si Locus;
Astazi cele 3 volume au fost adunate gramada intr-o editzie Book Club de 800 de pagini. Editziile Book Club nu-s prea bine vazute de colectzionari*. Totusi, fiind un fan al editziilor omnibus am optat pentru acest volum, intitulat The Newford Stories, care e si hardcover si ma scuteste de a vana separat editiile originale ale celor 3 culegeri. Asadar, omnibusul Newford Stories functioneaza ca retrospectiva de cariera a lui Charles de Lint.


















Ramsey Campbell - Alone with the Horrors acopera mai bine de 30 de ani din cariera celui mai important autor horror britanic, din pacate ilustru anonim prin partzile noastre. Cand am auzit prima data sintagma "cel mai important", am zis ca e vreun marketer care-l umfla pe Campbell cu pompa dar realitatea faptelor zice ca individul asta facea valuri cand Stephen King debuta si mai face si azi, cand Stephen King sta sa iasa la pensie. Problema care a stat in calea succesului mainstream al lui Campbell este ca fortza sa sta in proza scurta, romanele fiind apreciate doar in randul fanilor, in rest criticate ca fiind ori prea lirice, ori prea psihologice. Al doilea motiv ar fi lipsa de implicare a lui Campbell in cinematografie (care i-a propulsat atat pe King cat si pe ucenicul lui Campbell, Clive Barker). De fapt, doar doua filme ecranizeaza cate ceva din Campbell si alea sunt Los Sin Nombre si Segundo Nombre, productii spaniole recente regizate de excelentul Jaume Balaguero (Rec). Volumul de capatai al lui Campbell, Alone with the Horrors, a incasat o sumedenie de premii, inclusiv World Fantasy 94. De-a lungul carierei, Campbell a fost nominalizat de 14 ori la World Fantasy, de 10 ori la Bram Stoker si de 23 (!) de ori la British Fantasy Award. Daca exista in horror scriitor contemporan care sa merite eticheta "monstru sacru", asta e. Alone with the Horrors e pe cale de disparitzie, dar mai poate fi gasita in versiunea mass paperback pe amazon. Eu am avut baftocul sa prind un exemplar cu autograf din editzia Arkham originala de la cel mai important anticariat al genului, Realms of Fantasy Books.

Avand in vedere ca Alone with the Horrors a fost publicat la inceputul anilor 90, devine important si volumul complementar, Told by the Dead, ce contine proza din ultimii 15 ani ai autorului.





















Pe Lucius Shepard cu rusine tre recunosc ca l-am ocolit ostentativ dupa primul contact avut cu el prin ceva istorioare cyberpunk publicate acu 15 ani prin Anticipatzia daca nu ma-nsel. La vremea aia era mare isterie la SF-istii romani cu Cyberpunku, care era ok in felu lui, problema era ca Matrixu nu apucase inca sa-l popularizeze si ca era imposibil sa separi stilistic autorii intre ei. Nu stiu daca erau traducerile de vina, dar mi-era o apa si-un pamant ca-l citeam pe Walter Jon Williams, Bruce Sterling, William Gibson sau pe Florin Pitea care ii imita la perfectzie pe cei pomenitzi (poate din cauza ca tot el ii si traducea). Dupa ce a aparut si o antologie romaneasca, cyberpunku carpatin a inceput sa-mi sune tot mai mult ca hip-hopul dambovitzean si lehamitea mi s-a extins, reusind sa ocolesc integral opera lui Neal Stephenson si sa il consider pe Shepard ca fiind cel mult o tanara sperantza a cyberpunkului cel arid. O revizuire recenta a atitudinii mi-a aratat ca Lucius Shepard n-a fost nici tanar, nici sperantza, nici cyberpunk. Confuzia cu generatzia cyberpunk se datoreaza faptului ca a inceput sa-si faca un nume tocmai in perioada aia, la vreo 40 de ani, si ca a cochetat cu genul cam tot atata cat am cochetat si eu. In astia 15 ani de cand nu i-am mai acordat atentzie, omul si-a facut un nume in literatura fantasy (inclusiv in chestia numita realism magic), a umflat o gramada de premii (Vanatorul de Jaguari tradusa si la noi de Nemira) iar in ultimii 5 ani a scos doua colectzii de autor solide care laolalta ii acopera cea mai mare parte din cariera:
  • The Best of Lucius Shepard la Subterranean Press - mai mult cu proza scurta, cuprinzand cele mai bune povesti din volumul Jaguar Hunter, plus o gramada de povesti mai recente, inclusiv nuvela premiata anul trecut Stars Seen Through Stone;
  • Trujillo and Other Stories - are vreo 50 de pagini in comun cu susnumitul best of, dar nu e asta o problema, caci dimensiunile cartzoiului sunt pe la 700 de pagini, adunand laolalta un roman (Trujillo), unul din volumele de proza scurta bine cotate ale autorului (Eternity and other stories), bașca 3 nuvele proaspete.
Dupa modelul lui Shepard si cam in acelasi timp, Subterranean Press a scos si o superba compilatzie a unui coleg de generatzie, Best of Michael Swanwick, un om care in 25 de ani a reusit sa devina un fel de campion al nominalizarilor la premii SFFH (16 Nebula, 21 Hugo, 7 World Fantasy si 62(!) Locus). Pentru urmatorii 2 ani, Subterranean a anuntzat deja best of-uri Lewis Shiner, Larry Niven, Joe Haldeman si Peter Beagle.



















In sfarsit, evenimentul care m-a facut de fapt sa scriu articolul asta din capul locului, e magistralul volum The Very Best of Gene Wolfe, scos recent de PS Publishing, in editzii de 75-150 dolari. Ce-i drept preturile de la PS sunt cam de speriat, dar vestea buna e ca volumul are si o versiunea americana de la Tor Books, intitulata un pic ma timid - The Best of Gene Wolfe - la nici 20 de dolari hardcoveru. Diferentele intre cele 2 editii, in afara de adverbul Very, constau intr-o nuvela, Christmas Inn, si o introducere a lui Kim Stanley Robinson care il pupa in fund pe Wolfe cu mare arta. Evident, ambele bonusuri sunt prezente doar in editia Very. N-am citit inca volumul sa vad cat e de geniala nuvela bonus, dar oricum diferentza de pret intre editia britanica si cea americana e justificata mai degraba de valorile de productie, coperta multipremiatului JK Potter + autograful lui Gene Wolfe (la versiunea de 75 dolari), precum si tirajul ultralimitat de 100 de exemplare in carcasa (in cazul versiunii de 150 dolari). Asadar aveti de unde alege iar daca stam sa ne uitam la editia americana, 500 de pagini hardcover la 18 dolari, continand best oful unuia din autorii de top ai secolului trecut, ala e chilipir. Volumul include printre altele nuvela The Fifth Head of Cerberus (care l-a pus pe harta pe Gene Wolfe la inceputul anilor 70, aducandu-i prima nominalizare Hugo) si cam 3 sferturi din prima si cea mai importanta (pana acum) culegere de proza scurta a lui Wolfe: The Island of Doctor Death and Other Stories (and Other Stories), volum votat in topul celor mai tari culegeri de proza scurta de gen din toate timpurile, conform unui celebru sondaj al revistei Locus facut acu 10 ani (apare in top imediat dupa Cronicile Martiene, retrospectiva de cariera a lui Harlan Ellison si I Robot).

