Thursday, December 30, 2010

Seriale englezesti cu umor brutal




The League of Gentlemen
3 sezoane+1 lung metraj
Psychoville
1 sezon

Nu e vorba aici nici de banda desenata League of Extraordinary Gentlemen, nici de filmul politzist englezesc League of Gentlemen (sursa originala a titlului) ci de grupul britanic de umor sec, obscen si grotesc The League of Gentlemen, care a avut parte incepand din 1999 si de un serial BBC cu acelasi titlu, plus un lung metraj, The League of Gentlemen's Apocalypse.


Asadar, inainte de Little Britain, dar dupa Monty Python, au fost League of Gentlemen. 3 sezoane a cate 6 episoade de juma de ora formatate dupa cele doua modele amintite, cu scenete jucate de 3 actori schimband intre ei cateva zeci de roluri, unul mai absurd ca celalalt. (De fapt echipa LoG e formata din 4 insi, dar al 4lea rareori apare pe ecran, lucreaza mai mult la scenarii.)

Ecourile League of Gentlemen sunt atat de vizibile in Little Britain, incat am impresia ca unele scene din ultimul parodiaza cu buna stiintza pe primul. Desi nu stiu cat de normal e sa faci parodie la parodie. Pe wikipedia zice ca LoG e "The thinking man's Little Britain". Intr-adevar, LoG e ceva mai subtil, pe alocuri chiar suprarealist, si mai putzin minimalist decat Little Britain. Adica are un design sofisticat, peisaje, scene in spatiu deschis si ceva efecte speciale. Cele doua seriale mai au in comun un regizor si un editor.

LoG urmareste destinele catorva locatari din satucul Royston Valley, jucatzi indiferent sex, culoare si apucaturi sexuale de aceiasi 3 actori: Mark Gatiss, Steve Pemberton, Reece Shearsmith care, dupa succesul LoG au devenit niste obisnuitzi ai serialelor BBC (au aparut si in Doctor Who) si sunt frecvent invitatzi in cameouri (Shaun of the Dead, trailerele Grindhouse, Hitchhiker's Guide, Match Point etc.). Mai recent i-atzi vazut in roluri mai importante in ecranizarea dupa Terry Pratchett Going Postal si in horrorul englezesc get beget The Cottage.

Sunt cateva chestii care mi-au placut mai mult in LoG decat in Little Britain. In primul rand o oarecare continuitate intre scenete, adica personajele evolueaza intr-o anumita directzie pe parcursul mai multor episoade si sfarsesc intr-un anume fel, de exemplu murind. Apoi, tzintele parodiilor LoG sunt mai diverse. Avem si homosexuali, si glume sexuale obscene, dar accentul principal e pus pe parodierea filmelor horror pana acolo incat la un moment dat chiar avem scene horror adevarate, cu sange, matze si toate alea. In consecintza nivelul de oripilare a spectatorului creste uneori la cote anormale, ceea ce uneori e funny, alteori e gratuit de obscen, cam ca si la Little Britain. Sa dau si niste exemple:
  • scenele mele favorite sunt cele cu The Local Shop, un magazin alimentar sinistru aflat in mijlocul unei campii si patronat de un cuplu de canibali (gen Texas Chainsaw), al caror fiu s-a dus sa faca facultatea la oras; cei doi canibali se lupta din rasputeri cu turistii si civilizatzia care tzine neaparat sa construiasca o shosea pe langa magazinul parasit;
  • un tanar venit in vizita e sechestrat de unchiul si matusa sa care au obiceiuri sexuale dubioase si sunt plini de negi din pricina broastelor pe care le tzin prin casa;
  • un individ obez cu mana amputata vrea sa-si faca un transplant de mana, un pedofil neamtz vorbeste doar in sugestii sexuale, un veterinar face clisme animalelor din sat etc.
Pana la urma cred ca e un pic mai greu de inghitzit decat Little Britain, dar si mai complex, sub toate aspectele - subtilitate, referintze, design.

Daca serialul e cat de cat pentru cei cu acquired taste (ca si Little Britain), lung metrajul care incheie serialul, The League of Gentlemen's Apocalypse e un mult mai accesibil, e un film solid, haios si postmodern, desi se bazeaza un pic pe familiaritatea cu serialul, nu e chiar standalone.

