Tuesday, December 22, 2015

Filmele vorbite pe la spate: Noiembrie/Decembrie 2015

Filmele musai

 

 Creep

De cate ori declar mort filmul de tip "found footage" dau peste cate o surpriza care ma face sa reevaluez situatzia. Creep este un two-men show minimalist caruia stilul found footage i se potriveste de minune: unul din personaje e un cameraman solicitat pentru o filmare privata, al doilea e individul care l-a angajat - un bolnav de cancer care doreshte sa lase copilului sau inca nenascut un video-jurnal cu ultimele zile ale vietzii sale. Cameramanul si clientul sau petrec impreuna cateva zile pe care primul se straduie sa le documenteze profesionist, in timp ce clientul incepe sa prezinte un comportament tot mai inadecvat situatziei. Lucrurile degenereaza in directzii uneori funny (the "Silviu Gherman" kind of funny), alteori creepy, dar nu pot da mai multe detalii fara sa stric placerea vizionarii. Pentru efect maxim e de vazut pe ecran mare, cu sonorul dat tare.

Cameramanul e totodata regizorul si co-scenaristul filmului - tanarul promitzator Patrick Brice. Bolnavul de cancer e jucat de producatorul si co-scenaristul filmului, Mark Duplass, unul din relativ celebrii fratzi Duplass - un cuplu de regizori/actori care scot pe banda rulanta un fel de comedii romantice absurde, adesea cu elemente (parodice) fantastice sau horror, apreciate in general in cercurile hipstereshti pentru ironie si aspecte meta (Safety Not Guaranteed de la Biertanul de acu 2 ani, Bad Milo, Black Rock ar fi exemple recente despre care am mai scris aici, dar lista e foarte lunga si plina de surprize). Si Creep e facut in acel stil ironic, facand adesea mishto de insashi genul found-footage, in special de limitarile si gafele genului (cum ar fi credibilitatea faptului ca un personaj e nevoit sa tzina tot timpul camera de filmat in mana, ori modificari de comportament la personaje care devin constiente de prezentza camerei de filmat).



 

The Overnight

Dupa ce mi-am luat ultima data papucii am decis ca principala problema a societatzii e insashi celula sa traditzionala - cuplul de doi -, si ca o solutzie mult mai fezabila ar fi "cuplul de patru" caci orice barbat are nevoie de doua femei si orice femeie de doi barbatzi. Important e ca rolurile sa se specializeze (nu toata lumea tre sa gateasca) si personalitatzile diferite sa se complementeze reciproc. Sper ca intr-o buna zi sa fiu chemat la un TED talk (ori macar TEDex) pe aceasta idee revolutzionara, sa stie lumea de unde a venit inainte sa devina mainstream. Dar pana se legifereaza casnicia in 4 (respectiv pana se inventeaza Tinder 2x2), avem acest film care ne sugereaza unele probleme ce ar putea sa apara, sa ne gandim la ele din timp.

Dupa surpriza foarte placuta cu sus-pomenitul film Creep, am vrut neaparat sa vad si al doilea film al aceluiashi Patrick Brice. Si asta e la fel de cool, dar de o cu totul alta natura, un fel de comedie sexy despre doua cupluri de vecini care se viziteaza reciproc si aluneca spre tentatzii orgiastice mixate cu mult alcool si filozofie postmoderna menita sa le justifice derapajele. Exista unele similaritatzi cu Creep: cadrul intim, personaje putzine cu personalitatzi puternice, care evolueaza imprevizibil in directzii dubioase. Doar ca in celalalt film s-a urmarit un fel de simulacru horror, in timp ce aici se urmareste din capul locului un efec comedic, relaxant. Ambele filme functzioneaza de minune. Pana si Jason Schwartzmann (omul lui Wes Anderson), pe care in general nu-l suport, e cool in filmul asta.





Crimson Peak

Am mers cu inima stransa la noul film al lui Guillermo del Toro, avand inca in memorie experientza neplacuta a precedentului sau film, Pacific Rim, cu care acesta a incercat sa-si atraga simpatia publicului cocalar. Din fericire cu Crimson Peak am avut parte de un cu totul altfel de film, un gotic clasic cu miza romantico-sexuala, cu design vizual sofisticat inspirat de filmul giallo italian (culori tari, aspect sugerat inca din titlu), cu fantome si secrete teribile de familie in spiritul thrillerelor macabre ale lui Daphne du Maurier sau Shirley Jackson.

Mia Wasikowska se marita si se muta intr-un casoi gotic darapanat, plin de molii si bantuit de fantome, sa locuiasca alaturi de sotzul ei antreprenor de caramizi (Hiddlestone, alaturi de care mai aparuse si in Only Lovers Left Alive) si de cumnata ei (Jessica Chastain, care creca a cashtigat ceva proces si toata lumea e obligata sa o bage in filmele care se fac la Hollywood de aici incolo). Iese in evidentza rolul lui Chastain, foarte diferit de tot ce a mai facut, depashind cu succes imaginea de actritza asexuata pe care si-o consacrase.

Filmul modern cu fantome se tot straduie sa atraga public si sa dobandeasca o reputatzie comparabila cu a filmelor cu zombie/vampiri - serii ca Paranormal Activity si Insidious au apelat la diverse tertipuri de modernizare, japonezii facusera si ei o obsesie pentru adaptarea acestui gen de filme la tehnologia moderna, asa ca spatziul filmului gotic traditzional, cu atmosfera, arhitectura, miza romantica si rochii sofisticate, a ramas relativ neglijat. Horrorul modern se straduie putzin cam tare sa devina serios, credibil, "updated", chiar realist (cand nu e parodic), iar pe parcurs a cam sacrificat fortza estetica a goticului clasic.

Del Toro a exploatat, deci, oportunitatea de a lasa o amprenta asupra acestui segment stilistic. Nu stiu cu cat succes, caci unul din motivele disparitziei filmului gotic sta si in lipsa de cautare la public, si nu cred ca filmul asta va resuscita cu adevarat genul. Este, totushi, superior altor eforturi recente in aceasta directzie (The Woman in Black, Wolfman), oferind o poveste care trece dincolo de standardul cu fantome neastamparate care trebuie calmate prin corectarea unei situatzii injuste. Ma rog, avem si asta, dar personajele aflate in viatza au functzii mai importante decat fantomele, prin urmare conflictele sunt mai pasionale, trecand dincolo de stresul ushilor scartzaite si candelabrelor casabile.


Filmele contra plictiselii


 

John Carter

Ecranizarea primului roman din seria fantasy scrisa de Edgar Rice Burroughs a intarziat nepermis de mult (100 de ani de la publicare), filmul avand astfel si o functzie aniversara, precum si ambitzia de a lansa o noua saga de filme fantasy care sa concureze succese precum Lord of the Rings sau Star Wars. Daca nu s-ar fi anuntzat anularea planurilor de a continua seria (ar fi 11 volume de ecranizat) datorita eshecului de box office, as  fi recomandat filmul ca musai de vazut, avand in vedere importantza sa istorica si calitatea generala de origin-story a filmului. In mod clar e mai bun decat Martzianu (daca vine vorba de filme despre planeta Marte), iar materialul literar pe care se bazeaza are o influentza comparabila cu a lui Lord of the Rings asupra istoriei literare ce i-a urmat, precedand opera lui Tolkien cu cateva zeci de ani.

Diferentza fatza de Tolkien e ca influentza lui John Carter (cartzile sunt cunoscute drept seria Barsoom) s-a manifestat mai mult in zona SF decat in fantasy, fiind unul din exemplele fundamentale de "planetary romance" - roman de aventuri si interese romantice care se desfashoara pe alte planete, profitand (acu 100 de ani) de neshtiintza generala a umanitatzii cu privire la planetele respective. Printre epigonii directzi ai lui John Carter se numara filmele Star Wars, ori Avatar-ul lui James Cameron. La baza, romanele John Carter au fost gandite ca o alegorie pentru colonialismul american, conflictele rasiale americane (fata de indieni, negri, asiatici) si Razboiul de Secesiune din SUA, astfel ca in mod indirect ideile astea au ajuns sa fie identificabile si in pomenitele filme (vezi comparatziile intre Avatar si Pocahontas  facute insistent de detractorii care ratasera conexiunea).

In comparatzia cu Martzianul, filmu ar avea unele lacune de acuratetze shtiintzifica, dar are toata acuratetzea pe care o intuia umanitatea la finele secolului XIX, cand se faceau primele observatzii si speculatzii (unele aberante) cu privire la planeta Marte, prin pionieri ai astronomiei precum Camille Flammarion. Parerile de acu 100 de ani cu privire la efectele gravitatziei reduse ori prezentza apei in canalele martziene stau la baza unor elemente de intriga de care astazi putem rade, dar nu putem sa punem indoiala dorintza autorului de a tzine cont de speculatziile shtiintzifice, de nivel jules-vernian, ale vremii.

Povestea e despre eroul John Carter, soldat din Razboiul Civil american care se teleporteaza din gresheala pe Marte, unde se implica in conflictul existent dintre doua specii de martzieni umanoizi (reprezentari ale partzilor din Razboiul de Secesiune), plus o specie de martzieni neumanoizi (reprezentari ale amerindienilor nativi). Filmul are densitate de evenimente datorita sursei literare originale, un scenariu epic condimentat cu detalii umoristice (Michael Chabon a scris versiunea finala) si un regizor specializat pe animatzii 3D atragatoare de simpatii (Andrew Stanton, autorul lui Wall-E). Pana la urma filmul arata ca unul pentru copii, cu sangele cenzurat si decoltee timide - e totusi productzie Disney (dar sa nu uitam ca tot de la ei vin si Star Wars ori Piratzii din Caraibe).

Aveam asheptari mari si in general n-am fost dezamagit, insa se pare ca planurile de a continua seria au fost retezate de eshecul comercial, datorat unor decizii proaste de marketing, care au dus la o serie de demisii in cascada la studiourile Disney. Printre factorii acuzatzi se numara decizia producatorilor de a elimina de pe postere termeni precum "Marte", "Barsoom" (titlul seriei de cartzi pe care se bazeaza) si numele scriitorului Edgar Rice Burroughs, ratand atat valul de popularitate martziana din ultimii ani, cat si asocierea cu materialul literar original. S-a acuzat si absentza actorilor mari, desi io personal m-am bucurat sa nu-l vad iar pe Johnny Depp, actorii de aici fiind absolut onorabili, insa sunt adusi din televiziune (i-am mai vazut prin True Detective, The Wire, Game of Thrones etc.). Pacat.




 

The Martian

Asta este un documentar romantzat despre cum sa creshti cartofi pe Marte in propriul kkt, narat de Matt Damon, regizat de Ridley Scott si bazat pe romanul de debut al unui programator de la Blizzard (Andy Weir, din echipa Warcraft 2). Filmul e menit sa ne obishnuiasca cu ideea traitului pe Marte, caci pe aici se cam impute treaba. Intr-un format de tutorial video, Matt Damon ne arata cam cum e vremea pe acolo, "cum sa ne kkm pe Marte for dummies", cum sa ne acordam primul ajutor, cum sa facem focu, cum sa producem apa (alta decat propria urina) si ce muzica nashpa se va asculta acolo. Acu 2-3 ani, cand ma batea gandul sa ma inscriu pentru misiunea pe Marte din 2024, as fi apreciat mai mult filmul. Acum, ma bucur ca nu m-am inscris.

Comparat cu celelalte thrillere spatziale aparute in ultimii ani (Gravity, Interstellar) asta e cel mai slab, desi are regizorul cel mai de renume. Banuiesc ca nici romanul pe care se bazeaza nu permitea mai multe, fiind doar un update la Robinson Crusoe, cu Vineri oferind asistentza remote prin satelit (un negru jucand rolul unui indian). Fanii acuratetzii shtiintzifice se vor bucura nespus de acest documentar searbad incercand sa treaca drept aventura science-fiction, in conditziile in care mai nimic nu e SF aici - ca si in cazul Gravity, tot ce se intampla in film se poate intampla pe bune cu tehnologia de azi, nu e nimic futurist sau speculativ la mijloc.