Gasesc totusi ca Best Of-ul lui Wolfe are un mare neajuns - nu contine povesti recente (nimic din ultimii 10 ani si doar 5 povesti din anii 90), adica 80% din continutul volumului e cules din anii 70-80. Ma indoiesc ca Wolfe n-a scris mai nimic in ultimii 20 de ani care sa fie demn de un best of, asa ca orice fan ar trebui sa mai ia in considerare volumele:
  • Starwater Strains, un fel de best of al decadei 1995-2005
  • Castle of Days, un omnibus ce aduna laolalta 2 volume interesante: The Castle of The Otter, considerat de Wolfe al 5-lea volum al ciclului New Sun, contine corespondenta autorului (cu George RR Martin, Nancy Kress samd), speechurile de acceptare a diverse premii, articole despre pescuit si creative writing si eseuri autobiografice (care descriu imprejurarile si influentele care au determinat aparitia ciclului Book of the New Sun); a doua bucata din omnibus e volumul Book of Days, care grupeaza o serie de povestiri scrise in anii 70, legate de diverse sarbatori calendaristice (ex: o poveste despre Halloween, una despre Thanksgiving, una de Craciun s.a.m.d.)
In sfarsit, inchei cu un volum care apare abia in 2010, The Best of Joe Lansdale (la Tachyon) la pret de nimica (10 dolari din pacate doar in paperback). Volumul ii va scuti pe cei care abia acum il descopera pe autor de a vana cele aproape 20 de volume de proza scurta ale sale (din care abia vreo 4 sunt usor de gasit si si alea-s diluate). Pana acum obisnuiam sa recomand tripleta de volume High Cotton, Bumper Crop si Shadows, Kith and Kin ca fiind un fel de retrospectiva de cariera (cu Shadows... ca si varf de calitate), dar un Best of Joe Lansdale va lasa deoparte targuielile si va oferi un volum unic de impact major si complet lipsit de balast. In contzinutul volumului se vor regasi varfurile Bubba Ho-tep, The Night they missed the horror show, On the far side of Cadillac desert with dead folks, Mad dog summer, adica povesti pentru care pana acum trebuia sa cumperi vro 4 carti ale autorului ca sa le citesti pe toate.

*editiile Book Club sunt carti distribuite intre membri cotizantzi ai cate unui club/cenaclu; adesea e vorba pur si simplu de carti xeroxate cu aprobarea editurii sau advanced reading copies, alteori sunt carti cat de cat legate ce nu se diferentiaza prea mult de o editie comerciala; Newford Stories e un caz mai fericit, e hardcover, are propria coperta si e pe hartie de calitate, arata ca o carte normala, singurul indiciu ca ar fi o editie Book Club e faptul ca numerotarea paginilor reincepe de la 1 pentru fiecare din cele 3 carti care au fost incluse in volum.

Sunday, September 20, 2009

Groaza medicala

















The Brains of Rats
de Michael Blumlein


Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Bram Stoker, Locus (pt. culegere de autor)
- nominalizare World Fantasy (pt povestirea The Brains of Rats)
- nominalizare Bram Stoker (pt. nuvela Bestseller)
- nominalizare Locus (pt. povestirea The Thing Itself)

A trecut multa vreme de cand citeam horrorul pentru thrilluri si sperieturi si reactzii emotzionale, acu ma intereseaza doar relevantza culturala si calitatzile literare ale genului. Si totusi iaca Michael Blumlein a reusit sa-mi gaseasca coarda sensibila care ma face sa inchid cartea daca mi se pare ca e prea intuneric afara.

Blumlein scrie singurul soi de horror pe care il gasesc cu adevarat disturbing: horrorul medical. Treaba e cu atat mai grava cu cat autorul e medic cu acte in regula, deci stie ce vorbeste, are un stil clinic in care fiecare propozitzie pare un diagnostic si are un talent dat dracului de a zgandari coarda sensibila a pacientului/cititorului. Blumlein stie unde zace frica adevarata, pana si in cei mai desensibilizatzi oameni.

Scriitura lui Blumlein pare cea a unui macelar intors de la serviciu care-i relateaza nevestei la cina despre ultima privire duioasa a vitzelului de la abator inainte sa ia un ciocan in frunte ori sa fie castrat; ori despre vaca gestanta care a pierdut sarcina si a tarat dupa ea placenta cu cadavrul fatului pana a reusit sa se descotoroseasca de ea. Temele care respira prin toata opera autorului sunt etica medicala, relatzia medic-pacient (cu caracterul sau invaziv) si perceptzia omului asupra propriilor organe.