Filmul incepe cu personajele serialului care realizeaza ca serialul e pus pe butuci de catre producatori si calatoresc in lumea noastra ca sa impiedice acest lucru. In lumea noastra, personajele ajung la sediul BBC, dau de urma echipei The League of Gentlemen (ocazie cu care ii vedem pe cei 3 actori pentru prima data comportandu-se si imbracandu-se normal) si incearca sa-i shantajeze in a scrie noi episoade. Acestia nu au de gand sa o faca ba, mai mult, au deja noi proiecte in pregatire. Personajele pun mana pe unul din noile scenarii si fac modificari in acesta, dar si noul scenariu are propriile personaje care se revolta la randul lor si de aici incepe o harababura cu realitatzi virtuale si onirice care pare sa parodieze recentul Inception (desi il precede cu ani buni).





















Dupa ce League of Gentlemen a fost pus pe butuci, 2 dintre eroii sai, Pemberton si Shearsmith au incercat sa se relanseze in acelasi format cu Psychoville, tot din soiul horror-grotesc dar cu o reducere semnificativa a umorului sexual. Al 3-lea gentleman, Mark Gatiss, apare ca invitat in unul din episoade si e omorat.

Linia de baza e aceeasi. Adica serialul pe ansamblu e o porcarie monumentala piparata cu momente de geniu, cu 2 actori care joaca 3 sferturi din roluri, machiatzi in feluri grotesti si facand poante de un prost gust care mie imi este foarte drag. Doar ca aici se merge un pic mai mult pe consolidarea plotului si mai putzin pe gaguri repetitive, sezonul chiar are un plot cu cap si coada daca reusesti sa fii atent la el. Eroii din Psychoville sunt un grup de dementzi, debili si schizoizi care au scapat de la un ospiciu si incearca (sau pretind ca incearca) sa se integreze social. De la o vreme insa, vietzile lor (nu tocmai) armonioase sunt deranjate de niste scrisori de amenintzare anonime care fac trimitere la un trecut comun sinistru. Avem cam asa:
  • Un pitic fost actor de filme porno care vrea sa-si refaca viatza jucand intr-o piesa de teatru cu Alba ca Zapada si cei 7 pitici. Se indragosteste de Alba ca Zapada dar se teme ca relatzia ar putea fi afectata de cariera sa porno. Partea asta nu e foarte horror dar eu personal am fobie de pitici si ideea de a pune in scena o piesa de teatru in care cei 7 pitici sa fie...chiar pitici mi se pare ingrozitoare. E ca si cum ai pune in scena Zece negri mititei si ai baga numai actori...negri si mititei;
  • Un clovn cu o mana amputata incearca sa faca un ban cinstit si nu-i iese nicicum, deoarece copiii nu apreciaza un carlig in loc de mana;
  • Un moshneag orb, oribil si plin de bube isi petrece toata viatza pe ebay, licitand pentru o jucarie in forma de crocodil care e unic exemplar, adus de valurile oceanului dintr-un transport de jucarii scufundat. Principalul concurent al moshneagului sunt 2 obeze siameze care traiesc din vandut pe ebay autografe fake de celebritatzi;
  • O gagica dusa cu pluta are un copil imaginar si isi terorizeaza sotzul cu responsabilitatzile legate de cresterea copilului.
Mai sunt si alte personaje mai putzin colorate, astea-s doar preferatele mele. Probabil succesul serialului nu se ridica la nivelul celorlalte pomenite, din pricina ca e destul de incorsetat in nisha horror (cu ceva elemente de mister gen Agatha Christie) dar oricum fanii comediilor BBC grotesti nu ar trebui sa-l rateze.

Serialul a mers in 2009 cale de un sezon (pe acelasi tipic, 6 episoade de juma de ora), apoi a fost anulat dar recent s-a anuntzat relansarea sa in 2011, ba s-a si difuzat un episod special de Halloween de o ora,  care arata o tendintza tot mai puternica de apropiere de horrorul propriu-zis si minimizare a elementului parodic. Episodul e un fel de prequel al serialului, descriind cum au ajuns eroii la ospiciu, si e formatat ca un calup de scurt metraje horror cu final neasteptat, format consacrat de americani in anii 50-60 (si care au evoluat in seriale mai serioase precum Zona Crepusculara si Outer Limits)

Saturday, December 25, 2010

De evitat

Fred the Clown
de Roger Langridge

Au trecut 24 de ore de cand am terminat volumul asta (BD) si nu-mi amintesc absolut nimic din el. Nici macar nu-mi dau seama daca ce am citit e o farsa sau o deconstructzie enciclopedica.