Doua chestii m-au enervat la culme: 1. Excesul de explicatzii didactice adresate publicului, in conditziile in care e clar ca personajele supuse acelor explicatzii n-au nevoie de ele; 2. Ca filmul e 3D la modul acela inutil incat itzi potzi da jos ochelarii 3D, adesea doar subtitrarile fiind scoase in relief (fac exceptzie cateva scene prin spatziu mai la sfarshit, si alea copiate dupa Gravity).

Filmul e plin de actori importantzi in roluri marunte, unele complet inutile. Printre ei, din nou Jessica Chastain. Filmarile s-au facut in Ungaria si Iordania. Se pare ca Iordania arata fix ca Marte, nu e de mirare proasta dispozitzie a populatziei de pe acolo.



 

A Most Violent Year

J. C. Chandor e un maestru ar thrillerului contabil, genul de film in care momentele de maxim suspans sunt cand un contabil intocmeshte greshit o balantza sau calculeaza prost un TVA. Filmul cu care s-a lansat Chandor (oscarizatul Margin Call) fusese totushi intens, avea o componenta apocaliptica data de miza poveshtii (cauzarea crizei financiare din 2008). Aici insa miza e mult mai marunta si nu intereseaza pe nimeni - e vorba de businessul unui mic afacerist, un imigrant mexican care tzine neaparat sa se afirme in capitalismul american in conditziile in care e incoltzit dintr-o parte de ANAF, din cealalta parte de competitorii care ii jefuiesc marfa, iar din spate de nevasta-sa care il acuza ca n-are coaie, pentru ca refuza sa apeleze la coruptzie si scurtaturi contabile. E, ashadar, vorba de conflictul traditzional dintre barbatul care vrea sa fie corect si femeia care vrea sa fie bine.

Cum am fost si eu uneori in situatzii de business de acest gen, ar fi trebuit sa rezonez mai mult cu filmul, insa acesta sufera de lentoarea si strepezenia pe care le avea Nashul 3, fiind despre momentul acela in care mafiotzii incearca sa devina cetatzeni model dar nu-s lasatzi de sistem, care de fapt e cel mai mare mafiot. Nu e totusi un film nasol, si e o placere sa-l urmaresti in unele scene pe actorul principal, Oscar Isaac - foarte bun, avand in vedere cum face roluri care n-au absolut nimic in comun: Inside Llewyn Davis, Ex Machina, mai nou Star Wars.

P. S. OMG, vedetzi de ce ziceam de Jessica Chastain? N-am nimic cu ea, dar sa-si mai ia un concediu.



 

Dark Places

Dupa succesul cu Gone Girl - prima ecranizare bazata pe o carte a revelatziei thrillerului feminist modern Gillian Flynn -, s-au grabit sa vina repede cu a doua. Dark Places are la randul sau actori destul de mari si o poveste cu twisturi cool, insa au facut gafa de a lua un regizor ieftin asa ca uneori filmul pare ca ar fi de televiziune, filmat auster, cu majoritatea scenelor de interior. Povestea e totushi interesanta.

Charlize Theron joaca rolul unei fetitze a carei familie a fost casapita pe cand era mititica de fratzioru ei satanist (fan Misfits) si iubita satanista a acestuia (Chloe Moretz, care nu mai e fetitza). In zilele noastre, eroina a crescut mare si a devenit o acritura cinica care traieshte din asigurarea lasata de ma-sa si din drepturile de autor/ecranizare a dramei sale personale. Fratzioru ei satanist a crescut mare dar e tot la pushcarie. Ajunsa in criza de bani, Charlize Theron cedeaza presiunilor unui club de detectivi amatori pasionatzi de crime celebre, dispushi sa o plateasca pentru a investiga cazul in detalii mai adanci si prin metode mai putzin ortodoxe decat cele ale autoritatzilor. Evident, efortul lor dezvaluie noi fatzete ale povestii. Voluptoasa Christina Hendricks in flashbackuri in rolul mamei casapite, iar protagonistul din The Strain joaca rolul fratziorului satanist.

Gillian Flynn are priceperea de a scrie povesti politziste fara politzishti (ma rog, mai apar unii in roluri marginale), cu caractere feminine puternice si twisturi de calitate. Toate calitatzile astea se gasesc si aici, doar la partea stilistica are de suferit in comparatzie cu filmul lui Fincher. O diferentza suficienta incat Dark Places sa treaca neremarcat.




 

The Purge 2 : Anarchy

Cica intr-un viitor foarte apropiat, americanii stabilesc o noua sarbatoare calendaristica anuala, The Purge, pe durata careia toata lumea are voie sa faca orice si nici o crima nu e pedepsita (cu exceptzia, menita sa protejeze guvernul, de a nu folosi anumite clase de explozibili). Fiecare cetatzean sarbatoreshte dupa pofta inimii - unii se baricadeaza in casa de teama colegilor de serviciu care le poarta pica, altzii ies la vanatoare de homeleshi (in vederea reducerii shomajului), altzii cumpara pensionari pe care sa-i casapeasca in cadru festiv (despovarand astfel statul de unele cheltuieli bugetare). Creca lu Monica Macovei ii plac filmele astea la nebunie si se imagineaza ieshind prin Rahova pe motoreta aia a ei.

A devenit cert ca regizorul James DeMonaco vrea cu orice pretz sa mulga o trilogie din ideea sa mica dar ingenioasa, bine sincronizata cu marile teme politice ale momentului (sunt si unele asemanari cu Hunger Games, dar filmele Purge sunt mai putzin romantzioase). Primul film al seriei a fost destul de cool, beneficiind de actori importantzi (Ethan Hawke si Cersei din Game of Thrones). Aceasta a doua parte are actori anonimi si nu mai shocheaza prin subiect, dar e un sequel absolut onorabil, cu o poveste diferita spusa dintr-o perspectiva diferita, a victimelor ratacite pe strazi care se ascund de vanatorii de oameni si de interesele guvernamentale din spatele acestora. Cui i-a placut prima parte tre sa mearga cu trilogia pana la capat.




 

Horns

Asta trebuia sa fie un film-eveniment, din mai multe puncte de vedere:
  • E primul film in care Harry Potter are parte de o scena de sex si ceva par pe piept. Nu e primul sau film ca actor matur, dar e prima data cand demonstreaza ca a crescut, dpdv tehnic, mare.
  • E prima ecranizare bazata pe opera scriitorului Joe Hill, renumit nu doar prin aceea ca e fiul lui Stephen King, ci si prin faptul ca apucase sa isi faca un nume in horror inainte sa i se releve identitatea. S-a tradus cate ceva si la noi.
  • E noul film al lui Alexandre Aja, responsabil pentru noul val de horror francez (de la Haute Tension incoace), actualmente recrutat de Hollywood unde a facut o suita de remakeuri interesante (Piranha 3D, The Hills Have Eyes, Mirrors).
Harry Potter se trezeshte intr-o dimineatza cu coarne pe frunte, poate pentru ca a ajuns in Iad, sau pentru ca gagica-sa (Juno Temple, alta fosta actritza-copil) si-o tragea cu altu. In viziunea autorului, Iadul e atunci cand fiecare spune ce-i vine la gura, fara sa-i mai pese de sentimentele altora. Pe de alta parte, gagica-sa e gasita moarta in padure si Harry Potter devine principalu suspect, caci era cam gelos. Se apuca el sa investigheze situatzia si ajunge la unele raspunsuri, nu foarte convingatoare, filmul fiind o varza dpdv al scenariului, cu personaje necredibile, de matineu, care nu se potrivesc moralismului meta-biblic al filmului.

Horns nu reuseshte deloc sa-si gaseasca tonul intre horror si comedie, incadrandu-se mai degraba in acel soi de hipster-horror indecis care nu e nici funny, nici horror, mai degraba un fel de comedie romantica mascata sub unele artefacte horror (Life after Beth, Warm Bodies, Burying My Ex).

Exista unele urme de omagiu adus lui Stephen King, povestea incluzand flashbackuri la scene de copilarie, care sa scoata in evidentza felul in care personajele-copii se transforma in oameni mari (chestie care probabil l-a atras pe Harry Potter in proiect).




 

Turbo Kid 

Trei hipsteri canadieni debutantzi au facut acest SF eighties-style, retro-ironic, cu muzica synth-pop de kkt, acel gen de reciclare "nostalgica" pe care hipsterii il practica cu tenacitate (mai ales in muzica) asupra unor chestii care s-au facut inainte ca ei sa se nasca (deci n-au ce nostalgii sa aiba despre ele). Aici sursele reciclate/parodiate sunt filme precum Mad Max si Power Rangers.

Singurul nume cunoscut e Michael Ironside (Total Recall), la randul sau un simbol decrepit al filmului SF optzecist, aici in rolul unui despot postapocaliptic care, incercand sa rezolve criza de apa potabila post-nucleara, inventeaza un storcator de oameni (cu care poate scoate apa din corpuri umane). Faza asta e destul de funny. Si mai e o chestie buna: cum nu e normal ca in lumile postapocaliptice oamenii sa mai circule cu automobile (aviz Mad Max, Terminator etc.), aici toata lumea se deplaseaza pe biciclete si trotinete - un alt semn de hipsterism eco-aware prin excelentza. Protagonistul e un pushti geek, nerd, tocilar, obsedat de benzi desenate SF care, alaturi de o androida si un tip imbracat in Indiana Jones, incearca sa tzina piept pomenitului despot si sa faca lumea mai buna si mai colorata.

Filmul e un do-it-yourself merituos, cu costume si decoruri muncite, dar si unele efecte digitale de prost gust (vandut drept "intentzionat"). Se fac destul de des filme din astea prin underground, si majoritatea nu-s decat exercitzii de stil (vezi si Fury de la Biertan). Asta are insa cateva idei ingenioase shi chiar niste romantism onest, pe care il pun pe seama faptului ca unul din cei 3 regizori e o tanara domnitza. Sa speram ca la urmatorul film autorii isi vor depashi conditzia de hipsteri si vor veni cu mai mult material original.

Thursday, December 10, 2015

Despre niste benzi desenate pasabile: The Number (Ott), Echoes (Fialkov), Fractured Fables (antologie)

Cateva vorbe despre niste benzi desenate dupa care nu ma omor, dar daca tot le-am citit, le scriu aici sa nu uit ca le-am citit si sa mi le mai cumpar din nou in viitor, din greseala (chestie care mi s-a intamplat recent si mi-a dat unele motive de ingrijorare, creca ma paste Alzheimeru).


The Number
de Thomas Ott

Thomas Ott e un autor elvetzian de banda desenata gravata (in lemn, linoleu, scrapboard etc.) - "linogravura" parca ii zicea cand ma ocupam eu cu asta (inainte de 90 gravam cu disperare de artist indie chipul lui Ceausescu pentru un concurs judetzean la Casa Pionierului). Faza cu linogravura asta e ca scrijeleam desenul cu o chestie ascutzita (eu foloseam o shurubelnitza) pe o suprafatza moale (linoleu aveam la indemana, probabil Thomas Ott e mai profi de atat). Apoi turnam tush peste suprafatza si imprimam negativul pe hartie si ieseau chestii care aratau cam ca cartzile lui Thomas Ott. Mai nasol e sa scrijelesti dialoguri cu shurubelnitza, probabil de aia cartzile lui Ott nu prea au dialoguri.

Efortul procesului de productzie fiind semnificativ mai mare decat orice alta metoda de a produce banda desenata, cartzile lui Ott sunt subtziri si povestile (mute) destul de simpliste, asa ca sunt mai degraba colectzionate pentru felul in care arata decat citite pentru contzinut. Povestea din The Number seamana un pic cu filmul Number 23 de acu catziva ani. Un tip gaseste un biletzel cu un numar si incepe sa-l vada peste tot, si sa-si ghideze viatza dupa sugestiile pe care i le da numaru cu pricina. Mergand pe ideea asta are unele succese, dupa care unele esecuri nasoale care il duc pe buza prapastiei, deci e un fel de poveste moralizatoare despre natura arbitrarului. E o poveste clasica despre determinism, nimic deosebit, dar grafica artsy fartsy si designul hardcover cu pagini cu fundal complet negru mat fac cartea sa fie minunat de tzinut in mana, mirosit si lins, dar ofera cam putzin de asimilat prin contzinut, chiar si comparativ cu alte benzi desenate artsy fartsy create prin metode neortodoxe (am mai povestit aici de Celluloidul lui Dave McKean).