Din pacate Blumlein e un autor zgarcit - in 25 de ani a produs doar 4 cartzi, adica volumul de fatza + 3 romane pe care simt nevoia sa le pomenesc pentru a da o imagine mai completa asupra apucaturilor autorului:
  • The Movement of Mountains, un roman SF in care obezitatea este boala cu transmitere sexuala;
  • The Healer, un roman fantasy despre meseria/vocatzia de Vindecator, despre scarba fatza de pacient versus satisfactzia de a salva vietzi; titlul mi-a amintit de romanul unui alt cunoscut chirurg autor de SF, Sebastian Corn al nostru (unde mai pui ca mi se pare ca Blumlein mai si seamana suspect de tare cu Corn);
  • X,Y, roman nominalizat la premiile Tiptree si Locus, pe probleme de identitate sexuala intr-un context sado-maso, a fost deja ecranizat in filmul cu acelasi titlu.
Volumul The Brains of Rats e singura culegere de proza scurta produsa de Blumlein, rasplatita cu nominalizari la World Fantasy, Stoker si Locus (ca volum si pentru 3 din povestiri) . Treaba e cam asa:
  • The Brains of Rats (nominalizata World Fantasy, povestea vedeta a volumului): Un medic studiaza diferentzele neurologice intre sexe la shobolani si capata o criza de identitate sexuala care il impinge la tot felu de experimente (ex: se lasa sodomizat de un negru agatzat intr-un bar, incercand sa inteleaga sentimentul sexual submisiv al femeilor). Naratziunea e alternata cu un fel de jurnal personal, in care eroul face observatzii pe marginea unor cazuri celebre de identitate sexuala ambigua, precum Ioana D'arc si Papesa Johanna*. Miza povestii e incercarea de a defini ce anume face un barbat sa fie barbat, si o femeie sa fie femeie, iar raspunsul, desi pare la mintea cocosului (The best thing about being a man is having a dick...having it sucked) e incarcat, in povestea lui Blumlein, cu observatzii antropologice fascinante. E una din povestile alea de geniu care se scriu o data la 10 ani, n-aude nimeni de ele si dupa aia sunt plagiate de un roman de succes al lui Dan Brown;
  • Bestseller (nominalizare Bram Stoker, cea mai lunga - adica singura - nuvela din volum): Un scriitor ratat face o virtute si o ambitzie personala din a nu face compromisuri comerciale pana cand e dat afara din chirie cu familie cu tot. Disperat si strans cu usa, scriitorul incepe sa-si castige existentza ca donator cronic de organe, dar ramane cu integritatea artistica neatinsa. Geniala si povestea, dar mai ales titlul;
  • The Thing Itself (nominalizare Locus): Surprinzator, e doar o poveste de dragoste, dar un pic mai horror asa, intre o asistenta medicala si un bolnav de ciroza care se ingalbeneste si se umfla la burta pe zi ce trece, in timp ce ii recita iubitei povesti debordand de imaginatzie despre un restaurant unde se serveste lapte de mama. Bijuterie;
  • Tissue Ablation (debutul lui Blumlein): Scrisa in stilul unui raport de autopsie, doar ca nu e o autopsie, ci e eviscerarea pe viu a unei persoane neanesteziate (dar paralizate, incat doar lacrimile si spasmele accidentale ale corzilor vocale sugereaza sentimentele pacientului). Obiectivul operatziei este recoltarea de organe vii care cica pot sa se inmultzeasca singure daca le tzii intr-un container cu nutrientzi, obtzinandu-se astfel sute de metri de intestin, ciorchine de testicule, metri patratzi de piele samd, exportatzi apoi spre tzarile lumii a treia pe post de substituentzi industriali (ulei de testicule, material de cort facut din piele, tzevi si suruburi din oase etc.). Absolut sinistra;
  • The Wet Suit: un tip afla ca tatal sau, recent decedat, dezvoltase un fetish din a se imbraca intr-un costum de scafandru decupat la fund, apoi se spanzura si se balanganea de craca unui copac in timp ce se autoflagela cu niste nuiele. Eroul povestii se chinuie sa impace amintirea pe care o are despre taica-sau cu acest mic detaliu, dar nici mama si nici ceilaltzi care stiau de obiceiul tatalui nu par capabili sa il ajute. Geniala;
  • Shed His Grace: Un tip se autocastreaza in fatza televizorului la care apare Ronald Reagan cu nevasta-sa, inchipuindu-si ca acestia il pot vedea. Horror intens tributar lui JG Ballard;
  • Keeping House: O mama/sotzie obsedata de curatzenie sacrifica totul (job, familie, sanatate mintala) ca sa isi dedice timpul datului cu aspiratorul si culesului scamelor de pe covor. Cunosc persoane care se indreapta in directzia asta, ceea ce da povestii o valoare deosebita;
  • The Promise of Warmth: Un cuplu aflat in concediu la mare: tipa remarca ca tipul e tot mai bun la sex oral si ca si-a facut un obicei din a se tarai pe burta prin nisipul plajei; cu alte cuvinte, tipul se transforma in shoparla. Hazlie si lirica;
  • The Glitter and the Glamour: Un actor de succes nu e lasat sa moara in ruptul capului, i se tot fac operatzii plastice si transplanturi de catre producatori dar actorul incepe sa-si piarda umanitatea si contactul cu realitatea. Mi-a amintit de Truman Show.
La astea se mai adauga 3 povesti mai slabutze pe care nu le mai pomenesc, proportzie acceptabila din totalul de 12. De la aparitzia volumului (acu 20 de ani, reeditat acu 10 ani), Blumlein a mai adunat proza scurta de inca un volum pe care nu da semne ca ar vrea sa il publice.

Un rol important in impactul povestilor il au si ilustratziile disturbatoare, gen copii evisceratzi sau bucatzi de oameni pe care sunt linii trase cu markerul si numerotate. Contribuie la senzatzia nasoala si stilul clinic ultradisciplinat al autorului, care merge uneori pana la a adauga bibliografie si apendixuri la finalul povestirilor sale, in stilul articolelor stiintzifice.

* Papesa e o figura semilegendara, banuita de a fi fost singura femeie investita ca Papa prin anii 800, inainte ca slujbasii bisericii sa observe ca suferea de lipsa de testicule; cica de atunci, la investirea unui nou Papa, acesta e cautat de oua si sexul ii este confirmat ritualic prin proclamarea "Testiculos habet!" la care se raspunde "Deo gratias!" Despre presupusa Papesa s-a facut un film in anii 70, cu Liv Ullman, si se mai face unul anul asta, cu John Goodman.

- plusuri: stil aparte, cateva povestiri de mare efect, ilustratzii misto in editzia hardcover
- minusuri: vreo 3 povesti de umplutura
- recomandare: povestile tari de aici sunt cam lectura obligatorie; in rest, celor preocupatzi de identitatea sexuala si de angoasa propriei anatomii; fanilor JG Ballard


Tuesday, September 15, 2009

O halba de Type O Negative


True Blood
sezonul 1

Desi vampirismul mi s-a parut mereu un pic telenovelistic si incapabil sa se dezbare de motivul iubirii imposibile, am zis sa vad totusi serialul asta, mai ales ca HBO face cele mai cool seriale ale mileniului.

Probabil unul din motivele pentru care povestile cu vampiri batul pasul pe loc e ca cele mai de seama lucrari de gen au fost scrise de femei: Anne Rice, Laurell Hamilton, mai nou Stephanie Meyer cu Twilight si aceasta Charlaine Harris ale carei romane sunt ecranizate aproximativ in serialul True Blood.

Romanele Charlainei sunt traduse si pe la noi cu niste copertzi infecte care mi-au lasat mereu impresia ca fac parte din colectzia Corint Junior. Nu stiu catzi parintzi s-au pacalit cu faza asta, dar mare grija, serialul True Blood are sex cat incape, si nu de ala cu tandretzuri - cate o partida destul de explicita in fiecare episod, iar in unele participa si vampiri horny care nu prea se muleaza pe stereotipul Luceafarului nemuritor si rece care recita poezii pe la geamuri. Bine, este si unu din asta ca nu se putea altfel, dar in general vampirii Charlainei sunt niste rednecksi nimfomani, infectzi, tatuatzi si marcatzi de spiritualitate sudista.

Aspectul asta sudist da tot farmecul serialului (si genericul genial) si pricinuieste niste personaje rurale pitoresti cum imi plac mie (inclusiv un bucatar negru gay), cu accent nasol si idei xenofobe. Xenofobia asta e cam toata miza serialului (si cred ca si a romanelor Charlainei) si asta ridica povestea deasupra altora (cu vampiri). E vorba aici de conflictul dintre rednecksi si vampiri intr-o societate pe cale sa voteze drepturi constitutzionale pentru vampiri, pentru integrare sociala, cam ca si cu tziganii pe la noi. Integrarea vampirilor are la baza faptul ca o anumita fabrica a reusit sa produca un fel de sange sintetic pentru alimentatzia dintzoshilor, in sperantza ca asta va ameliora violentzele interrasiale. Doar ca si sangele asta, sintetic fiind, are conservantzi, E-uri samd, si pana la urma si vampirii prefera produsele Bio. Oamenii au inceput la randul lor sa se dea in vant dupa sange de vampir, folosit drept afrodisiac iar unele gagici au inceput chiar sa prefere sa faca sex cu vampiri, probabil din pricina ca putza lor e intr-un rigor mortis permanent.

Ce nu mi-a placut e personajul principal Sookie Stockhouse, jucat de Anna Paquin, care in copilarie lua Oscar dar acum nu e capabila sa se desprinda de rolul din X-Men, plus ca are cea mai mare strungareatza pe care am vazut-o vreodata. Bine, nici scenariul n-o ajuta, dansa fiind o chelneritza telepata, aspect complet gratuit care strica toata armonia serialului. Sper sa nu se transforme vreodata in vampir, caci nu cred ca as suporta sa vad un vampir cu strungareatza. Apropo de dintzi, ma enerveaza ca in filmu asta coltzii vampirilor sunt incisivii secundari si nu caninii, ceea arata un pic cam penal. Iar accentul unora dintre actori e complet deraiat sau extrem de artificial.

