Despre niste benzi desenate pasabile: The Number (Ott), Echoes (Fialkov), Fractured Fables (antologie)

Cateva vorbe despre niste benzi desenate dupa care nu ma omor, dar daca tot le-am citit, le scriu aici sa nu uit ca le-am citit si sa mi le mai cumpar din nou in viitor, din greseala (chestie care mi s-a intamplat recent si mi-a dat unele motive de ingrijorare, creca ma paste Alzheimeru).

The Number
de Thomas Ott

Thomas Ott e un autor elvetzian de banda desenata gravata (in lemn, linoleu, scrapboard etc.) - "linogravura" parca ii zicea cand ma ocupam eu cu asta (inainte de 90 gravam cu disperare de artist indie chipul lui Ceausescu pentru un concurs judetzean la Casa Pionierului). Faza cu linogravura asta e ca scrijeleam desenul cu o chestie ascutzita (eu foloseam o shurubelnitza) pe o suprafatza moale (linoleu aveam la indemana, probabil Thomas Ott e mai profi de atat). Apoi turnam tush peste suprafatza si imprimam negativul pe hartie si ieseau chestii care aratau cam ca cartzile lui Thomas Ott. Mai nasol e sa scrijelesti dialoguri cu shurubelnitza, probabil de aia cartzile lui Ott nu prea au dialoguri.

Efortul procesului de productzie fiind semnificativ mai mare decat orice alta metoda de a produce banda desenata, cartzile lui Ott sunt subtziri si povestile (mute) destul de simpliste, asa ca sunt mai degraba colectzionate pentru felul in care arata decat citite pentru contzinut. Povestea din The Number seamana un pic cu filmul Number 23 de acu catziva ani. Un tip gaseste un biletzel cu un numar si incepe sa-l vada peste tot, si sa-si ghideze viatza dupa sugestiile pe care i le da numaru cu pricina. Mergand pe ideea asta are unele succese, dupa care unele esecuri nasoale care il duc pe buza prapastiei, deci e un fel de poveste moralizatoare despre natura arbitrarului. E o poveste clasica despre determinism, nimic deosebit, dar grafica artsy fartsy si designul hardcover cu pagini cu fundal complet negru mat fac cartea sa fie minunat de tzinut in mana, mirosit si lins, dar ofera cam putzin de asimilat prin contzinut, chiar si comparativ cu alte benzi desenate artsy fartsy create prin metode neortodoxe (am mai povestit aici de Celluloidul lui Dave McKean).

Echoes
de Joshua Fialkov

Gata, nu ma mai iau dupa astia care dau premii la benzi desenate, cred ca-s corupti. Joshua Fialkov e ceva noua vedeta pe care il tot vad nominalizat de catziva ani incoace, ultima data chiar cu acest volum care a si primit un tratament mai deluxe la ultima publicare, cel putzin la prima vedere. La a doua privire, desi e un hardcover cu coperta lucioasa, are inauntru hartie de ziar cu grafica alb negru si dimensiuni undersized, mai mica chiar si decat standardul trade paperback. Cel mai nasol e ca jumatate din volum sunt schitze grafice intermediare si fragmente de scenariu si cateva scrisorele de la cititori. Am avut o surpriza foarte nasoala cand povestea s-a terminat la jumatatea cartzii si nu mai era nimic mai incolo. De aci o senzatzie ca am fost jecmanit ca cititor.

Povestea poate nu e chiar mizerabila, dar nici la nivelul la care ar trebui sa se dea Oscarurile benzilor desenate (a fost nominalizata pe la Eisner si Harvey). E vanduta drept horror, dar e un thriller politzist schizoid putzin cam tributara serialului Dexter ori unor filme ca Memento.