Echoes
de Joshua Fialkov

Gata, nu ma mai iau dupa astia care dau premii la benzi desenate, cred ca-s corupti. Joshua Fialkov e ceva noua vedeta pe care il tot vad nominalizat de catziva ani incoace, ultima data chiar cu acest volum care a si primit un tratament mai deluxe la ultima publicare, cel putzin la prima vedere. La a doua privire, desi e un hardcover cu coperta lucioasa, are inauntru hartie de ziar cu grafica alb negru si dimensiuni undersized, mai mica chiar si decat standardul trade paperback. Cel mai nasol e ca jumatate din volum sunt schitze grafice intermediare si fragmente de scenariu si cateva scrisorele de la cititori. Am avut o surpriza foarte nasoala cand povestea s-a terminat la jumatatea cartzii si nu mai era nimic mai incolo. De aci o senzatzie ca am fost jecmanit ca cititor.

Povestea poate nu e chiar mizerabila, dar nici la nivelul la care ar trebui sa se dea Oscarurile benzilor desenate (a fost nominalizata pe la Eisner si Harvey). E vanduta drept horror, dar e un thriller politzist schizoid putzin cam tributara serialului Dexter ori unor filme ca Memento.

Un tip schizofrenic gaseste in beciul casei niste papusele facute din oscioare, piele si par ale unor fetitze disparute din satele invecinate. Incepe sa-si puna problema daca nu chiar el le-a omorat intr-o criza de schizofrenie, ori poate taica-sau care avusese Alzheimer si inainte sa moara a sugerat ceva de genu asta. Sau poate amandoi, fiul mostenind apucaturile tatalui si reprimandu-si amintirile. Pe chestia asta eroul intra intr-o depresie crunta si uita sa-si mai ia pastilele ceea ce face ca lucrurile sa se agraveze si mai tare iar investigatzia unui politzist incepe sa-i dea de furca. Pana la urma treaba decurge cam previzibil, e un thriller psihologic ok (dar cam scurtutz) ce profita de unele clishee lansate recent in literatura (si cinema-ul) politzist.

De fapt e chiar un trend recent in banda desenata sa atraga publicul de crime fiction. Vertigo au si deschis o divizie de crime fiction in format BD, atragand o serie de autori din literatura in acest scop, iar cartea de fatza e tot asa, o mostra de la divizia deschisa de Image Comics in aceasta directzie. Nu cred ca banda desenata e cel mai potrivit mediu pentru acest gen de povesti. Am luat si de la Vertigo una scrisa de Denise Mina (un fel de noua Agatha Christie) si la o luna de cand am citit-o nu mai tzin minte despre ce era.


Fractured Fables
antologie BD cu multi autori

M-am cam pacalit si cu carticica asta. Pacaleala sta in faptul ca nu am realizat ca ar fi o carte pt copii. Prima data cand am auzit de ea, am fost convins ca e un spin-off la seria Fables (al carei autor e prezent aici cu o prefata). Poate nu stiti dar seria Fables e marele hit BD al ultimului deceniu, o epopee complexa, adulta, cu sex si violenta, si o gramada de trucuri postmoderne ce are drept personaje principale diversi eroi de basm care se lupta pentru a supravietzui in memoria colectiva a lumii moderne. In fine, cine nu a auzit de Fables, nu stie ce e aia BD.

Fractured Fables in schimb e o colectie de fabule si poezii de adormit copii (la propriu, nu in sens peiorativ!) ilustrate de artisti esentziali ai BDului si un pic modificate/stricate, dar nu in sensul pervers al seriei Fables de care ziceam, ci tot in limite adresate copiilor (cu poante in genul celor pe care le gasesti prin animatziile de genul Shrek). In general e vorba de povesti clasice cu finalul modificat. Ceea ce iese totusi puternic in evidenta este calitatea prezentarii grafice. Superstaruri precum Ben Templesmith (30 Days of Night, Fell, Wormwood), Bryan Talbot (Alice in Sunderland), Jill Thompson (Beasts of Burden) sunt doar cativa dintre artistii care m-au impresionat intotdeauna si care te fac sa lasi bale pe grafica lor. Si nu doar pe grafica, unii se ocupa si de scenarii.

Acuma placerea lecturii e cam searbada aici, dupa ce realizezi ca toate poantele se adreseaza copiilor. Toate povestile sunt foarte scurte - maxim 5-10 pagini, iar in unele cazuri sunt doar poezii de adormit (nursery rhymes) transpuse in versiuni grafice oarecum psihedelice.

Ca sa va faceti o idee despre calitatea poantelor, in Scufita Rosie totul merge la modul clasic pana aflam ca bunica Scufitei e karatista si il omoara pe lup. Ori in Cenusareasa, vine zana sa ii dea rochia de bal si Cenusareasa comenteaza ca vrea o rochie care sa semene cu a lui Lady Gaga (plus ceva referintze la Cosmopolitan). Mai este un dragutza cu Rapunzel care e proasta si isi taie păru iar Fat Frumos nu mai are pe ce se catzara, una horror cu Rumplestiltskin și una in care Pinocchio e robot si nu se supune legilor robotzilor.

Am mai remarcat si cateva nume de romani - se pare ca tot mai multi de-ai nostri au inceput sa-si faca un nume in BDul american, pe vremea cand la noi banda desenata era in mod superior considerata cultura pentru analfabetzi. Aici e un individ pe nume Alex Grecian.

Friday, November 27, 2015

Thomas Ligotti - The Spectral Link


Numele lui Thomas Ligotti a inceput sa fie ceva mai cunoscut in ultimii ani, mai ales in preajma publicarii sale in colectzia Penguin Classics, colectzie in care au aparut doar 10 autori aflatzi in viatza (printre care Pynchon si DeLillo). A mai facut ceva valva si prin asociere cu succesul serialului True Detective (unde personajul lui McConaughey citeaza copios din Ligotti), ori cu trupa Current 93 (Ligotti a scris versuri pentru ei, o prefatza pentru volumul de versuri a lui David Tibet si proza pentru cateva antologii literare ingrijite de Tibet).

Volumul asta e unul din cele mai importante evenimente literare din 2014, fiind vorba de scoaterea la lumina a primelor fictziuni scrise de Thomas Ligotti dupa multzi ani de absentza si ipohondrie. Ligotti publishes slowly, but like a philosophical oyster irritated by the grit of existence, he produces miniature pearls. Din pacate avem aici doar 2 nuvele grupate intr-un volumash de nici 100 de pagini undersized. Celor care vor ramane nesatui in urma lecturii, le recomand si excelenta antologie-omagiu Grimscribe's Puppets dedicata lui Ligotti, in care diversi autori prelucreaza temele sau stilul acestuia in moduri ingenioase (am scris despre antologie aici). Ultimul deceniu a adus din partea sa mai degraba reeditari (am scris aici despre noua editzie la The Agonizing Resurrection of Victor Frankenstein), si doua volume nonfiction (volumul de eseuri nihiliste Conspiracy Against the Human Race si colectzia de interviuri fatidice Born in Fear).

In ciuda dimensiunilor ridicole ale acestui volum (raportat la pretz), The Spectral Link a fost primita cu bucurie si creca cele doua nuvele se numara printre varfurile carierei autorului. Ambele sunt povestite la persoana intai de personaje ce au dificultatzi si angoase in a tolera realitatea cotidiana pe care o percep drept cumplit de traumatizanta. Poe, Cioran si filosofia nihilista in general sunt influentzele evidente, insa prin incorporarea de elemente horror lovecraftiene si de psihanaliza lucida, proza lui Ligotti merge mult dincolo de filosofia depresiva lirica dar incoerenta pe care o mai gasim si pe la poetzii nostri rockeri (gen Bolea).

Prima nuvela e Metaphysical Morum si are in centru un alter ego al autorului care umbla pe la psihiatru in sperantza ca il va convinge pe acesta sa-i faca rost de o injectzie pentru eutanasiere. Psihiatrul are discursuri destul de aberante in incercarea de a-l convinge pe erou ca viatza merita traita si in cele din urma se dovedeste a fi un impostor care aplica practici standard din psihologie pentru a mulge bani de la clientzi si a-i face dependentzi de mecanismul confesional pe care il presupune psihanaliza (ca substitut modern, laic, pentru spovedania la duhovnic). Practic cea mai mare parte a povestii consta in ridiculizarea cinica din partea autorului a diverse tipuri de discurs pozitivist de brainwashing recurent in societatea occidentala moderna (mindfulness, wellness, selfness etc.). In paralel, eroul incepe sa fie bantuit in vise de un terapeut oniric ce pare mai profesionist si mai atent la nevoile protagonistului decat psihiatrul pe care il viziteaza in realitate. De la o vreme lumea visului si realitatea se contopesc intr-un delir a la Poe, iar de acolo lucrurile o iau putzin razna, dar o sa ma abtzin de la spoilere.

The Small People e despre un copil schizoid care isi inchipuie ca lumea e parazitata de omuletzi mici de plastic, de prezentza carora adultzii sunt constientzi, dar prefera sa ii ignore. Si asta e povestita la persoana intai, sub forma unui dialog cu un psihoterapeut, si pe alocuri poate fi interpretata drept un discurs xenofob patologic - nu se explica cine sunt si de unde vin the small people, se insista doar pe obsesia naratorului pentru pericolul contaminarii lumii cu hibrizi de oameni normali si small people. Cotidianul capata si aici fatzete insuportabile, cu elemente de conflict rasial absurd, iar proza are cate ceva din stilul lui Thomas Bernhard ori Kafka.

Ambele nuvele sunt superb scrise si foarte negativiste. Lumea o prefera in general pe a doua datorita structurii horror mai conventzionale, in timp ce prima este mai meta si cu insertzii de monolog filosofic printre scene cu dialoguri si personaje.

E cam putzin totusi, sper ca autorul sa nu crape inainte sa scoata un volum care sa reuseasca sa treaca de suta de pagini.

- plusuri: lectura obligatorie
- minusuri: subtzire cantitativ dupa atatzia ani de asteptare
- recomandare: oricui, in special hipsterilor pozitivisti care au sacrificat luciditatea de dragul adaptarii la mediul de serviciu/social in care sunt nevoitzi sa traiasca

 

Friday, November 20, 2015

Seriale horror cu romani/tzigani - Utopia (2 sezoane) si The Strain (2 sezoane)


Romania incepe sa capete un rol tot mai important in cultura horror. Avem aici doua seriale in care romanii (mai mult tziganii romani) indeplinesc functzii cheie in diverse conspiratzii impotriva umanitatzii.



Utopia

Englezii au simtzu de a face seriale care dureaza exact cat trebuie si se termina exact cand ar incepe sa te enerveze. Sigur, cand nu fac asta, tot englezii mai sar si in extrema cealalta, cu seriale care nu se mai termina niciodata (vezi Doctor Who, care se apropie de sezonul 40). Acest Utopia, cu doar 2 sezoane x 6 episoade, parea sa faca parte din prima categorie. Dupa primul sezon i-as fi facut o recenzie pozitiva, insa al doilea sezon e ingrozitor de redundant. Nu face altceva decat sa comunice si celorlalte personaje revelatziile care pentru spectator si pentru vreo 2 personaje principale se lamurisera la finalul primului sezon. Practic e un intreg sezon de flashbackuri si recapitulari, care devine cu atat mai iritant cu cat tziganii romani se dovedesc a fi un soi de miza cheie a povestii, iar cateva personaje se chinuie din rasputeri sa vorbeasca romaneshte. Creca serialul a fost facut si in contextul peroratziilor anti-romaniste ale lui Nigel Farage si isteriei tziganofobe din UK din ultimii ani. E bine totusi ca tziganii acopera aici multiple roluri - un tzigan e mad scientist, altu e psihopat asasin, uneori sunt vazutzi drept poporul ales, alteori drept pericol natzional etc. deci povestea nu tzine partea unei anumite pozitzii.