Mai e un aspect, care nu e nici pozitiv, nici negativ, faptul ca romanele Charlainei Harris, si serialul, sunt orientate pe suspans si mystery (si sex) mai degraba decat pe romantza si horror (desi contzine elemente din zonele respective). Prin astea se aseamana nitzel cu romanele lui Laurell Hamilton (ceva mai putzin porno) si apropie productzia de statutul de serial politzist. Intr-un fel e mai bine asa, decat sa vad o noua versiune de Blade, Underworld sau Twilight.

Sa nu uit sa zic ceva si de poveste: Sookie asta e crashmaritza intr-un sat de xenofobi si se indragosteste de vampiru Bill. Relatzia dintre ei e cam jumatate din serial si e destul de nasoala, cu gelozii, certuri marunte si discutzii de 2 lei. In spatele acestei relatzii mai este un plan narativ mai ok in care unele personaje secundare (gagici) incep sa moara pe capete si cam toate mor imediat dupa ce au facut sex cu un redneck un pic retardat (fratele lui Sookie) care colac peste pupaza nici nu-si aminteste nimic, fiind de obicei beat muci. Niste vampiri din imprejurimi se amesteca si ei in problema, plus niste shape-shifteri care creeaza premisele pentru un sezon 2 mai spumos, sper eu.

- plusuri: genericul, cateva personaje secundare pitoresti, temele sociale din subtextul serialului, scenele de sex;
- minusuri: Anna Paquin si strungareatza ei, efectele speciale, senzatzia de Gilmore Girls pe care o dau unele episoade;
- recomandare: fanilor Twilight, Buffy, Gilmore Girls care doresc sa vada si scene de sex.