Pe scurt, e vorba despre un clown pe nume Fred, care e retardat, miroase urat si uneori se impiedica de ceva sau ii pica ceva in cap, iar personajele din jurul lui il arata cu degetul si spun "Ia uite ce prost e asta!". Cale de peste 200 de pagini tot asha o tzine. Nici la Chaplin nu ma distrez cand vad ca se impiedica si ii pica ceva in cap, daramite cand vad asta intr-o banda desenata. Partea mai nasoala e ca volumul asta a adunat o gramada de premii si reviewuri de 5 stele, ceea ce m-a si manat sa il cumpar. Acuma-s ingrijorat ca n-am intzeles nimic din el.

La un moment dat era cat pe ce sa intzeleg despre ce e vorba. Un capitol al volumului este dedicat originilor lui Fred the Clown. Cica asta ar fi fost un personaj caricatural aparut in ziarele de la finele secolului 19 in SUA, creatzie a unui evreu irlandez imigrant. Cum nu stateau astia prea bine cu drepturile de autor, altzii i-au furat ideea si au inceput sa faca benzi desenate prin mai multe ziare, producand si un mic scandal. Fred the Clown era folosit ca vehicul pt diverse poante xenofobe, misogine si antisemite iar multiplii autori care se bateau pe drepturile de a se folosi de el se dadeau la intrecere care sa deseneze cele mai aberante si mai haioase poante si gaguri. Unele din ziarele cu pricina au disparut, unii din autori au murit, au venit si razboaiele mondiale, poantele cu evrei nu mai aveau cautare la fel de mare, asa ca Fred the Clown a fost ani la rand in pragul extinctziei, fiind mereu resuscitat de cate un publicist disperat. Era si moda cu benzile desenate ziaristice, asa-numitele funny pages care apareau in mai toate ziarele de la inceputul secolului 20 (iar in ziarele serioase, adica nu in Romania proletcultista, mai apar si azi).

Undeva la sfarsitul capitolului asta istoric ni se lasa impresia ca Roger Langridge l-a studiat la modu doctoral pe Fred the Clown si a decis sa-l resusciteze pentru secolul 21 prin acest volum, care contzine sketchuri noi desenate in variate stiluri practicate acu un secol in acele funny pages. Unele sketchuri sunt parodii ale unor autori celebri (de ex. Maurice Sedak, autorul cartzii de copii, ecranizata recent, Where the Wild Things Are, sau Max Fleischer, autorul lui Popeye, sau Chris Ware, autorul ACME Novelty Library)

Ok, ce am intzeles eu pana aici: ca volumul are merite enciclopedice si de cercetare, iar Langridge si-a permis sa imite si sa ilustreze o parte din aspectele pe care le-a cercetat cu mana lui, folosind drept vehicul pe acest personaj ultraobscur si indezirabil al benzilor desenate de la finele secolului 19.

But....avem o problema. La o simpla cautare pe Google dupa Fred the Clown si numele pomenite in "capitolul istoric" al volumului se gaseste... nimic. Cu sigurantza nu e Langridge singurul cercetator de istorie BD din lume. Cu sigurantza ar fi trebuit sa dea si altcineva, ori macar sa pomeneasca cumva, de acest Fred the Clown. Si totusi Google nu gaseste ABSOLUT nimic, decat pagini legate direct de volumul de fatza.

Cum ar veni, volumul e o farsa, in care Langridge si-a inventat subiectul cercetarii, si-a inventat rezultatele cercetarii si dupa aia a facut niste exercitzii pe baza falselor rezultate. Bine, nu e chiar totul o farsa - stilurile grafice si narative pe care le exerseaza Langridge chiar au existat - sunt referintze directe la graficieni precum mai sus pomenitzii Sedak, Fleischer etc. Farsa e personajul Fred the Clown si pretentzia autorului de a-l fi descoperit in publicistica de acu un secol. Plus tot capitolu ala despre rivalitatzile dintre graficienii evrei ai vremii.