Utopia e un thriller conspiratzionist cu actori britanici alesi pe spranceana (aia din Kill List, unu din In the Loop, Stephen Rea samd). Povestea e convoluta, de tip puzzle, structurata dupa regulile benzilor desenate, incat te indeamna la revizionare pentru a-i putea prinde toate rasucirile. Legaturile cu benzile desenate nu sunt doar in inchipuirea mea - intreaga poveste porneste de la manuscrisul unei benzi desenate oculte scrisa de un mad scientist internat la casa de nebuni. Autorul lucrase candva la o companie farmaceutica vinovata pentru o conspiratzie mondiala sinistra, iar banda desenata e singurul document care contzine indicii cu privire la conspiratzia respectiva.

Pe urmele benzii desenate si a indiciilor pe care le ofera se afla politicieni, asasini platitzi, mad scientists, CIA, dar si un grup de geeksi pasionatzi de BD, pe mainile carora manuscrisul incape din greseala. De-a lungul serialului se dezvaluie treptat contzinutul manuscrisului, precum si fatzetele oculte ale pomenitei conspiratzii farmaceutice. Miza povestii e pana la urma destul de realista si ancorata in evenimente recente, desi la inceput avusesem impresia ca va fi un serial cu elemente fantastice gen Heroes.

Primul lucru care sare in ochi e ca serialul e foarte colorat (ca si saturatzie a culorilor), probabil o modalitate mai ieftina de a saluta industria benzilor desenate fara a apela totusi la trucuri vizuale sofisticate gen Sin City. O alta caracteristica e contrastul puternic intre scenele violente si sentimentul de matineu pe care il dau culorile, muzica joviala si implicarea unor personaje copii (inclusiv in scenele de violentza, ceea ce a iscat unele scandaluri in media britanica).

Pana la urma ar fi fost dragutz sa se opreasca la un singur sezon, al doilea fiind prost gestionat, doar pentru a justifica niste salarii si niste buget alocat. Faptul ca misterele lamurite in primul sezon sunt dezvaluite treptat personajelor pune spectatorul intr-o expectativa interminabila si enervanta, iar dramoletele bonus de la final nu reusesc sa amelioreze senzatzia. Singurul aspect notabil legat de sezonul 2 e ca unul din personajele cheie, mad scientistul tzigan, e jucat de actoru care e Imparatu Palpatine in Star Wars.

P.S. Serialul a atras atentzia lui David Fincher care se ocupa deja de realizarea unei versiuni americane.



The Strain

De prin anii 90 incoace se depun eforturi masive in a reinventa conceptul de vampir intr-o cheie romantica, hipersexualizata, care sa-l scoata pe cat posibil din spatziul culturii gotice/horror. A contribuit la asta un val de autori femei si ecranizarile cu nuantze soap opera bazate pe cartzile acestora - Anne Rice (Interview with a Vampire), Charlaine Harris (True Blood) si gagica aia cu Twilight, am uitat cum o cheama. Pana si 50 Shades of Grey a inceput ca povestea unui vampir, convertit ulterior in tanar corporatist, neoliberal si frumos, la cererea editurii care dorea o adresabilitate mai larga a poveshtii.

Pe vremea cand nu avea foarte multzi bani si nu era inca un nume mare al cinema-ului horror, Guillermo del Toro a regizat partea din mijloc a trilogiei Blade, o poveste despre razboaie intre vampiri bazata pe benzi desenate de la Marvel. In limitele in care i-a permis materialul original, ambitzia sa cu filmul respectiv a fost sa contrabalanseze trendul dominant feminin, reabilitand vampirul ca personaj horror. Folosind ca baza imaginea sinistra a vampirului primordial din cinema (Nosferatu), regizorul a redefinit vampirul printr-o fatzeta realist-shtiintzifica-biologica (vampirismul ca boala parazitara) si a desfiintzat orice urma de romantism ori sexualizare - vampirii lui Del Toro isi pierd chiar organele sexuale in urma contactarii virusului. Needless to say, aceasta versiune horror a vampirului nu a avut nici o shansa comerciala in fatza variantei metrosexualizate, hipsterico-gotice, pe care au consacrat-o susnumitele doamne (ca sa nu mai pomenesc de rolul lui Lady Gaga in American Horror Story)

Nota: in literatura s-a intamplat ceva similar cu ajutorul scriitorului Brian Lumley, despre care discutam alta data.

Probabil Del Toro a considerat ca prin Blade 2 nu si-a satisfacut intru totul ambitzia, caci la scurt timp a inceput sa umble pe la televiziuni solicitand infiintzarea unui serial horror axat pe aceasta strategie. Cum pe atunci nu il prea baga lumea in seama, s-a multzumit sa isi transpuna ideea in literatura, recrutandu-l pe scriitorul Chuck Hogan pentru a pune ideile intr-o trilogie de romane intitulata The Strain. Succesul romanelor i-a facilitat pana la urma sa primeasca unda verde pentru adaptarea romanelor intr-un serial TV, din care pana acum au ieshit 2 sezoane (fiind planificate 5).

Romanele le-am ocolit - nu am incredere in talentele literare ale unui regizor de film, iar recrutarea unui scriitor responsabil cu ajustarea frazelor mi se pare de prost gust. Am zis sa ma uit totushi la serial, fiind familiarizat in general cu opera lui Del Toro.

Pe ansamblu sunt dezamagit - The Strain nu e altceva decat Blade 2 extins la nivel de serial si diluat astfel incat sa justifice intinderea de serial al poveshtii. Toate ingredientele introduse de regizor in Blade 2 sunt aici extrapolate in detalii amanuntzite, insa nu teribil de spectaculoase: avem personaje "exotice" din estul Europei (for some reason, Del Toro crede ca Albania e un judetz din Romania), un design interesant al actului sugativ vampiric, un razboi intre vampiri buni si vampiri rai, un ninja hibrid intre om si vampir, epidemiologie contemporana amestecata cu misticisim istoric, corporatism ocult. Doza mai concisa oferita de Blade 2 mi s-a parut mai eficienta decat aceasta tentativa de a mulge bani de pe marginea succesului lui Walking Dead, a carui structura e adesea imitata (si nici ala nu e tocmai un serial pe care l-ash recomanda calduros). Din Game of Thrones a fost preluata ideea de a omori pe ici pe colo personaje care pareau principale. Tot de acolo s-a luat si ideea proasta de a inlocui actori care joaca acelasi personaj, de la un sezon la altul.

Vampirismul e consecintza unui parazit viermiform care infesteaza corpul uman si se dezvolta intr-un fel de tenie cu dintzi care traieshte in stomacul gazdei, iese pe gura si se fixeaza pe jugulara victimelor. Oamenii sunt redushi la statutul de gazda simbiotica care asigura locomotzia in vederea cautarii hranei. Pacientul zero al acestei boli (deci corespondentul lui Dracula) e un vampiroi batran din Judetzul Salaj care, dupa ce s-a hranit in al doilea Razboi Mondial cu sangele evreilor de la Auschwitz, emigreaza in SUA si planifica infestarea intregii lumi. Inamicul sau numarul unu e un evreu (tot din Judetzul Salaj, de langa Varsholtz) pe nume Abraham (deci corespondentul lui Van Helsing) care shtie unele metode de a tzine piept vampirilor. Fiecare din cei doi incearca sa recruteze o mica armata. De partea binelui avem un medic epidemiolog, un exterminator de shobolani, o hackeritza si un cocalar mexican. De partea raului e un corporatist, secretara lui bunoaca si un fost ofitzer nazist, care urmaresc sa stabileasca o aliantza cu vampirul salajean in vederea obtzinerii imortalitatzii. Intre ei se mai amesteca nishte vampiri ninja care protejeaza o loja masonica oculta de vampiri, plus un gladiator nemuritor nascut dintr-un vampir si o tziganca.

Dupa un debut lent atipic pentru filmele cu vampiri, menit sa puna problema intr-un cadru realist-epidemiologic cu miza sociala, serialul se transforma intr-un nou The Walking Dead, cu vampirii comportandu-se in cea mai mare parte ca nishte zombie invadatori ai societatzii moderne si cu personajele pozitive aparand drept un grup de supravietzuitori de bun simtz care incearca sa salveze lumea. Del Toro nu e cunoscut tocmai pentru subtilitatea si inovatzia ideilor, asa ca povestea se situeaza destul de repede intr-o zona confortabila pentru publicul horror, accentul fiind pus pe inovatzii vizuale, in special design-ul vampirilor si al modului in care se manifesta atacurile acestora (diferit de vampirii clasici, dar si de zombie, vezi si poza de mai sus). Din pacate aceste elemente de prospetzime se consuma destul de repede, iar din sezonul 2 serialul intra intr-o rutina previzibila si cam lipsita de chef, care se straduie din rasputeri sa traiasca pe seama catorva personaje secundare care tot apar si dispar din poveste. Nu stiu daca o sa rezist cale de 5 sezoane.

P.S. Cel mai mult ma enerveaza la serialul asta implicarea pe fatza a companiei Apple si product placementul pe care il practica. Pe langa omniprezentza Iphoneurilor, exista chiar un episod dedicat unui Iphone care s-a pierdut si pe care protagonistii il cauta folosind iCloud si aplicatii Apple de geolocare.

Friday, November 13, 2015

Cate ceva despre torture porn: Saw, The Collector/ion


Am avut o colega mai demult la serviciu care facea misto de mine ca "tu esti de ala cu sefeuri, care traieste pe alta planeta", dupa care am prins-o la coada la 2012, filmul lui Emmerich. Cand am intrebat-o ce cauta acolo a zis ca astea-s lucruri serioase, ca trebuie sa stie omu la ce sa se astepte cand vine sfarsitu lumii. Un film educativ, probabil, ca dupa aia am auzit-o vorbind ca a inceput sa investeasca intr-o cabana la Belish. Cateva luni mai tarziu am prins-o iar la coada la mall, de data asta la unul din filmele Saw. De data asta i-a fost mai greu sa gaseasca o explicatzie, dar pana la urma a raspuns tot ceva de genu ca "omu tre sa stie la ce sa se astepte cand moare".

Nu stiu ce anume a cauzat popularitatea dementa a seriei Saw la publicul mainstream (si a genului torture porn in general, dar Saw a fost coloana vertebrala a acestui trend; si cica revine curand cu al optulea episod). Din cate stiu, la nici unul din filmele seriei nu s-a pus in discutzie interzicerea in cinematografe, asa cum a fost cazul Nymphomaniac. Dupa cum bine observa Larry Flynnt, omul se simte mai vinovat pt sex decat pt violentza atroce.

Genul torture porn a scindat comunitatea horror intr-o masura oarecum similara cu cea prin care concertul Romeo Fantastick a scindat anu trecut lumea hipstereasca. Cand am fost la FrightFest, Kim Newman, unul din invitatzii de marca ai festivalului, a somat lumea sa iasa afara de la proiectzia oribilului film chilian Hidden in the Woods. Si s-a cam iesit, in timp ce regizorul statea pe scena si ranjea. Ma rog, il intzeleg si pe el, daca te-ai dus la un festival horror, inghitzi ce tzi se pune pe limba, nu te dai virgina.

Sigur, nimic nu e alb si negru, torture pornu a deschis si el unele oportunitatzi estetice care n-ar fi putut sa apara din alte directzii. Preferatele mele sunt deconstructzia genului facuta de Hanneke in cele doua Funny Games, incarcatura balcanist-politica a lui A Serbian Film, umorul neintzeles si neapreciat din Human Centipede, estetica viscerala din Martyrs, unele glume nesarate din filmele lui Eli Roth. Dar titlurile astea au valori meta care lipsesc cu desavarsire din seria Saw care sub pretextul unui thriller politzist a la Seven nu face decat sa inventarieze o gama diversificata de metode de tortura si ucidere din culpa.