Thursday, September 10, 2009

Night of the Giving Head

Little Deaths
antologie editata de Ellen Datlow Pedigree: - Premiul World Fantasy, nominalizari British Fantasy, Locus (pt. antologie) - nominalizare World Fantasy (pt. nuvela The Last Time - Lucius Shepard) - nominalizare Nebula (pt. nuvela Yaguara - Nicola Griffith) - nominalizare James Tiptree (pt. povestirea And Salome Danced - Kelley Eskridge) - nominalizare Bram Stoker (pt. povestirea Lover Doll - Wayne Allen Sallee) - nominalizare Bram Stoker (pt. povestirea Becky Lives - Harry Crews)
Gene Wolfe zicea ca orice lucrare literara este, daca o reduci pana la ireductibil, despre sex si /sau moarte. De fapt ideea sa completa zicea ca literatura "serioasa" (culta, mainstream etc.) e cu dragoste si moarte, in timp ce literatura "neserioasa" (comerciala, pulp, de nishe etc.) e cu sex si violentza. Acu aproape 15 ani, Ellen Datlow a scos una din cele mai impresionante antologii tematice, Little Deaths, antologia fundamentala a horrorului erotic, o combinatzie care, conform observatziei lui Wolfe, concentreaza esentza literaturii universale.
Nota: Inainte sa intru in detalii, o avertizare: editzia britanica a volumului Little Deaths ( castigator World Fantasy, nominalizat la British Fantasy si Locus) contzine 6 povestiri in plus si 1 in minus comparativ cu editzia americana. Evident ca e preferabila varianta britanica. Povestea suplimentara din editzia americana e Death in Bangkok a lui Dan Simmons, dar aia se poate citi si din alte surse, cum ar fi colectzia de nuvele a lui Simmons intitulata Lovedeath.
Antologia incepe cu o explicare a titlului: Little Death/La Petite Mort e o expresie intalnita pe la Shakespeare si altzi poetzi contemporani lui, care era sinonima cu orgasmul (ma rog, inainte ca termenul orgasm sa existe in limba engleza*). Originile expresiei vin hat din Grecia antica, unde se considera ca sperma barbatului contzine esentza vietzii si fiecare ejaculare il vlaguieste pe barbat si, putzin cate putzin, il omoara. Si ca abstinentza e preferabila pentru o viatza lunga si implinita. Teoria a fost infirmata de corelatzia intre abstinentza si cancerul de prostata, dar cu o chestie sunt totusi de acord, si anume cu opinia lui Aristotel care credea ca sperma contzine bucatzele de creier deci, cu fiecare ejaculare, creierul barbatului se micsoreaza. Avand in vedere ca marii ganditori ai istoriei (Newton) au murit virgini, si ca marii fustangii (Eminescu) au murit cu creierul ravashit, e posibil sa fie un dram de adevar in asta**.
De remarcat faptul ca antologiile lui Datlow contzin un numar semnificativ de autori relativ necunoscutzi. Putzine din numele acestui volum pot fi considerate celebritatzi (Joyce Carol Oates, Clive Barker, Barry Malzberg, Ruth Rendell, Pat Cadigan si Lucius Shepard). O alta categorie au devenit intre timp nume cunoscute dar la aparitzia antologiei abia debutasera sau erau in plina ascensiune (M. John Harrison, Richard Matheson Jr., Douglas Clegg, cuplul de lesbiene Nicola Griffith+Kelly Eskridge, Melanie Tem, KW Jeter), iar de unii nu prea s-a auzit in afara mediilor publicistice britanice.
Nota: N-am vazut in asta un impediment, se stie ca englezii au inventat si horrorul si literatura erotica moderna (adica post-Decameron). Cu horrorul sper ca nu tre sa argumentez. Cat despre partea erotica, pe la 1700 aparea Harris's List of Covent Garden Ladies, primul catalog al prostituatelor din Londra scris dupa datele acumulate de la proxenetzii vremii (un fel de 7 Seri din zilele noastre, specializat pe parashute). Fiecare gagica era listata cu descriere fizica si a personalitatzii, cu o biografie/antecedente si descrieri narative ale specialitatzilor sexuale oferite, menite sa atraga clientzii. Cred ca a fost prima carte dupa Biblie care s-a vandut in mai mult de 1 milion de exemplare.
Oricum, altceva vroiam sa zic, si anume ca antologiile tematice ale lui Datlow au meritul de a-si asuma riscuri si prin asta asigura o rampa de lansare pentru numerosi autori (spre deosebire de cele ale lui Strahan, Dozois, Hartwell, Adams etc., care culeg proza deja consacrata). Toate povestile din Little Deaths sunt originale (=scrise special pentru volum) si o parte din ele (vreo 6) au fost chiar nominalizate la diverse premii, deschizand portzi importante pentru autorii lor. Treaba ramane valabila si in zilele noastre: antologia vedeta de anul trecut, Inferno, a umflat ca volum aproape toate premiile anului si a pricinuit premii pentru autori care nu au cariere mai lungi de o decada (iar la noi sunt cvasinecunoscutzi). Astea spun multe despre priceperea lui Datlow si ofera o serie de garantzii compensatorii atunci cand lista autorilor din cuprins nu pare tocmai high-profile.
Si acum sa trecem in revista contzinutul antologiei, impartzit in 3 categorii: A. Povesti beton ale unor autori cunoscutzi
  • M. John Harrison - Isobel Avens comes to Stepney in the Spring; povestea asta e o ciudatzenie din aia care pare mainstream pana cand are un twist SF, in genul filmului Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau a cartzii Dormind in soare a lui Bioy Casares, daca o mai tzinetzi minte. E despre un cuplu care isi consuma incet relatzia prin evenimente marunte de zi-cu-zi, pana cand gagica se duce cu altul sub impulsul unei nazuintze imposibile si iratzionale, apoi se intoarce inapoi cand nazuintza i se duce pe apa sambetei. Nu va spun care e nazuintza, ca e spoilerul povestii si poate apucatzi sa o cititzi, daca nu in formatul asta, macar romanul Signs of Life care a fost dezvoltat din aceasta poveste. E nevoie de multa pricepere sa pacalesti cititorul cu genul asta de mainstream trucat si lui Harrison ii reuseste smecheria. Autorul e tradus si pe la noi, la editura Tritonic (Viriconium, Lumina).
  • Lucius Shepard - Last Time (nominalizata World Fantasy); e una din cele mai tari povesti ale volumului, si cea mai lunga (50 de pagini), scrisa superb, despre un tip care are doua gagici, una cu care vorbeste la telefon si una cu care face sex si, aflat in pericol sa le piarda pe amandoua, se duce la un vraci sa-i faca niste farmece de tzinut gagici aproape. Cu consecintze horror. Sper ca Shepard nu mai are nevoie de prezentare prin partile noastre, recent tradusa culegere de la Nemira, Vanatorul de jaguari a facut, cred, suficiente valuri si a completat un imens gol pe piatza romanesca de fantasy;
  • Clive Barker - On Amen's Shore; e un fel de spin-off la romanul The Great and Secret Show (despre a carui adaptare BD am discutat aici). In romanul cu pricina la un moment era vorba de un ocean al viselor in care cica oamenii inoata in timp ce viseaza si care le incarneaza fantasmele pe durata visului. In povestea de aici (de fapt si in roman) ni se arata ca prin oceanul ala se mai gasesc diverse continente pe care traiesc specii ce impartasesc cu oamenii aceeasi lume a viselor. Despre una din speciile astea se speculeaza ca se trage direct din ocean si ar fi evoluat darwinian din fantasmele oamenilor. Cu asta ajungem la poveste, care e despre un individ ce locuieste pe malul oceanului si, cand are chef de sex, inoata prin ocean unde copuleaza cu femeile noastre in timpul viselor erotice ale acestora;
  • Barry Malzberg si Kathe Koja - The Careful Geometry of Love; despre un fotograf care primeste intr-o buna zi o comanda dubioasa, din partea unei gagici de bani gata care vrea sa-si fotografieze amantzii dezbracatzi si in ipostaze artistice, sa faca colectzie cu ei. Gagica tot vine o data la cateva luni cu cele mai diverse soiuri de parteneri, de la adolescentzi emo la bataushi harshaitzi iar la un moment dat apare cu un individ cu coada (la fund, nu la păr), apoi cu un pitic fara putza si de acolo incolo treaba degenereaza, caci gagica incepe sa prinda gustul oamenilor mutilatzi si diformi. Malzberg e un fel de soldat necunoscut al SF-ului, prea putzin tradus la noi in conditziile in care scriitura lui e cu totul deosebita;
  • Nicola Griffith - Yaguara (nominalizata Nebula); in buna traditzie a SFului lesbian, povestea e despre doua femei puternice si sexy care investigheaza ruinele unei piramide mayashe de unde afla ca pe vremuri femeile se transformau in jaguari. Povestea nu e erotica prin plot, ci prin stil, autoarea facand exces de descrieri lascive despre femei transpirate, imbracate doar in maieu si short, inotand goale pe sub cascade tropicale, sau ungandu-si una alteia pishcaturile de tzantzari de pe sani. Oricum, e foarte bine scrisa in ciuda faptului ca pe vremea aia Griffith era o timida debutanta (Yaguara se gaseste tradusa si la noi, prin Millennium Press, in antologia aia cu frontispiciul Horia Ursu Presents);
  • Ruth Rendell - An Outside Interest; despre un individ care dezvolta hobby-ul dubios de a speria femei care umbla singure noaptea tarziu pe o poteca slab luminata. Povestea e scurta dar dragutza prin faptul ca e povestita la persoana intai de un erou care incearca sa dea un sens moral propriilor motive dubioase. Rendell e una din cele mai celebre autoare de crime fiction in viatza, frecvent ecranizata atat in seriale politiste cat si in lung metraje (ex: Carne Tremula a lui Almodovar);
  • Barry Malzberg - Sinfonia Expansiva; asta e foarte ciudata si nu stiu daca am priceput de fapt cu ce se mananca, mai ales ca Malzberg are un stil destul de eliptic, cu dialogurile nedelimitate si virgule neglijate, ceea ce duce la niste fraze amestecate gen Saramago (doar ca nu la fel de lungi). In principiu cred ca povestea e despre un tip care tot negociaza cu gagici daca sa faca sau nu anumite perversiuni sexuale care nu-s explicitate. Partea horror e ca tipu are SIDA;
  • Kelley Eskridge - And Salome Danced (nominalizata Tiptree); alta mostra de fantasy lesbian (Eskridge e de fapt iubita Nicolei Griffith) dar putzin cam pretentzioasa pentru propriul bine. Povestea e spusa din perspectiva unei regizoare lesbiene care organizeaza auditzii pentru rolul biblic al curvei Salome si la audientza asta se prezinta un shape-shifter care isi poate schimba sexul, danseaza incredibil si emana niste feromoni irezistibili;
  • Douglas Clegg - Ice Palace; despre un ritual de maturizare aplicat bobocilor unui colegiu, care presupune sa dezbraci bobocu in chilotzi si sa-l bagi intr-un tunel de gheatza, de unde n-are voie sa iasa pana nu spune un banc care face pe toata lumea sa rada (sau pana moare de frig). Daca bobocu e si gay, se complica treaba. Clegg e, cred, al doilea cel mai celebru autor gay horror (dupa Clive Barker);