Revenind acuma la contzinut, teoretic e o carte umoristica. Practic, cum ziceam, nu mi-a smuls nici un zambet. Nu exista un fir narativ, cartea e impartita in 10 capitole, cu stil grafic variabil, in functie de graficienii si caricaturistii imitatzi. Nici macar capitolele astea nu au un cap si o coada. Unele contzin doar stripuri de 2-3 panouri cu cate o...poanta, probabil. Repet, de obicei poanta e ca cineva ii zice lui Fred the Clown ca e prost sau pute. Sau ii pica ceva in cap. Cele mai reusite momente pot fi consultate pe siteul webcomicnation, aici. (in volum sunt alb-negru)

Cele mai lungi...scenete au 4-5 pagini. Ceva de genu ca Fred the Clown se plimba cu catzelu lui si cade intr-o groapa unde sunt atacatzi de un skelet viu dar catzelu incepe sa rupa oase de pe skelet si Fred reuseste sa evadeze. Deci e vorba de un haz de un soi nu foarte sofisticat. Pan la urma singurele povesti care mi-au placut sunt cele care au textul in versuri, un fel de epigrame si catrene ce inlocuiesc dialogurile si uneori ocazioneaza jocuri de cuvinte funny. Dar nu foarte funny, meritul principal il are ideea de banda desenata in versuri (care probabil e tot tribut adus vreunui BDist obscur de acu un secol).

Singurul aspect pe care il gasesc laudabil in acest volum este grafica. Desi alb negru, denota o mare atentzie la detaliu si o foarte buna cunoastere a stilurilor caricaturale publicate in presa funny pages a secolului trecut.

In concluzie, un volum 100% artsy fartsy, ce pare mai degraba rezultatul unei teme de seminar de la un curs de banda desenata. Ceva de genu "Dragi studentzi, pana la examen sa facetzi 200 de pagini de banda desenata in care sa trecetzi in revista 100 de stiluri practicate in ziarele de acu un secol. Nu conteaza despre ce e, poate sa nu fie despre nimic, dar sa aiba un personaj comun."

P.S. Am gasit si un interviu in care Langridge recunoaste ca toata istoria lui Fred the Clown a fost inventata de el si ca eroul a fost inspirat de Buster Keaton.

- plusuri: grafica si abordarea deconstructivista (si reconstructivista) a istoriei benzii desenate
- minusuri: 99% forma, 1% fond, umor pueril, farsa istorica
- recomandare: strict academicienilor cu preocupari BD

Wednesday, December 22, 2010

Doua bloguri noi

Datzi-m voie sa semnalez intrarea in Viflaim a doua bloguri venite din partea unor personalitati marcante din lumea culturala romaneasca.

Primul e Stefan Ghidoveanu, omu caruia i se datoreaza obsesia mea pt Philip Dick si din traducerile caruia mi-am incropit embrionul bibliotecii personale pe vremea cand eram la liceu si fugeam in pauze in piatza la un vanzator de covrigi care avea si o taraba cu cartzile de la Nemira. Nu e vorba numai de traduceri, caci dumisale a fost tartorul si initiatorul a doua dintre cele mai importante colectii SF din istoria acestui popor: Nautilusul de la Nemira care dainuie pana in zilele noastre (acum sub obladuirea unui om la fel de fundamental adolescentzei mele, Mihai Dan Pavelescu) si colectia Ciuborg de la Pygmalionii din Ploiesti care din pacate s-a sufocat nasol de la o vreme dar a apucat totusi sa scoata una din cele mai selecte selectzii de SF care a aparut pe plaiurile noastre, cel putin la nivelul anilor 90. Blogul lui Stefan Ghidoveanu e http://moshulsf.wordpress.com/ si va fi probabil un fel de continuare la seria de eseuri si memorialistica SF pe care a tot publicat-o prin revista Nautilus de ceva vreme incoace.

Al doilea blog e al amicilor mei de tineretze zbuciumata Sake si Bolo, pe care ii consider cele mai inalte autoritatzi romanesti in materie de muzica metal extrema (de la thrash in sus, sau in jos, in functie de directzia din care vii) si care sunt inventatorii unui nou stil de poezie despre care mai bine nu va povestesc, sper sa nu le gaseasca nimeni niciodata. Ei sh-au cam risipit tineretzea ca recenzori prin metalfan.ro, unde mereu a fost un haos indescriptibil dar iata ca si-au delimitat hobbyul pe blogul asta unde o sa gasitzi cam tot ce conteaza in aria metalului extrem, plus Anathema care nu stiu ce cauta acolo. Cum tocmai ma chinui sa-mi fac topul muzical de final de an, lista de recomandari a celor 2 netrebnici are un rol consultativ mai important decat referendumu lu Basescu. Bine, acuma o sa zicetzi ca e plina Romania de specialisti in death, black, gore, caca metal si alte genuri de astea, si avetz dreptate, problema e ca totzi aia le asculta din disperare, pe cand astia 2 le asculta din placere, lucru de care o sa va datzi seama de pe blogul intitulat intr-un mod foarte pregnant: La Baza Gâtului.
P.S. Aia din pozele de pe banner sunt chiar ei.