Un tip schizofrenic gaseste in beciul casei niste papusele facute din oscioare, piele si par ale unor fetitze disparute din satele invecinate. Incepe sa-si puna problema daca nu chiar el le-a omorat intr-o criza de schizofrenie, ori poate taica-sau care avusese Alzheimer si inainte sa moara a sugerat ceva de genu asta. Sau poate amandoi, fiul mostenind apucaturile tatalui si reprimandu-si amintirile. Pe chestia asta eroul intra intr-o depresie crunta si uita sa-si mai ia pastilele ceea ce face ca lucrurile sa se agraveze si mai tare iar investigatzia unui politzist incepe sa-i dea de furca. Pana la urma treaba decurge cam previzibil, e un thriller psihologic ok (dar cam scurtutz) ce profita de unele clishee lansate recent in literatura (si cinema-ul) politzist.

De fapt e chiar un trend recent in banda desenata sa atraga publicul de crime fiction. Vertigo au si deschis o divizie de crime fiction in format BD, atragand o serie de autori din literatura in acest scop, iar cartea de fatza e tot asa, o mostra de la divizia deschisa de Image Comics in aceasta directzie. Nu cred ca banda desenata e cel mai potrivit mediu pentru acest gen de povesti. Am luat si de la Vertigo una scrisa de Denise Mina (un fel de noua Agatha Christie) si la o luna de cand am citit-o nu mai tzin minte despre ce era.

Fractured Fables
antologie BD cu multi autori

M-am cam pacalit si cu carticica asta. Pacaleala sta in faptul ca nu am realizat ca ar fi o carte pt copii. Prima data cand am auzit de ea, am fost convins ca e un spin-off la seria Fables (al carei autor e prezent aici cu o prefata). Poate nu stiti dar seria Fables e marele hit BD al ultimului deceniu, o epopee complexa, adulta, cu sex si violenta, si o gramada de trucuri postmoderne ce are drept personaje principale diversi eroi de basm care se lupta pentru a supravietzui in memoria colectiva a lumii moderne. In fine, cine nu a auzit de Fables, nu stie ce e aia BD.

Fractured Fables in schimb e o colectie de fabule si poezii de adormit copii (la propriu, nu in sens peiorativ!) ilustrate de artisti esentziali ai BDului si un pic modificate/stricate, dar nu in sensul pervers al seriei Fables de care ziceam, ci tot in limite adresate copiilor (cu poante in genul celor pe care le gasesti prin animatziile de genul Shrek). In general e vorba de povesti clasice cu finalul modificat. Ceea ce iese totusi puternic in evidenta este calitatea prezentarii grafice. Superstaruri precum Ben Templesmith (30 Days of Night, Fell, Wormwood), Bryan Talbot (Alice in Sunderland), Jill Thompson (Beasts of Burden) sunt doar cativa dintre artistii care m-au impresionat intotdeauna si care te fac sa lasi bale pe grafica lor. Si nu doar pe grafica, unii se ocupa si de scenarii.

Acuma placerea lecturii e cam searbada aici, dupa ce realizezi ca toate poantele se adreseaza copiilor. Toate povestile sunt foarte scurte - maxim 5-10 pagini, iar in unele cazuri sunt doar poezii de adormit (nursery rhymes) transpuse in versiuni grafice oarecum psihedelice.

Ca sa va faceti o idee despre calitatea poantelor, in Scufita Rosie totul merge la modul clasic pana aflam ca bunica Scufitei e karatista si il omoara pe lup. Ori in Cenusareasa, vine zana sa ii dea rochia de bal si Cenusareasa comenteaza ca vrea o rochie care sa semene cu a lui Lady Gaga (plus ceva referintze la Cosmopolitan). Mai este un dragutza cu Rapunzel care e proasta si isi taie păru iar Fat Frumos nu mai are pe ce se catzara, una horror cu Rumplestiltskin și una in care Pinocchio e robot si nu se supune legilor robotzilor.

Am mai remarcat si cateva nume de romani - se pare ca tot mai multi de-ai nostri au inceput sa-si faca un nume in BDul american, pe vremea cand la noi banda desenata era in mod superior considerata cultura pentru analfabetzi. Aici e un individ pe nume Alex Grecian.