  • K.W. Jeter - Black Nightgown; cred ca Jeter e bolnav la cap. Am mai multe motive sa cred asta. In primul rand a fost unul din discipolii lui Philip Dick (in sensul ca ii ducea de mancare in perioada in care lui Dick ii era frica sa iasa din casa si, suspectez eu, ii facea rost de droguri). Dick l-a folosit si pe post de personaj literar, in romanul Valis. Am gasit doar doua poze cu el pe net, una pe wikipedia, si una pe o canapea cu Philip Dick, si in nici una nu pare in regula. In plan literar, se zice ca scris primul roman cyberpunk ever (Dr.Adder). Ultimul sau roman (intitulat Noir) e versiunea capitalista la 1984 a lui Orwell si se zice ca, prin comparatzie, 1984 pare utopie. O buna parte din cariera si-a dedicat-o scriind continuari la cartzile lui Philip Dick (s-a tradus si la noi Blade Runner 2) si pastishe dupa Hunter Thompson. Povestea lui cred ca e cea mai sinistra din toata antologia, scrisa intr-un stil foarte intunecos, despre un ritual de initziere sexuala dintr-o comunitate tziganeasca (cred) prin care un adolescent trebuie sa-si piarda virginitatea cu o vaduva, sub atenta indrumare a sotzului decedat si putred al acesteia;
B. Povesti beton ale unor autori de care auzisem vag sau deloc
  • J. Calvin Pierce - Sahib, e foarte misto scrisa intr-o engleza retro, sub forma jurnalului unui medic de acu 100 de ani solicitat in secret sa trateze boala misterioasa a unui ofitzer englez intors din India. Ofitzerul se ingrasa incontrolabil desi nu manca mai nimic si suferea experientze extracorporale in care isi vede nevasta facand sex cu slugile de rasa inferioara (negri, indieni etc), ceea ce-l necajea teribil;
  • Stephen Dedman - Lady of the Situations, e despre o gagica foarte buna la sah, dotata cu o memorie incredibila. Problema e ca memoria ei e atat de buna incat ii permite sa-si aminteasca senzatzii, aspect care o ajuta sa aiba orgasme in timp ce deapana amintiri despre cate un barbat, motiv pentru care le da papucii tuturor barbatzilor dupa cate o partida de sex reusita, cica sa pastreze o amintire placuta despre ei; Dedman e un autor australian destul de apreciat si frecvent premiat pe la premiile australiene (Ditmar) dar putzin cunoscut in restul Commonwealthului;
  • Wayne Allen Sallee - Lover Doll (nominalizata Bram Stoker), e despre un cuplu de mutantzi nascutzi in anii 60 din mame care au suferit tratamente cu talidomida, probabil cea mai celebra gafa medicala a secolului. Povestea parcurge in viteza copilaria, adolescentza si relatziile sexuale dintre cei doi, baiatul cu capul mare si ochii plasatzi lateral ca la pesti si fata cu un siamez atrofiat crescut din burta. Povestea e destul de crancena si scarboasa mai ales ca e povestita la persoana intai, dar are si momente emotzionante, cum ar fi cand Ray Ban lanseaza un model de ochelari de soare din aia dintr-o bucata care ii ascund partzial diformitatea baiatului si ii permit sa isi gaseasca o slujba ca DJ, in timp ce fata decade, se apuca de droguri si ajunge sa se prostitueze intr-un bar strip-tease pentru oameni cu diformitatzi;
  • Lucy Taylor - Hungry Skin, o poveste erotica-lirica in stil femeiesc, despre o gagica care mosteneste de la tatal sau, celebru sculptor si curvar, o statuie imensa si obscena ce reprezinta o orgie de trupuri inlantzuite, cu un spatziu liber in mijloc, exact cat sa incapa o femeie subtzirica strecturata cu atentzie prin padurea de bratze, picioare si falusuri; pe atunci aproape debutanta, Lucy Taylor a ajuns intre timp una din cele mai apreciate autoare de horror erotic, am mai pomenit de ea cand vorbeam de antologia de benzi desenate Verotika;
  • Kathe Koja - The Disquieting Muse; despre un pictor ratat care isi gaseste un job la un ospiciu, unde incearca sa implementeze asa-numita terapie prin arta. Intr-o buna zi are de a face cu o pacienta autista care face pishu pe ea, deseneaza putze de cai si trezeste in barbatzii din jur fiori erotici inexplicabili;
  • Harry Crews - Becky Lives (nominalizata Bram Stoker); despre un bogatash de pe Wall Street care plateste o prostituata sa se imbrace si sa pretinda ca e fiica-sa, moarta in copilarie;
  • Sarah Clemens - Holes; despre o gagica careia iubitul i-a facut un tatuaj magic care o arde de cate ori face sex cu altcineva decat cu el; noroc ca tipa isi gaseste un amant cu putza plina de piercinguri, care o pune sa-si traga si ea niste piercinguri in sfarcuri ca sa scape de blestemul tatuajului;
  • Jack Womack - That Old School Tie; despre un profesor universitar insurat, cu copii si situatzie care isi baga picioarele in tot pentru o relatzie cu o studenta hipoxifila. Hipoxifilia e atunci cand itzi bagi capu intr-o galeata sau intr-o punga in timp ce faci sex, se mai numeste asfixiere erotica si printre altele a pricinuit recenta moarte a lui David Carradine de care probabil atzi aflat de la stiri. Jack Womack cica ar fi autor de cyberpunk, dar povestea asta n-are nimic de genu ala, oricum e foarte bine scrisa, mi-a amintit de Chabon (scriitorul, nu sapunul);
C. Povesti mediocre sau prea scurte incat sa-si dezvolte premisa dincolo de o idee in stadiu embrionar:
  • Nicholas Royle - The Swing, despre o societate distopica in care persoana dominanta intr-o relatzie (ex: capul de familie) are dreptul sa puna un belciug in nasul partenerului si sa il traga cu un lantz ca pe vite. Mai nasol e cand cate un om isi pierde slujba si raportul de puteri din relatzie se schimba;
  • Richard Matheson Jr. - Menage a trois, despre un cuplu sado-maso care se tot taie cu un cutzit falic pentru care femeia dezvolta o pasiune secreta. Matheson Jr. e fiul celebrului Richard Matheson (autorul lui I Legend) si lucreaza ca scenarist la Hollywood (inclusiv pentru serialul Masters of Horror);
  • Joel Lane - The Pain Barrier; despre doi gay care fac sex (69, mai exact) intr-o garsoniera dezafectata dintr-o zona industriala. Unul dintre ei e actor porno in filme sado-maso iar celalalt e un traficant de porn ilegal si totodata fan al actorului respectiv. Din pacate povestea isi propune doar sa creioneze o scena de sex murdar (cu preludiu si postludiu) intr-un tablou industrial decadent. Eram curios de Lane de cand am aflat ca e publicat la noi de Ex Occidente dar cu povestea asta m-a cam dezumflat;
  • Joyce Carol Oates - Fever Blisters; de multa vreme imi tot propun sa o citesc pe aceasta doamna apreciata deopotriva in mainstream (se zice ca da tarcoale Nobelului) cat si in horror (romanul Zombie si cateva culegeri de povestiri). Din pacate povestea asta nu m-a ajutat prea mult, erotismul e usor amuzant iar horrorul lipseste. E despre un cuplu de fosti amantzi batrani care se revad prima data dupa o gramada de ani la hotelul favorit al escapadelor din tineretze si au o tentativa de partida de sex in care fiecare incearca si nu prea reuseste sa ignore decaderea biologica suferita de celalalt de-a lungul anilor;
  • Melanie Tem - The Rock; un gagiu are o casa construita pe plaja, sub un deal si intr-o buna zi in varful dealului apare un bolovan mare care amenintza sa i se rostogoleasca peste casa. Nevasta-sa e tot mai stresata, insa barbatul e bine mersi, caci noaptea tarziu din bolovan iese o gagica cu care face sex intre pilonii de sub casa. Povestea e una din primele ale unei autoare care in ultimii 15 ani a reusit sa-si faca un nume in horror in calitate de coautor alaturi de sotzul ei, Steve Rasnic Tem;
  • Pat Cadigan - Serial Monogamist; povestea e ok, dar o pun in categoria asta pt ca m-a enervat la culme, pare un episod din Sex and the City cu un twist horror: 4 gagici ca alea din serial se plimba toata ziua si vorbesc tampenii; intr-o buna zi, reusesc sa agatze un tip sexy pe care il duc acasa, il dezbraca, fac sex cu el, apoi il mananca. N-as putea spune ca povestea nu-si are locul antologie dar asemanarile cu Sex and the City m-au scos din sarite. Nu-mi dau seama daca asta e stilul autoarei sau daca a scris-o la misto. In mediile SF, Cadigan e o mica celebritate, fiind singura femeie din antologia care a iscat curentul cyberpunk (Mirrorshades, tradusa la noi prin Millennium Press);
In concluzie, antologia are de toate, si sex, si dragoste, si violentza, si moarte, si literatura "serioasa" si "neserioasa":
  • La capitolul "serioasa" (autori care se detaseaza prin stil si calitatzi literare) am fost impresionat de M. John Harrison, Barry Malzberg, Jack Womack, J. Calvin Pierce, Lucius Shepard, K.W.Jeter si Nicola Griffith.
  • La capitolul "neserioasa" (autori cu idei misto dar cu stil relativ banal) ies in evidentza povestile lui Clive Barker, Ruth Rendell, Wayne Allen Salle, Stephen Dedman si Sarah Clemens.
  • Am fost profund dezamagit de contributziile lui Joyce Carol Oates si Joel Lane, in primul rand datorita expectativei.
  • Cele mai sinistre contributzii sunt cele ale lui K.W.Jeter, Barry Malzberg si Wayne Allen Salle;
  • Cele mai sexy sunt ale lui Lucius Shepard, Nicola Griffith si Sarah Clemens;
  • Cele mai amuzante sunt ale lui Clive Barker si Ruth Rendell, poate si a lui Pat Cadigan pentru cine nu e alergic la Sex and the City.
E pacat ca aceasta antologie nu a cunoscut editzii periodice, mai ales ca acopera o tematica in care competitzia e slaba. Pana o sa-i vina ideea de a reveni asupra subiectului, Ellen Datlow e ocupata cu culesul laurilor pentru Inferno (antologia vedeta a anului trecut) si pentru Poe (antologia vedeta a anului aniversar E.A.Poe 2009, sub egida caruia se vor acord premiile World Fantasy de anul asta). Eu am de gand sa o bat la cap pe blogul ei sa se apuce de un Little Deaths vol. 2, ar fi timpul dupa 15 ani.
*de fapt termenul a aparut abia dupa ce s-a inventat orgasmul feminin despre care pana pe la inceputul secolului 20 inca se sustzinea ca n-ar exista
**am testat teoria si pe pielea mea, mi-am scris doctoratul intr-o perioada de abstinentza foarte fructuoasa pe plan intelectual, dupa care m-am prostit brusc si in ritm accelerat
- plusuri: diversitate, selectie foarte cool, 18 povesti tari si foarte tari (in editia britanica) - minusuri: 6 povestiri slabe - recomandare: lectura obligatorie, no matter who you are