Friday, December 17, 2010

Tziganiada




Nations of the Living, Nations of the Dead 
de Mort Castle

Pedigree: 
- nominalizare Bram Stoker (pt. culegere de autor) 
- nominalizare Bram Stoker (pt. nuvela I am your need) 
- nominalizare Bram Stoker (pt. povestirea Disappearances)

Mort Castle e un tip foarte misto. Din cate stie cultura mea generala, e singurul scriitor de horror/fantasy tzigan. Sau rrom, ma rog. Mustatza sa sta marturie. Alta marturie e postfatza in care isi proclama fascinatzia pentru miturile horror ale poporului din care se trage si pe care si-a propus sa le si promoveze. Volumul e impartzit in 4 partzi, fiecare incepand cu o mostra de fabula tziganeasca (unele foaaaaarte creepy) si incheindu-se cu 1-2-3 poezii, Mort Castle fiind si un reputat poet pe la el pe-acasa.

Si nu e doar poet, ca orice tzigan care se respecta e si muzicant. A scos doua albume cu trupa in care e chitarist, Midlife Crisis, pe care Castle insusi o caracterizeaza ca practicand genul "heavy wooden" (probabil un fel de heavy metal mai unplugged). La viatza lui, a mai lucrat ca hipnotizator, stand up comedian, autor de benzi desenate si profesor de creative writing. Acum lucreaza la un roman despre Hemingway si zombie.

Si asta nu e tot - Mort Castle si-a castigat o reputatzie sanatoasa si in mainstream datorita nominalizarilor la Pulitzer si Pushcart (pentru poezie) si a editarii volumului On Writing Horror, considerat biblia scriitorilor de horror, o compilatzie de interviuri, eseuri si seminarii de creative writing oferite de cele mai tari nume ale genului (King, Lansdale, J.C. Oates, Ketchum, Harlan Ellison, Ramsey Campbell si inca vreo 30 de insi). Din cate am rasfoit, pare mult mai tare decat On Writingul lui King, prin prisma diversitatii perspectivelor prezentate.

Desi am cumparat volumul asta oarecum cu dezinteres, cand nu mai stiam ce sa-mi cumpar, am fost prins in mrejele sale inca de la primele pagini. Cuprinsul e impartit in 4 sectiuni, fiecare avand parte de intro, 2-3 povesti consistente, si 2-3 flash fiction (ultra scurte sau chiar poezii ori comentarii ale autorului).