La vremea lor am vazut doar primele doua filme ale seriei. Dupa ce mi-a dat gagica papucii am avut insa o criza de ipohondrie si am decis sa fac un maraton cu toata seria. Sa nu mor curios. A fost exact asa cum ma asteptam. Pe langa ele m-am uitat si la cateva din celelalte filme horror ale scenaristilor seriei (pe regizori ii stiam): The Collector si The Collection. Cate ceva despre fiecare in cele ce urmeaza:

Saw I-VII


E foarte important sa le vezi asa ca mine, unu dupa altu, altfel nu pricepi mai nimic din putzinul care e de priceput. Evenimentele curg direct dintr-un film in altu, practic toate cele 7 filme se intampla intr-un interval de cateva zile, iar legaturile dintre ele sunt fortzate la extrem ca sa perpetueze seria. Gestul banal al unui personaj de a pune o bucata de hartie pe o masa e interpretat in filmu urmator ca un mesaj secret transmis altui personaj care nici nu exista pana atunci, dar e improvizat pentru convenientza. Daca nu itzi amintesti ca a fost in filmu trecut un tip care a pus o bucata de hartie pe o masa, nu mai pricepi nimic din motivatziile personajelor.

Primul film e, clar, singurul care conteaza. Cu putzina indulgentza as mai recomanda partea a 4-a pentru efecte speciale si partea a 6-a ca fiind singura care are ceva de spus, in sensu de comentariu social.

Primul film are meritul de a-l fi adus in atentzie pe debutantul James Wan, care intre timp a devenit un nume important in cinemaul horror. N-are omul imaginatzie, dar e bun tehnician si in mod clar interesat in a lasa o amprenta in istoria genului, facand filme destul de diverse - Insidious, Death Sentence, The Conjuring. Cu Saw a incercat mai degraba un film de tip whodunit, partea de torture porn dezvoltandu-se mai abitir in restul seriei, la care Wan s-a multzumit cu postura de producator, folosind seria pe post de cash-cow pentru celelalte proiectele ale sale.

La data respectiva mi s-a parut ca filmu arata mai mult ca un joc video cu ghicitori decat un film horror. Pt cine nu l-a vazut, e cu doi gagii care se trezesc intr-o baie legatzi cu lantzuri si au la dispozitzie un fierastrau sa-si taie o laba ca sa poata scapa si un pistol sa se omoare unul pe altul, caci numai unu are voie sa scape. Pana la urma concluzioneaza ei ca sunt victimele shiretlicurilor sangeroase ale unui inginer bolnav de cancer care se joaca cu pofta de viatza a oamenilor, construind capcane ingineresti din care nu pot scapa decat facand kestii oribile.

Urmatoarele 3 filme au fost preluate de Darren Lynn Bousman, care conteaza si el umpic prin aceea ca a facut musicalul horror Repo! si remakeul Mother's Day, plus niste mizerii. Toate cele 3 filme Saw facute de el urmeaza acelasi calapod, cu grupuri de indivizi care se trezesc intr-o capcana din care tre sa scape facand chestii oribile, ori colegilor, ori lor inshile. Problema e ca omu care intinde capcanele era muribund si neputincios inca din primul film, iar in Saw 3 moare cu totul. Pretextul cu care se prelungeste seria e ca acesta ar avea diversi acolitzi care ii duc metodele mai departe. Problema e ca a) acolitzii respectivi nu stau prea grozav cu motivatziile, care sunt cusute cu atza alba prin flashbackuri cu extensii improvizate la scene din filmele precedente; b) nu totzi sunt absolventzi de politehnica, iar unele din capcani devin atat de sofisticate incat necesita echipe de multzi oameni ca sa fie puse la cale (stiu, e penibil sa te plangi cand un horror nu e realist, dar Saw facea o virtute din a fi ingineresc si devine cam penibil cand da dovada de exces de zel). In partzile 2 si 3 un personaj de figuratzie din prima parte (o gagica care habarn-are ce e ala un poloboc) ia locul cremenalului si construieste capcani de politehnist evil pentru diversi oameni, am si uitat din ce motive, ca motivele intotdeauna sunt explicate foarte in fuga, intre doua horcaituri ale cate unei victime.

In partzile 4-7, alt personaj de figuratzie face exact la fel, doar ca asta e chiar unul din politzistii care investigheaza cazul, iar conversia lui la cremenalitate e la fel de convingatoare ca si cum Marin Preda l-ar fi transformat pe Moromete in vampir ca sa mai aiba intriga pentru inca un volum. Din nou, se pare ca odata cu descoperirea raului interior, militzianu dobandeste brusc si cunostintze avansate de inginerie civila.

Pentru partzile 5-7 nici nu s-au mai chinuit sa angajeze regizori, acestea sunt facute de editorii si asistentzii de regie ai primelor filme. Singura parte care are cat de cat subtext e Saw 6, in care se merge pe un comentariu social la adresa reformei sanatatzii in SUA. Victima e sheful unei firme de asigurari care tzepuieshte americani ca sa nu le dea inapoi banii pe asigurarea de sanatate, iar filmul e o odisee a acestuia printre capcani si flashbackuri care reflecta intr-un fel ideea de tzeapa din spatele sistemului asigurarilor de sanatate.

Saw 7 are la randul sau unele merite, desi nu merita sa te chinui sa ajungi la ele, mai bine cititzi spoileru pe care il dau eu aici. Primul merit e ca una din victimele torturate si omorate brutal e vocalul de la Linkin Park, ceea ce mi-a produs o placere aparte. Al doilea e ca inchide povestea intr-un mod destul de surprinzator, cu victima din primul film (medicul care isi taia picioru cu firizu) revenind in chip de discipol al cremenalului, sa il pedepseasca pentru proasta purtare pe personajul principal din Saw 4-6 (care la randul lui a provocat moartea protagonistei din Saw 2-3).

Tre sa apara la vara si partea a 8-a, creca o sa ma uit si la ala din datorie jurnalistica, dar n-as recomanda filmele astea nici fanilor horror, nici altminteri, iar de oamenii care vi le recomanda cu caldura sa va tzinetzi departe.

The Collector/The Collection

Astea-s doua filme facute de Marcus Dunstan si Patrick Melton, scenaristii filmelor Saw 4-7, care contzin chestii pe care n-au apucat sa le puna in Saw. M-as risca sa zic ca merita mai mult decat seria Saw,  macar pt ca pe anumite bucatzi lasa impresia ca cineva a stat la o masa si a scris un scenariu.

The Collector e destul de aproape ca calitate de primul Saw. Un cocalar decide sa dea spargere la o familie de bogatashi dar cand se strecoara in casa ii gaseste pe locatari schingiuitzi, atarnatzi, torturatzi, iar casa plina ochi de capcani (care atzi facut politehnica, sa-mi zicetzi si mie care e obsesia inginerilor pentru capcani). Filmul are suspans datorita jocului de-a shoarecele si pisica intre hotzul care incearca sa salveze ce se mai poate din vietzilor locatarilor si inginerul malefic care a intzesat casa de capcani si ii place sa tortureze oameni. Spre deosebire de Saw, aici raufacatorului nu i se da shansa sa vorbeasca si sa deconspire cat de prost actor este. Amenintzarea este anonima, intunecata si pretty vicious, iar joaca de-a shoarecele si pisica prin beciuri, balcoane si WCuri aproape te face sa uitzi ca, ultimately, e doar inca un torture movie derivat din seria Saw.

The Collection e o continuare directa acestuia, insa ceva mai prost din pricina bugetului superior, ca le-a dat idei sa bage atat de multe chestii incat nu mai e loc pentru filmul propriu-zis. De data asta actziunea se muta in casa raufacatorului, unde hotzul din prima parte se strecoara sa salveze o hipsteritza inchisa intr-un ladoi. Ajungand el acolo remarca ca casoiul respectiv e un muzeu de corpuri umane mutilate si ca raufacatorul e un muzeograf pasionat de a colectziona bucatzi de oameni. Problema e ca si casoiul asta e plin de capcani (wtf!) si acelasi joc de-a soarecele si pisica din prima parte se repeta aici, intr-un decor mai larg si cu interventzia mai multor personaje - eroul e ajutat de ceva trupe de interventzie speciala, raufacatorul e ajutat de o armata de oameni torturatzi care au innebunit si sunt folositzi ca si caini de paza. Suspansul claustrofob din prima parte dispare, premisele devin ridicole, explicatziile la fel, iar actorii nu-s nici ei cu toate acasa. Singura calitate a filmului e ca arata si suna bine, chiar peste ce a oferit seria Saw.

In fine, nu stiu de ce am scris articolu asta. Ideea e sa nu va uitatzi la filme din astea, dar daca e musai sa va uitatzi, primul Saw si The Collector sunt suficiente.


Friday, November 06, 2015

S. T. Joshi (ed.) : Black Wings II


Pedigree:
- nominalizare Shirley Jackson award (pentru antologie)

Gata cu prostiile, sa revenim la lucruri importante, ca sa-mi consolidez shansele la pozitzia de nou Ministru al Culturii in cabinetul lui Tudor Chirila. Sau macar al Sanatatzii, daca ipohondria intra la criteriile de competentza.

Deci asta e volumul doi (din patru) al seriei antologiilor de proza lovecraftiana preparate pentru editura PS Publishing de catre S. T. Joshi, cel mai important exeget al lui Lovecraft. Am inceput seria de la volumul trei (nu conteaza oricum ordinea), care s-a dovedit o surpriza placuta, mai ales relativ la numarul mare de autori obscuri care au contribuit. Am povestit mai multe despre volumul 3 aici.

Antologiile lui Joshi (spre deosebire de cele ale lui Datlow, Jones samd) promoveaza proza originala (nepublicata anterior) din diverse scorburi ale undergroundului horror si de multe ori produc surprize mai mishto decat culegerile cu autori consacratzi.

Volumul 3 a fost dedicat exclusiv cercurilor lovecraftiene (adica edituri care publica DOAR Lovecraft si studii aferente, ori cenacluri care se trag din cercurile literare in care se invartea Lovecraft). Mai nasol e ca uneori e foarte greu sa obtzii informatzii despre autorii obscuri, unii nici macar n-au pagina wikipedia, abia daca mai potzi afla cate ceva de pe Facebook.

Volumul 2 e ceva mai deschis spre autori cunoscutzi, care ocupa cam jumatate din cuprins, dar continua, in buna traditzie stabilita de antologator, sa scoata la lumina autori-surpriza obscuri, unii destul de misto.

Cuprinsul, ca de obicei in ordinea preferintzelor mele:


Povestile tari (4-5 stele)

Houndwife, de Caitlin Kiernan. Contributzia lui Kiernan la volumul 3 ma cam dezamagise, si o vreme am crezut ca si asta de aici, fiind o poveste foarte enervanta, pana la un punct la care itzi dai seama brusc/subit cat de geniala e. E o proza enervanta pentru ca paragrafele sar aleator intre timpurile trecut, prezent si viitor, formand un text-puzzle foarte greu comprehensibil. La un momendat insa afli ca naratoarea a fost supusa unui ritual ocult lesbian care a facut-o sa-si piarda simtzul timpului si povestea nu face decat sa reflecte modul in care eroina percepe secventzialitatea fututa a evenimentelor. Caitlin Kiernan e un transsexual, fost barbat (detalii aici), actualmente dandu-se drept lesbiana si prozele sale se invart in jurul ambiguitatzii sexuale, aici dublata cu ambiguitatea perceptziei temporale. Povestea are multiple planuri de interpretare - cica poate fi citita si drept un sequel la povestea The Hound (a lui Lovecraft), pe care nu o citisem, insa si asa ramane una din prozele cele mai cool pe care le-am citit in ultima vreme.