Saturday, September 05, 2009

Filmele vorbite pe la spate - august 2009




















Filme musai

Fiind luna de concediu, mi-am propus sa ocolesc experimentele si sa vad doar filme alese pe spranceana. Le-am ales bine.

Inglourious Basterds, cea mai recenta capodopera a lui Tarantino (cu titlul masluit dupa un film obscur din anii 70), a avut o avanpremiera cu aplauze si sala plina la Mall si n-a dezamagit defel, ba m-a si surprins cu cateva chestii:
  • In primul rand, credeam ca filmu e american si cand colo e franco-german. Adica in tot filmu am remarcat doar 2 actori americani (Brad Pitt si Eli Roth), restu sunt francezi si nemtzi, si dialogurile sunt mai bine de 3 sferturi in franceza si germana (pana si Michael Fassbender din Hunger/Eden Lake, despre care credeam ca e irlandez, se pare ca e neamtz mutat la Londra).
  • A doua surpriza a fost sa realizez ca Brad Pitt nici macar nu e personajul principal al filmului (si nici gasca lui de Basterzi). Adica sunt cam la fel de principali pe cat a fost Travolta in Pulp Fiction, apar cam intr-o treime din durata totala a filmului. In realitate filmul ii are in centru pe genialul Christoph Waltz (austriac, a luat Cannesul pt rolul asta si e candidat sigur la Oscar) in rolul unui nazist scarbavnic poreclit The Jew Hunter, care e pe urmele unei frantzuzoaice evreice insetata de ura fatza de nazisti (si de dispretz fatza de un putzoi lunetist care ii tot face curte).
  • A treia surpriza nu trebuia sa fie o surpriza. Stiam ca Tarantino isi umple dialogurile cu referintze cinefilice dar nu vedeam cum ar putea sa o faca intr-un film despre al 2-lea Razboi Mondial. Ei bine, filmu nu e despre razboi, e despre cinematografie (Hollywoodul interbelic dominat de evrei versus Noul cinema nemtzesc din aceeasi perioada) si intriga e construita in jurul unui film regizat de Goebbels despre un erou lunetist neamtz care a omorat dintr-o clopotnitza vro 300 de americani.
  • Felul in care se pune problema xenofobiei e fara egal: why do you hate a rat, when it's not that different from a squirrel...maybe except for its tail....
Mi-as pierde vremea incercand sa explic cat e de genial filmul asta. Cine nu-l vede, a trait degeaba. Coloana sonora, ca de obicei, e de mare efect.

P.S. Filmu trebuia sa-i aiba initzial in distributie pe Stallone, Arnold si Brusc Willis. Pana la urma Stallone si amicii lui au furat ideea si i-au dat cu flitu lui Tarantino, si s-au apucat sa implementeze proiectul initzial in propria viziune (in regia lui Stallone), care va iesi la anu si se va numi The Expendables.

Jade Warrior. Asta e un film finlandez cu karate, despre Kalevala, radacinile asiatice ale finlandezilor si artefactul Sampo despre care canta Amorphis pe prima piesa de pe Skyforger. Am ratat filmul acu 1 an la TIFF dar am recuperat recent, dupa ce am vazut celalalt film al finladezului Antti Annila, Sauna. Ca si Sauna, Jade Warrior tradeaza admiratzia lui Annila pt Calauza lui Tarkowsky, avand ca piesa centrala un artefact care-tzi indeplineste dorintzele, faurit de un fierar si dorit de un demon chinez. Ideea lui Annila a fost sa acupleze o legenda finlandeza cu o legenda chinezeasca, ambele avand ca obiect artefactul Sampo/Sam-Pu. Mergand mai departe pe filiatzia fino-ugrica, a produs un film deosebit de interesant, in care ni se explica ce i-a manat pe asiatici sa populeze taman Finlanda, iar actorul principal e excelent ales, incat are si trasaturi fino si trasaturi chinezesti/siberiene, in functzie de cum e machiat (ceva gen vocalu de la Sentenced). Povestea e si ea foarte tare, impartzita pe doua planuri: acu 4000 de ani, un fierar chinez conduce o armata mare sa confiste artefactul de la un demon dar pierde vremea cu o karatista bunoaca, iar in zilele noastre, un alt fierar (de fapt acelasi, reincarnat si de data asta finlandez) se chinuie sa-si intzeleaga trecutul si sa-si recupereze gagica, pornind de la acelasi artefact, dezgropat din bratzele unui chinez mumificat gasit pe taramul Finlandei. Ca si Sauna, filmul arata superb, e incarcat de speculatzie mitologica si are niste actori minunatzi, atat finlandezi cat si chinezi. Intr-o lume cinstita, Annila ar trebui sa aiba un viitor stralucit. Ma umileste foarte tare ideea ca e de o varsta cu mine si ca in toata istoria Romanilor nu s-a gasit nimeni sa faca filme de soiul asta. N-am nimic cu filmele lui Porumboiu sau Mungiu, dar parca cinematografia romana nu-i in stare sa se desprinda de un anumit soi de filme de lamentatzie asupra propriilor frustrari (sau haz de necaz despre aceleasi frustrari). Haidetzi fratzilor sa vad si eu primul SF romanesc de la Popescu Gopo incoace. Va scriu eu scenariul pe gratis, numa facetzi ceva cu el, ca mi-e rusine cand vad ca Pakistanul ne-a luat-o inainte.

Bronson. Alt regizor pe care l-am ratat la TIFFurile trecute, danezul Nicolas Refn (trilogia Pusher, Fear X) a facut valuri anul asta prin festivaluri cu filmul Bronson, despre cel mai celebru puscarias al Marii Britanii, un tip care a luat 4 ani de puscarie dar a facut 40 (si mai face) pentru "buna purtare". Nu-l chema pe el Bronson de la inceput, si-a luat numele de la Charles Bronson in semn de admiratzie. Bronson e unul din oamenii care au mancat cea mai multa bataie la viatza lui, dar a si dat. In scurta perioada cat a trait in libertate (cateva saptamani, socotind doar perioada in care a fost major) a trait din batut Rotweilleri si tzigani, intr-o arena de gladiatori improvizata intr-un hambar de niste homosexuali cu bani carora le placea sa-l vada pe Bronson batandu-se in putza goala. In puscarie, Bronson a scris poezie, a pictat, si-a batut gardienii, a fost tzinut in cushca si la un moment dat chiar in spitalul de nebuni unde i s-a parut cel mai nasol caci nu suporta sa-si vada colegul de salon kkndu-se in propria palma. Filmul e misto si la capitolul stil, regizorul Refn imitand pe alocuri ideile si muzica lui Kubrick din Potrokala Mecanica. Iar actorul Tom Hardy e un mare om desi pana acu abia a jucat un rol de borg in Star Trek si cica a aparut prin recentul RocknRolla pe care nu l-am vazut, bine ca mi-am amintit.

Appaloosa e un mare western in regia lui nimeni altu decat Ed Harris care pentru acest film se insotzeste din nou (dupa History of Violence) cu Viggo Mortensen si cu inca niste actori mari pe care-i pomenesc imediat. Harris si Mortensen sunt 2 pistolari insarcinatzi sa pazeasca un satuc de comportamentul betzivanesc al bandei lui Jeremy Irons (un golan infect). Necazu e ca Jeremy Irons a lucrat in tineretze ca vamesh in acelasi birou cu presedintele SUA, deci are spate si valoare. Renee Zellweger e o vaduva nimfomana care incearca sa le suceasca mintzile celor doi eroi. Si mai e si Lance Henriksen, o figura cult tot mai rar vizibila prin filme dar oricand binevenita, in rolul unui pistolar rival. Filmu se axeaza pe probleme de onoare si barbatzie, are dialoguri savuroase iar actorii sunt o placere, nu alta. Cum ritmul actual de productzie a westernurilor e cam de maxim 1 pe an, asta devine musai de vazut.

Filme contra plictiselii

Gran Torino ni-l prezinta pe Clint Eastwood intr-o forma zombificata. Pe fatza i-au aparut pete maro si mov si glasul a inceput sa-i semene cu un mormait (noroc cu subtitrarile). Filmul se inscrie in aceeasi categorie ca si Million Dollar Baby, adica lent, usor traditzionalist si prea moralist pentru gusturile mele. De fapt ar intra cu succes in categoria family movie, daca n-ar avea atatea injuraturi si apelative rasiste. Nu trece juma de minut sa nu auzi gook, spook, chin, zipperhead, italian dipshit, honky samd. Deci Eastwood al nostru e un pensionar putred (la propriu, nu bogat), veteran de razboi, vaduv, de vreo suta de ani care refuza sa se mute la azilu de batrani in ciuda faptului ca cartierul lui a fost invadat de minoritatzi etnice, in special de chinezi. Mai nasol e ca personajul e si xenofob la greu si imediat scoate pushcociu daca ii calca cineva iarba din fatza casei. Intr-o buna zi Eastwood prinde un puhsti chinezoi incercand sa ii fure motorul Gran Torino, mandria lui personala, si e gata gata sa-l impuste dar se impiedica de o lada si cade. A doua zi mama pustiului (vecina) vine sa-si ceara scuze si il ofera pe pusti drept sluga lui Eastwood, ca sa spele rushinea familiei. Eastwood il pune pe pushti sa desfunde streashina, sa bata tzigla pe acoperis, sa tunda iarba s.a.m.d. si in timpu asta ii tot tzine lectzii de viatza. Pana la urma prinde drag de el si filmu se insiropeaza un pic in ciuda faptului ca Eastwood lasa impresia ca dintr-o clipa in alta se va transforma in Dirty Harry. Cred ca la americani filmu asta ar merge vizionat la orele de dirigentzie, la noi insa e cam irelevant, fiind excesiv incarcat de simboluri si idealuri americane care pe la noi nu se prea intalnesc si-atunci n-am cum sa rezonez cu ele. Iar pe partea cu xenofobia, ne-a ajuns lectzia data de Madonna.

I Love You, Man. Asta e cu 2 membri de baza ai echipei Apatow, care au mai lucrat laolalta in Forgetting Sarah Marshall. E vorba de Paul Rudd (surferul din FSM) si Jason Segel (eroul din FSM) care aici cam schimba rolurile intre ei: Rudd e pe cale sa se insoare dar ii este imposibil sa gaseasca un domnisor de onoare, realizand pe aceasta cale ca totzi oamenii importanti din viata lui sunt femei si ca n-a fost niciodata in stare sa relatzioneze cu barbatzii, poate si din pricina unei mame dominante si a faptului ca frate-sau e gay si le face felatzii amicilor cu care iese la bere. Prin asta Rudd se duce cam diametral opus fatza de rolurile care l-au consacrat, devenind un personaj un pic dragutzel, un pic simpaticutz, apreciat de toate colegele de servici dar ocolit de colegi, mereu politicos si zambitor si mereu dispus sa faca sex oral prietenei in ciuda faptului ca aceasta refuza din capul locului sa-i intoarca serviciul din pricina unei traume pe care a avut-o in sensul asta cu fostul iubit. Pe Rudd il apuca disperarea si incepe sa-si caute prieteni pe Facebook si prin cercurile in care se invarte frate-su (specialist in convertirea barbatzilor straight la poponarism). Pana la urma da de Segel asta care e fix opusul sau (are o obsesie pt divortzate si isi petrece aproape tot timpul in the man cave, locul in care n-au voie sa calce femeile). Cei 2 isi gasesc o pasiune comuna pt trupa Rush, care si apare in film cu ocazia asta, dar spre final filmul se transforma in rom-com traditzional (taman genul pe care restul filmelor echipei Apatow il subminau pana acum). Mai apar in film regizorul Jon Favreau (creatorul Iron Man, aici joaca un bully care il tot umileste pe dragutzelul erou principal) si Lou Ferrigno (actorul care l-a jucat pe Hulk in anii 70, pretext pentru niste poante misto). Scriind cronica asta imi vine sa rad, semn ca filmul creste in amintire dar nu pot sa-i iert siropeala din ultima parte (fara de care l-as fi catalogat drept musai de vazut).