The Clockwork King, the Queen of Glass and the Man with a Hundred Knives, de Darrell Schweitzer. Autorul asta a avut in Black Wings III una din cele mai misto povestiri ale volumului. La fel sta situatzia si in volumul de fatza, ceea ma obliga moral sa il investighez mai amanuntzit. De altfel, Schweitzer a fost editor multa vreme la revista lui Weird Tales si e unul din adevaratzii connoisseuri ai prozei fantastice moderne. Povestea e despre doi poetzi care se revad dupa multzi ani de cand au avut o relatzie (gay) in timpul facultatzii. Unul dintre ei a devenit un prof de literatura, insa celalalt pare sa fi innebunit si peroreaza teorii conspiratzioniste exuberante, despre o lume condusa de un rege mecanic si o regina de sticla.

Bloom, de John Langan. Povestea extrem de creepy si sinistra, te trec fiorii la modul cel mai clasic cu putintza, treaba care mi se intampla extrem de rar, fiind destul de forjat in domeniu. Desi evenimentele nu-s teribil de impresionante, autorul intoarce fraza si cuvintele intr-un mare fel. Un cuplu gaseste la marginea drumului o caseta frigorifica si o ia acasa crezand ca ar putea fi un organ pentru transplant pierdut de vreo ambulantza; ori cutia de beri a unor pescari. Nu e nici una, nici alta, e o orhidee puturoasa care provoaca vise stranii si coshmaruri cu referintze la povestea mea favorita din opera lui Lovecraft, The Colour of Outer Space.

Waiting at the Crossroads Motel, de Steve Rasnic Tem. Inca o poveste sinistra superb scrisa, de data asta din partea unui autor old-school. Ramas fara slujba, protagonistul isi duce familia la un motel izolat, sub pretextul ca trebuie sa se pregateasca pentru niste interviuri de angajare. Motivele sale sunt cu totul altele, si destul de oribile, dar o sa ma rezum la un semi-spoiler spunand ca are legaturi cu relativ celebra poveste Skins of the Fathers a lui Clive Barker.

Dahlias, de Melanie Tem. Autoarea e nevasta susnumitului Steve Rasnic Tem - impreuna sunt un cuplu redutabil al horrorului nouazecist, si amandoi contribuie la acest volum cu bucatzi misto ce au in centru conceptul de familie. Daca povestea sotzului e misogina si sociopata, asta e foarte emo si calda, insa la fel de morbida si deprimanta. O femeie care are grija de bunica ei face un atac cerebral din cauza stressului, in timp ce bunica ii explica ca viatza e prea scurta ca sa te stresezi. Fara sa aiba nimic horror sau supranatural, reuseste sa transpuna intr-un cadru banal si minimal filozofia cosmicista post-schopenhauer a lui Lovecraft, accentuandu-i validitatea cotidiana cu referintze foarte subtile.

The Wilcox Remainder, de Brian Evenson. Unul din autorii mei de top 5 din horrorul modern, scriitor pe care nu il pot recomanda suficient. A avut o contributzie superba si la o alta antologie lovecraftiana pe care am prezentat-o aici (Lovecraft Unbound, vezi aici). Povestea asta e ceva mai putzin sofisticata, dar tot misto, despre un individ care contacteaza un "virus psihic" nasol pe cand isi vizita matusha cu Alzheimer la un ospiciu.

Correlated Discontents, de Rick Dakan. Asta e unul din autorii superobscuri de care aminteam la inceput. Povestea sa asta e despre o inteligentza artificiala care poate emula personalitatea unui mort pornind de la e-mailurile/corespondentza/articolele pe care le-a scris in timpul vietzii (gen filmul Her). Inventatorii mashinariei organizeaza o demonstratzie cu public in care il folosesc drept subiect pe Lovecraft. Necazu e ca in timpul demonstratziei softwareul incepe sa scoata la iveala parerile rasiste ale lui Lovecraft, ceea ce provoaca o furtuna academica punand in pericol cariera inventatorului. Am gasit extrem de amuzanta justificarea adusa de Lovecraft rasismului: race prejudice is a gift of nature, intended to preserve in purity the various divisions of mankind which the ages have evolved.

Povestile asa si-asa (3 stele)

King of Cat Swamp, de Jonathan Thomas. Autorul e un concitadin al lui Lovecraft care si-a dedicat cariera imitarii acestuia, atat in teme cat si in stil. Tot ce am citit de el e ce am gasit prin diverse antologii lovecraftiene, in care e recrutat cu regularitate datorita abilitatzii de a imita foarte misto limbajul old-school al lui Lovecraft si a descrie locatziile exacte pe care le-a folosit si Lovecraft in povestile sale. Mi-a placut tot ce am citit de el, insa povestea asta se bazeaza prea mult pe familiaritatea cititorului cu personaje obscure ale lui Lovecraft. E vorba despre un mosh nemuritor, supravietzuitor al primului val de europeni care au colonizat SUA impreuna cu pisicile lor.

Appointed, de Chet Williamson. Un actor si doua actritze ratate traiesc din gloria trecutului vanzand autografe la conventzii SF si horror. Tipul a jucat intr-o ecranizare dupa Lovecraft, iar una din tipe a avut o aparitzie glorioasa in Playboy in anii 70. Cei trei impartasesc amintiri nostalgice dar in acelasi timp sunt zgandaritzi de sentimentul esecului si de o posibila interventzie supranaturala in vietzile lor. Autorul e destul de cunoscut in cercurile horror, nu citisem nimic de el inainte, nu stiu daca o sa mai citesc.

The Skinless Face, de Donald Tyson. Horror exotic competent dar nespectaculos, despre niste arheologi care descopera in Mongolia o statuie al carei chip il replica pe al celui care se uita la ea. Autorul e un fanatic Lovecraft - i-a scris o biografie si una din versiunile Necronomiconului. Are o contributzie mai reusita decat asta in Black Wings III.

And the Sea Gave Up the Dead, de Jason Eckhardt. Proza competenta scrisa in engleza secolului 17-18, sub pretentzia ca ar fi jurnalul unuia din membrii expeditziilor Capitanului Cook. Dupa cum e de asteptat, la un momendat expeditzia se intalneste pe mare cu Cthulhu. De autor n-am auzit, meseria lui de baza fiind de grafician (lovecraftian). Lui i se datoreaza in buna masura proliferarea felurilor in care e vizualizat in cultura populara Cthulhu si alte creaturi imaginate de Lovecraft.

When Death Wakes Me to Myself, de John Shirley. Shirley e membru al cercului cyberpunk original, convertit intre timp la horror (i-am recenzat un volum aici). Povestea asta e despre un psihiatru care realizeaza ca Lovecraft insusi s-a reincarnat intr-unul din pacientzii sai. E, asadar, o poveste tribut 100%, referentziala si fara nici o alta miza (in afara de niste mishtouri la adresa lui Poe).

The Other Man, de Nicolas Royle. Un gagiu isi surprinde nevasta cu altul, care se dovedeste a fi o dublura a sa si nu e clar daca nevasta si-a dat sau nu seama de asta. Poveste doppelganger dragutza, dar mult prea asemanatoare cu recentul film Enemy (splendida ecranizare dupa Omul duplicat a lui Saramago).

The Abject, de Richard Gavin. Autor canadian de horror pentru gospodine, bunicel la descrieri dar lipsit de imaginatzie. Il stiu tot de prin antologii lovecraftiene. Asta e despre un grup de tineri care se urca pe un munte sa vada o eclipsa. O gagica care era cu ei, deprimata de pe urma unui avort recent se arunca de pe o stanca, iar iubitul ei incepe sa aiba vedenii cu un monstru lovecraftian care a sedus-o.

View, de Tom Fletcher. De autor n-am auzit si nici n-aveam cum, ca e aproape la debut (Joshi mai insereaza cate o tanara sperantza in antologiile sale). Povestea e despre un cuplu care viziteaza o casa in scopul inchirierii, dar casa pare putzin cam sinistra, iar agentul imobiliar dubios.

Povestile nasoale (1-2 stele)
Casting Call, de Don Webb. Poveste amuzanta dar greu de priceput fara a citi putzin pe marginea ei. Cica Rod Serling (creatorul Twilight Zone) a organizat un casting pentru un serial horror prin anii 60, iar unul din actorii care s-au prezentat pentru un rol de zombie era posedat de diavol or something. Povestea n-ar fi atat de nasoala daca n-ar avea atatea erori de redactare incat face anumite fraze incomprehensibile (nu intzeleg cum de s-a strecurat asa ceva intr-o antologie PS Publishing). Pe autor il stiam din Black Wings III, unde a avut tot o poveste amuzanta dar mai putzin imprashtiata decat asta.

The History of a Letter, de Jason Brock. Si in Black Wings III, si aici, autorul se incadreaza la categoria povesti nasoale. Se straduie sa fie mai destept decat e cu o abordare meta, in care incepe prin a povesti la persoana intai ca duce criza de inspiratzie, dupa care povesteste cum a gasit o scrisoare (fictiva) a lui Lovecraft si ce a aflat din ea.

Dead Media, de Nick Mamatas. Autoru asta e un tip enervant care scrie la misto povesti cu referintze lovecraftiene, dar nu mi se pare deloc funny, nici subtil si nu intzeleg de ce toata lumea il baga prin antologiile astea (e frecvent invitat si in cele editate de Datlow). Povestea asta e despre doi studentzi de la Universitatea Miskatonic (universitatea fictiva la care lucrau doctoranzii/cercetatorii in opera lui Lovecraft). Studentzii incearca sa dezvaluie misterele povestii A Whisperer in Darkness (a lui Lovecraft, evident). Povestea respectiva era despre un tzaran al carui creier e rapit de o specie extraterestra, Mi-Go. Daca nu stii povestea originala, n-ai nici o shansa sa pricepi nimic din asta. De fapt asta ma enerveaza cel mai tare la Mamatas, ca nu reuseste sa isi faca povestile inteligibile dincolo de referintzele utilizate.

*****************************

La trasu liniei:

Dintre numele consacrate pe care insa nu le-am prea citit la viatza mea, am fost impresionat de Darrell Schweitzer si John Langan. Dintre autorii pe care ii citesc cu oarecare regularitate au confirmat asteptarile Brian Evenson, Caitlin Kiernan, sotzii Tem, insa m-a cam dezamagit John Shirley. Dintre autorii la inceput de drum, Jonathan Thomas si Rick Dakan sunt promitzatori dar sunt obsedatzi de a-l imita pe Lovecraft cu orice pretz. Mi-am format o parere generalmente proasta despre Nick Mamatas, Jason Brock si Richard Gavin, o sa-i tzin minte doar ca sa-i evit. Eram curios sa-l citesc pe Chet Williamson de care am tot auzit, insa n-am reusit sa-mi fac o parere din contributzia sa. Cu 7 proze misto, 8 mediocre si 3 nasoale, volumul e cam la acelasi nivel cu Black Wings III si imi confirma ca seria antologiilor lui Joshi e o experientza placuta, care alterneaza autorii-surpriza cu autorii consacratzi intr-un mod deshtept.

Ma rog, cititorii sunt pana la urma interesatzi in a decide ce sa cumpere, si in afara de mine nu stiu pe nimeni care ar citi 10 antologii de proza tribute to Lovecraft. Daca decizia tre sa se faca intre antologiile Black Wings si antologiile ingrijite in ultimii ani de Datlow, Jones si Lockhart, tre sa indic unii factori ce trebuie luatzi in considerare:

Antologiile Black Wings sunt mai sobre (avem mai putzine parodii), mai self-contained (adica mai putzine proze care pot fi apreciate doar daca l-ai citit pe Lovecraft), mai sistematice si mai fidele spiritului lovecraftian (adica nu prea au contributzii incluse fortzat, de dragul renumelui cate unui autor), mai variate in calitate (proze foarte bune alternate cu proze foarte proaste), mai revelatoare (autori consacratzi alternatzi cu autori foarte obscuri), mai aratoase (cele 4 hardcoveruri de la PS Publishing arata MULT mai classy decat paperbackurile lui Datlow/Lockhart). S.T. Joshi evita strategia generala de a grupa povestile bune la inceputul si la finalul volumului, preferand sa creeze o imprevizibila experientza de tip cald/rece ce provoaca o curiozitate persistenta, iar descoperirea de noi autori misto e o placere aparte pe care best-ofurile nu tzi-o ofera (mai ales cand ai citit deja jumatate din cuprins din alte surse).

Friday, October 30, 2015

Filmele vorbite pe la spate - Septembrie/Octombrie 2015


Filmele musai


Sicario

Impushkaturi, CIA, FBI, SWAT, institutziile Statului de Drept, cartele mexicane, cadavre mutilate, refugiatzi, interesul natzional. Emily Blunt continua seria rolurilor de tough chick, vezi si Edge of Tomorrow (unde-s vremurile cand se matzaia in The Devil Wears Prada?). Josh Brolin si Benicio Del Toro sunt la fel de tough, insa ei sunt barbatzi nebarbieritzi cu misiuni importante, care vegheaza la bunastarea societatzii.

Povestea e despre politzista Emily Blunt detashata pe langa CIA pentru o misiune la granitza cu Mexicu, unde americanii au construit un gard din asta cum au ungurii la granitza cu Serbia (si cica vor sa faca si la granitza cu noi/voi). Refugiatzii mexicani au scormonit un tunel pe sub gard (aviz refugiatzilor sirieni). Tunelu e insa folosit si pentru trafic de droguri, pentru ascuns de cadavre incomode samd. Emily Blunt tre sa rezolve problema cu tunelu dar il gaseste deosebit de antipatic pe Josh Brolin si nepermis de misterios pe Benicio del Toro. De aici unele conflicte de caracter si situatziune.

Dupa poveste, filmu n-ar fi mare lucru. Insa actorii sunt delicioshi, personajele au o prezentza puternica, cu dialoguri taioase si tensionate, iar regia lui Denis Villeneuve (Prisoners, Incendies) e de mare clasa. Omu vrea sa devina noul David Fincher si e pe drumul cel bun. Modu in care foloseshte soundtracku ca sa cladeasca suspans este de un mare fel - cine a vazut macar Prisoners intzelege ce zic, si de ce filmele sale au impact mai mare in cinema decat acasa. Nu sunt multzi oameni care sa faca thrillere de calitatea asta la Hollywood.

P.S. Foarte important pentru SFisti, urmatoarele filme ale lui Denis Villeneuve vor fi Blade Runer 2 si prima ecranizare dupa o proza de Ted Chiang.




The Green Inferno

Niste hipsteri de cafenea se duc in jungla amazoniana inarmatzi cu Iphone-uri si masti Occupy, sa protesteze impotriva defrisharii habitatului unui trib de indieni, sa se Instagrameze unii pe altzii, sa twittuie hashtaguri si sa traga nishte jointuri in natura. Problema e ca socoteala de acasa nu se potriveshte cu aia din jungla si, odata ajunsi acolo, tinerii incep sa se umple de bube, sa le moara bateriile la telefoane si sa nu mai gaseasca cafenele cu Wi-fi. Mi-am amintit de o amica care s-a dus cu cortu sa protesteze la Roshia Montana si s-a intors cu bube, cu o pântecăraie cumplita si nervoasa pe satenii care nu vroiau sa fie salvatzi si nu dadeau doi bani pe cantece folk. In filmul asta treaba sfarsheste chiar mai nasol, dupa ce hipsterii incap pe mana tribului pe care vroiau sa-l protejeze, nishte canibali specializatzi in mutilari genitale si zacusca cu carne de om. Pe cine nu lasi sa moara nu o sa te lase sa traieshti. Salbaticii sunt jucatzi chiar de un trib amazonian autentic, ai carui membri s-au lasat convinshi ca vor juca intr-o comedie.

Cu filmul asta, Eli I'm a jew, I can make jokes about jews Roth incropeshte o amuzanta satira la adresa activismului Web 2.0, mascata intr-un omagiu torture porn adus scandaloaselor filme cu canibali din anii 70 (in special Cannibal Holocaust, film confruntat cu numeroase probleme legale in urma suspiciunii ca ar fi prezentat scene de violentza reala). The Green Inferno e ceva mai simplu si mai scurt, mai putzin ingrozitor si mai hazliu, dar ofera numeroase placeri in detalii si referintze, daca esti dispus sa le urmareshti si nu te enerveaza la culme ca esti hipster activist si simtzi ca filmu face mishto de tine. Eli Roth (Hostel) e o combinatzie rara de umorist subtil si regizor de scene horror cumplite, care itzi intorc matzele pe dos fara sa para nelalocul lor ori gratuite in contextul in care sunt puse. Abia astept sequelul, la care se lucreaza deja.

P.S. Filmul e insotzit de un joc pe telefon, disponibil atat pe Iphone cat si pe Android, de tip tower defense, in care ai un grup de hipsteri pe care tre sa-i protejezi de canibali.


 Avengers 2 (Age of Ultron)


Avengers 2 e ceea ce trebuia sa fie primul Avengers si n-a fost, adica un geek classic si un Marvel classic. Regizorul Joss Whedon e un idol al tocilarilor si al consumatorilor de banda desenata cu supereroi (a creat seria Buffy - originea multor lucruri bune dar si rele din industria pop a vampirilor -, plus multe alte seriale nerdy pe care partzial le apreciez). Pentru filmul asta el zice ca s-a uitat la Empire Strikes Back si la Nashul 2 si a vrut sa faca ceva similar pentru filmele Marvel.

Inamicul principal e Ultron, o inteligentza artificiala care vrea sa distruga planeta si pentru asta incepe cu tzarile est-europene, ca suntem noi mai fraieri. Avand in vedere ca e si multa propaganda americana in filmele astea (un personaj numit Captain America si o gramada de inamici cu simpatii naziste si comuniste) bate si un vant de promisiune pentru suport militar in caz ca reushim sa-i tzinem piept lu Putin. Chiar asa idioate cum sunt filmele Marvel, nu pot sa nu apreciez nivelul la care isi fac americanii propaganda (comparativ cu felul in care o fac rusii, chinezii, nemtzii sau patriotzii nostri in frunte cu Basescu). Aia e shmekeria - sa penetrezi cu simtzamant patriotic toate straturile culturii populare - de la filme ca Avengers, la industria rock, la avangarda LGBT ori albume jazz ca ala de acu 2 ani al lui Vijay Iyer. La noi patriotismul e manifestat in latraturi cretine, huiduieli la meciurile cu Ungaria si diverse forme de canibalism politic sub pretext de interes natzional.

Dar sa nu uit despre ce vorbim. Un lucru bine facut in filmul asta e ca in sfarsit supereroii secundari capata scene extinse, nu mai sunt doar figurantzi. Ma refer aici la Hawkeye (Jeremy Renner), Black Widow (Scarlett Johansson), plus noii venitzi Scarlet Witch (sora Olsen aia mica care era bebelush in Full House), Vision (Paul Bettany) si Quicksilver (tipu din Kick-ass). Sunt introdusi inamici noi jucatzi cu personalitate de Andy Serkis (Golum), James Spader (The Office) si neamtzu Thomas Kretschmann (Resident Evil). Fiecare personaj are momentul lui, iar structura din Star Wars e destul de vizibila - un rollercoaster de batalii furtunoase alternate, calatorii in locatzii exotice si scene (mai lungi decat de obicei) cu dialog si interes romantic.

Scenele de bataie sunt la fel de excesive ca si pana acum, cu asta n-ai ce face, au la Marvel un departament intreg responsabil cu demolat blocuri. Efectele speciale parca sunt mai putzin "realiste", dar creca intentzionat s-a urmarit un stil mai cartoonish. Locatziile sunt mai diversificate - filmul incepe in Siberia, apoi super-eroii petrec o vreme in mediu rural (sa crape lemne de foc pentru nevasta lui Hawkeye), apoi trec prin Africa, Coreea iar conflictul final se petrece prin partzile noastre, unde trebe salvat un copil pe nume Costel.

Nu e nimic inovator in noul Avengers, nu in sensul in care au fost Ant-man sau Guardians of the Galaxy, dar filmul asta e atat de muncit, masiv si suprapopulat incat e un miracol ca se tzine laolalta. E gandit sa stabileasca puntea de legatura intre celelalte filme ale seriei, Guardians of the Galaxy si urmatoarele doua filme Avengers care cica vor alcatui o singura poveste bazata pe banda desenata Infinity War scrisa la inceputul anilor 90 de Jim Starlin, principalul responsabil cu introducerea elementelor space-opera in lumea supereroilor Marvel.




Filmele contra plictiselii

 X-men: Days of Future Past

Tot ceva in genul Avengers 2 au incercat si cei care detzin drepturile pentru X-men. Adica un film mamut, lung, cu exces de personaje secundare, in care sa joace toata lumea care a jucat pana acum in filmele seriei. Pentru asta, la carma s-a intors regizorul original si producatorul principal al seriei, cel care la finele anilor 90 a lansat aceste filme (si creca intreaga moda a filmelor cu supereroi Marvel ), shi anume - Bryan Singer (House MD, Usual Suspects).

Poate sunt afectat de faptul ca nu ma mai pot uita la filmele lui Singer cu aceiasi ochi dupa scandalurile cu acuzatziile de pedofilie. Mereu cand apare in film cate o pledoarie pentru acceptare, integrare si tolerantza, imi vin in cap interpretari din cele mai dubioase. In plus filmele X-men par ca se chinuie cam tare sa treaca drept tragedii greceshti, in timp ce filmele Avengers au ramas relaxante si amuzante. Fornaitul lui Hugh Jackman si strungareatza tipei din True Blood incep sa ma calce pe nervi. Cel mai nasol e ca filmul asta are doua versiuni - cea de pe DVD ("the Rogue Cut") are cu 17 minute in plus, care includ un intreg subplot cu personaje ce nu apar deloc in restul filmului. E un semn clar de planificare indecisa a producatorilor, de film incapabil sa se tzina inchegat.

Precedentul film al seriei, X-Men: First Class a fost de departe cel mai bun film X-men si unul din cele mai destepte filme cu supereroi. Principalele atu-uri au fost
  1. Introducerea unei noi generatzii de actori jucand versiuni mai tinere ale supereroilor principali (Fassbender si MacAvoy in loc de Gandalf si Picard). In filmul asta versiunile tinere ale personajelor apar impreuna cu versinile lor mai batrane, sub pretextul fortzat al calatoriei in timp (Wolverine e trimis in trecut sa opreasca evenimente ce vor duce la distrugerea planetei de catre robotzi);
  2. Sofisticatul design de decoruri si costume prin care s-a proiectat o atmosfera de anii 70 atipica filmelor cu supereroi. Din pacate in noul film designul "de epoca" e inconsistent;
  3. Ancorarea povestii in realitatzi istorice rastalmacite in mod amuzant (criza cubaneza). Se incearca ceva similar si in noul film, dar a iesit ceva fortzat-strident: Richard Nixon apare drept personaj caricatural, iar asasinarea lui Kennedy e pusa pe seama lui Magneto (Fassbender).
Exista totusi cateva puncte de atractzie:
  • Prezentza divei chinezoaice cu superbul nume Bingbing Fan intr-un rol secundar (vezi poza de mai sus)
  • Prezentza lui Peter Dinklage, piticu din Game of Thrones, intr-un rol malefic de consultant al lui Nixon
  • Prezentza supereroului Quicksilver, ce apare si in Avengers 2. Smekeria e ca X-men si Avengers (si Fantastic Four) apartzin aceluiasi univers narativ creat de editura Marvel, insa drepturile de ecranizare au fost impartzite mai multor studiouri si prin urmare filmele nu pot folosi personaje comune fara a crea complicatzii legale. Acest Quicksilver e primul punct de intersectzie pe care l-am sesizat, desi e jucat de doi actori diferitzi (aici de flacaul din American Horror Story, in Avengers de flacaul din Kick-Ass)
  • E primul film X-men nominalizat la Oscaruri pentru efecte speciale si intr-adevar e cu un pas deasupra celorlalte filme la capitolul asta.
Pana la urma filmul asta e cam musai de vazut de catre fanii seriei, insa cine nu a urmarit seria are slabe shanse sa priceapa de ce se intampla lucrurile care se intampla aici.




Blue is the Warmest Color 

Dupa toata vanzoleala creata de filmul asta ma asteptam la MULT mai multe. Daca ar fi fost despre un cuplu hetero, ar fi fost cel mai banal film ever: o gagica cu dintzi de iepure se indragosteshte, ii viziteaza pe parintzii partenerului, face sex de doo ori (cam putzin pentru un film de 3 ore), isi insheala parteneru, isi cere iertare, se smiorcaie umpic, apoi ridica din umeri si isi vede mai departe de viatza. Ingredientu cheie care a provocat erectzii in cascadă juriului de la Cannes este ca e vorba de lesbiene (de fapt doar una, ca aia cu dintzi de iepure e doar bi-curious).

La cele 3 ore ale filmului, faptul ca scenariul poate fi descris intr-o fraza e descurajant. In rest filmul e facut din ocheade pe care personajele si le trag unele altora, si foarte mult clisheu hipsteresc: lesbiana cu par albastru are suflet pur de artist si nu intzelege de ce tre sa se alieze cu un business-hipster (in genul curatorilor clujeni de la "Fabrica de Pensule") ca sa fie bagata in seama de lumea buna. Gagica cu dintzii de iepure e mai proletara (bugetara) si vorbeste tot filmu numai tampenii, iar indecizia ei in ce priveste orientarea sexuala o face cel mai antipatic personaj din memoria recenta. Pan la urma am intzeles ca orientarea ei sexuala nu era indreptata spre femei sau barbatzi, ci spre culoarea albastra (tinde sa si-o traga cu oricine are umpic de albastru pe el, cam ca taurii care turbeaza cand vad roshu).

In fine, mi s-a parut foarte rudimentarea si depictarea disconfortului homofobiei - una din colegele bugetarei, afland ca aceasta a frecventat un bar gay, incepe sa o impinga urland isteric "sa nu crezi ca pe mine o sa ma lingi la pasarica!". Genul asta de scurtarturi scenaristice, in conditziile unui film de 3 ore cu o gramada de personaje inutile care vorbesc tampenii, m-a iritat cumplit si mi-a lasat un gust amar.

P. S. Singuru lucru care mi-a placut e actritza cu paru albastru, Lea Seydoux, pe care atzi mai vazut-o in roluri si sub chipuri extrem de diferite in Inglourious Basterds, Grand Budapest Hotel, Mission Impossible si va deveni urmatoarea Bond girl. Aia cu dintzi de iepure e ok si ea, dar personajul e atat de iritant incat sentimentele negative tind sa se lipeasca si de actritza. Regizorul tunisian Abdellatif Kechiche creca e un pervers si un zgarcit, au fost si niste scandaluri ca isi tzine angajatzii prea mult la servici, pe langa ca ii pune sa fac sex nesimulat in fatza camerei. Cu filmu asta mi-am pierdut definitiv increderea in premiile de la Cannes.




 The Expendables 3

Saracu Stallone a incercat sa faca aici filmul carierei sale si a bagat atata lume in film incat abia are el loc sa mai joace. Uite cata lume e pe afish! (dublu decat la primul film al seriei).

Pe ansamblu m-a cam plictisit, desi ma asteptam la ceva fun dupa hazliul Expendables 2. Aici se incearca o revenire la tonul serios si boring al primului film din serie, desi cateva glume bune tot au mai ramas (Stallone se plange ca nu intzelege accentul britanic al lui Statham, iar Statham in replica se plange ca nu pricepe mormaitul lui Stallone).

Un aspect pozitiv e ca actziunea se petrece in Romania si in Bulgaria. Mel Gibson incearca sa vanda arme nucleare la Muzeul de Arta Contemporana din Bucuresti, insa echipa lui Stallone il intercepteaza si captureaza. Totusi, pe cand goneau ei pe shosea, oamenii lui Mel Gibson le rastoarna mashina si Stallone e cat pe ce sa se inece in Olt, noroc ca apa il arunca undeva pe niste bolovani de langa Ramnicu Valcea. Apeland la serviciile lui Arnold, Jet Li si Harrison Ford (care il inlocuieste aici pe Bruce Willis cu care nu s-au mai intzeles la bani), Stallone ia cu asalt o fabrica bulgareasca in care se ascundea Mel Gibson. Mel Gibson are insa la indemana intreaga armata a Bulgariei, corupta si prost platita asa cum e traditzia in Europa de Est. Stallone si amicii sai tzin piept armatei bulgaresti (dotata cu tancuri, motociclishti si figurantzi care urla unii la altzii in romaneshte).

Dubioase caile istoriei si geografiei in acest film. Deci pan la urma n-a fost asa boring, dar nu din cauza calitatzii filmului, ci mai mult a umorului involuntar. Pana la urma tot partea a doua e singura care merita vazuta (in buna parte datorita rolului lui Van Damme). Aici elementul de comic relief e Antonio Banderas, insa nu face o treaba grozava. Ba dimpotriva.

P. S. Un element de noutate e ca echipa lui Stallone recruteaza pentru prima data o femeie, pe luptatoarea Ronda Rousey. Eu personal nu o vad ca pe o victorie a feminismului.





Trance

Candva, in timp ce regiza ceremoniile de la Jocurile Olimpice de la Londra, Danny Boyle (28 Days Later, Trainspotting) a avut timp sa faca acest remake al unui film de televiziune facut prin 2000 de unul din echipa serialului Dr. Who. Mentzionez Dr. Who tocmai ca sa sugerez ca avem de a face cu o complicare excesiva a scenariului.

Trance e un mumbo-jumbo psihiatric pe tema hipnozei, in care iluzia si realitatea se amesteca in multiple straturi, urmarindu-se genul de sofisticare pe care il avea Inception, doar ca aici povestea scapa de sub control iar de la un punct incolo devine incoerenta si imposibil de pus cap la cap. La sfarshit nu ne ramane decat sa-l credem pe scenarist ca totul are sens, caci e imposibil de verificat coerentza logica a povestii.

James McAvoy (Filth, X-men) e un hotzoman care a furat un tablou de Goya, iar dupa aia a primit o scatoalca peste cap si a uitat unde a lasat tabloul. Vincent Cassel (Irreversible) e alt talhar, responsabil pentru scatoalca, dar doritor sa recupereze tabloul. Rosario Dawson (Sin City) e o psiholoaga care pretinde ca prin hipnoza il poate ajuta pe uituc sa-si aminteasca ce a facut cu tabloul. Filmul e o succesiune de shedintze de hipnoza in care nu e clara niciodata distinctzia dintre realitate si mictziune, nu e clar cine e hipnotizatu si cu ce scop. Avem personaje care fac chestii sub puterea sugestiei inoculate prin hipnoza, deci nici motivatziile personajelor nu prea-s clarificate, pana spre final unde, dupa prostul obicei al mai multor filme similare, se aloca vreo 20 de minute incercarii de a explica ca la prosti ce s-a intamplat de fapt.

P. S. Din film am invatzat ca in pictura renascentista femeile erau in general epilate inghinal si ca Goya e the one who brought the bush back, pentru o vreme cel putzin. Ca referintza la aspectul asta, Rosario Dawson are cateva scene nud in care demonstreaza ca e epilata.





P. S. 

Filmu asta e mai vekiutz, dar mi-am amintit de el cand am revazut Roger Dodger (de care am vorbit data trecuta) si de faptul ca regizorul Dylan Kidd n-a mai facut decat acest film, bazat pe un roman fantasy soap opera al autoarei Helen Schulman.

Are ceva in comun cu Roger Dodger, si anume ca e tot un film despre MILFe care au aventuri amoroase cu tineri post-adolescentzi. Insa sentimentul general e mult mai aproape de soap-opera, iar realizarea tehnica de un film Hallmark. A fost un dezastru comercial si creca a pus capat carierei regizorului.

Doua actritze cam trecute - Laura Linney (Truman Show, Kinsey) si Marcia Gay Harden (50 Shades of Grey, The Mist) joaca rolul a doua MILFe divortzate dar realizate, care in tineretze au impartashit dragostea aceluiasi armasar focos, un pictor amator care s-a prapadit intr-un accident de mashina. In zilele noastre, in viatza lor intra un tinerel proaspat ieshit de pe bancile scolii care seamana cumplit de tare cu iubirea tineretzii lor, il cheama aproape la fel si e tot pictor. Daca ma intrebatzi pe mine tipu e cam cretin (creca si din cauza actorului), dar cele doua doamne il gasesc irezistibil si nu ezita sa sara (pe rand) in pat cu el, retraind iubirea neterminata pe vremuri. In acelashi timp ele suspecteaza si un interventzionism supranatural, un fel de raspuns divin la rugaciunile femeilor divortzate si trecute. Doamne-ajuta.




Year of the Carnivore

Alta fantezie feminista, de data asta mai cinica, regizata de Sook-Yin Lee cunoscuta sexoloaga canadiana, actritza (Shortbus) si fosta nevasta a autorului de benzi desenate post-maritale Chester Brown. Chester Brown e celebru pentru mai multe chestii, printre care faptul ca e un asiduu militant pentru legalizarea prostitutziei, desfiintzarea institutziei familiei si demitizarea notziunii de iubire romantica. Lucrarea sa de capatai este Paying for It, un jurnal in forma de banda desenata despre cum a inceput el sa mearga la curve (l-am recenzat aici). Creca mare parte din ideile omului sunt sechele de pe urma relatziei cu regizoarea acestui film, care e cam tot in acelasi spirit cinic.

Protagonista filmului e o gagica shkioapa si asexuala (nevasta cu cancer din noul sezon Fargo) care lucreaza supraveghetor intr-un Mega Image. Se indragosteshte de un hipster cantaretz la ukulele insa acesta nu-i da atentzie din cauza ca nu are experientza sexuala si se cam gadila de cate ori pune mana pe ea. Decisa sa treaca peste acest obstacol, gagica decide sa acumuleze in ritm accelerat experientza sexuala tragandu-si-o cu oricine ii iese in cale, in special cu shoplifteri pe care ii shantajeaza sa faca sex cu ea. You get the idea. E un film indie, ieftin, de festival, cu actori canadieni necunoscutzi, parca filmat cu un iPhone model vechi, amuzant pe alocuri dar cam silly pe ansamblu.




  Everly

Nush ce s-a intamplat cu Salma Hayek de a ajuns in filmul asta. Ea joaca rolul unei prostituate care ajunge la concluzia ca meseria nu o implineshte si prin urmare incearca sa-si dea demisia. Peshtele ei, un mafiot yakuza, refuza sa aprobe demisia, ba ii mai si trimite pe cap cateva valuri de asasini sa ii faca felul. Salma insa pune pana pe un pushkoci si rezista eroic in propriul apartament, casapind agresorii unu cate unu.

Filmul arata ca un joc video, totul se petrece in apartament si pe holul care duce la lift. Inamicii vin pe nivele de dificultate, fiecare cu shmekeria lui, iar la final avem chiar un boss level. Tot asteptam sa apara in coltzu ecranului scoru si bara cu energie/inimioare.

Comparativ cu alte filme care se petreceau in decor minimal (Phone Booth, Buried) asta e mult mai slab, fiind indecis intre tentativele de comedie cocalareasca (cateva momente de respiro intre nivele), scenele de brutalitate exacerbata (chiar torture porn, gen pe care nu-l gasesc deloc funny) si finalul care gafeaza incercand sa vanda filmul drept o drama sfashietoare. S-ar putea compara si cu filmele de actziune superadrenalinica de alta data (Crank, Shoot'em up, filmele pentru cocalari produse de Luc Besson), insa alea erau cat de cat funny, iar asta nu e, si nici macar sexy nu e, in pofida implicarii Salmei Hayek.

Regizorul face exces de "faze", de parca se teme ca nu va mai avea niciodata shansa de a face un film. Sper ca asha sa si fie, caci nici una din fazele astea nu mi-au ramas in minte. Eram tentat sa-l incadrez la filme de kkt, insa e suficient de scurt incat sa nu irite peste masura, si ar putea sa excite pe amatorii de chicks'n'guns.