Povestile mai consistente:
  • A secret of the heart: e una din cele mai tari si mai lungi povesti ale volumului, in ciuda faptului ca s-a cam aruncat cu rahat in ea la data primei aparitzii (intr-o antologie dedicata lui Lovecraft). Se pare ca Castle trebuia sa scrie o pastisha/tribut Lovecraft si i-a iesit o pastisa/tribut Poe, ceea ce i-a suparat pe antologator si pe recenzorii pomenitului volum. E adevarat ca legatura cu Lovecraft e tangentziala (sunt pomenitzi in treacat zeii lovecraftieni) dar scriitura e incredibila, fina si studiata pana la ultima silaba pentru a-l imita pe Poe, de fapt suna chiar mai bine decat originalul. Povestea e despre un medic din Anglia victoriana care cauta secretul imortalitatzii si pasii il duc pe la tot felu de magi (si tzigani) care il invatza ca pentru a dobandi nemurirea va trebui sa-si scrijeleasca o litera evreiasca in muschiul inimii, procedura destul de complicata.
  • I am your need (finalista Bram Stoker): o poveste destul de postmoderna despre sinuciderea unei Marilyn Monroe schizoide, povestita din perspectiva uneia din personalitatile sale multiple (The Need), care cumva sta pe margine si ne descrie oarecum detasata vâltorile spirituale care o macinau pe diva, intre actorie, casnicia cu Arthur Miller, relatiile extraconjugale si stigma de a fi considerata blonda proasta in ciuda faptului ca stia o gramada de cuvinte complicate. Povestea e insotita de o anexa autobiografica in care Mort Castle rememoreaza circumstantele in care a investigat viata si moartea divei precum si o scena bizara in care a primit un telefon de la Marilyn Monroe insasi (dupa ce aceasta murise).
  • The smell of Wyatt Earp: o fabula in care Wyatt Earp e un imputzit (la propriu) si nu poate scapa de putoare oricat s-ar spala si orice haine ar purta. Doc Holiday ii zice ca probabil imputziciunea ii vine din suflet si nu de la trup si il indruma spre un shaman care sa-l scape de blestem. Am ras bine la asta;
  • Hermanito and Bo: pe langa ca e tzigan, Mort Castle e si hispanic, asa ca povestea asta e scrisa aproape in spaniola, de fapt intr-un slang de cartier hispanic destul de greu de digerat. Un politzist (hispanic) investigheaza niste batai ilegale cu caini in cartierul cocalarilor spanioli si afla ca unul din cocalari e de fapt varcolac;
  • Liverworld: o parodie la Riverworld, in care Marlon Brando moare si se plimba o vreme prin Lumea Fluviului incercand sa-si dea seama unde a nimerit;
  • The keeper of Hellgate's Inn: un actor de teatru radiofonic horror din anii 50 e atacat in propria casa de niste cocalari;
  • Teachers: partial bazata pe fapte reale, despre Robert Bloch care era muribund si Harlan Ellison care il vizita pe patul de moarte; la un moment dat Bloch primeste o oferta de job de la Universitatea Miskatonic (institutie fictiva ce apare prin opera lui Lovecraft);
  • Hotties: un fel de Carrie prescurtata, despre tot felu de copii cu puteri pirokinetice, sub forma unui calup de marturii care nu se prea leaga (in afara de tema comuna);
  • And of Gideon: povestea unui serial killer postapocaliptic caruia bunu Dumnezeu ii da sarcina sa curetze ultimele ramasite ale umanitatii postnucleare;

Partea de flash fiction:
  • Cum ziceam, fiecare din cele 4 sectiuni ale volumului incepe cu cate un fragment din romanul de horror tziganesc Cursed be the Child; desi-s fragmente, au sens ca short-short stories (2-3 pagini bucata), fiind un fel de fabule fantastice tziganesti cu morala foarte sinistra: preferata mea e una cu un tziganush cersetor care se rataceste intr-o padure bantuita de fantome de tziganushi mortzi care nu cersesc doar bani, ci si viatză;
  • Fiecare sectiune se termina cu una sau mai multe poezii din care n-am intzeles nimic. Sa ne fie clar, nu-mi plac poeziile, n-am scris in viatza mea poezii (decat recenzii in versuri) si nu inteleg poeziile, mai ales alea in care nu se intampla nimic, care nu-s cu batai. Toate poeziile lui Castle au vers alb si referintze la tot felu de nume din poezia americana contemporana care nu mi-s deloc familiare;
  • Disappearances (finalista Bram Stoker): o bizarerie postmoderna alcatuita din vreo 10 anecdote horror ce au in comun ideea de disparitzie in diverse interpretari (moarte, magie, stergere de fisiere din calculator, fugit de-acasa etc.); cea care m-a marcat cel mai tare, poate cea mai scurta poveste horror pe care am citit-o vreodata e alcatuita dintr-o singura propozitzie: Everything we eat turns to crap;
  • Sharing: o gagica reuseste sa atraga in patul ei un tip dupa care tanjea demult, dar care are SIDA;
  • The Beautiful Girl: o fata frumoasa ajunge sa se interneze la psihiatrie din cauza ca nu suporta oamenii uratzi; mai nasol e ca acolo e tratata de un doctor urat;
  • Music on the Michigan Avenue Bridge: un cersetor care isi duce traiul cantand la saxofon pe un pod, e obligat de politzisti sa cante la saxofon ca sa nu se auda urletele unui cetatzean batut de acestia.
In concluzie, un volum foarte imprastiat si complex, in care se regaseste poezie, eseu, fragmente de roman vandute pe post de flash fiction, proza biografica alterata cu poante fantastice, o gramada de povestiri si cateva nuvele tari. Parcurgerea volumului provoaca numeroase bucurii dar la sfarsit ramai cu senzatia de talmes-balmes, de parca autorul a bagat la gramada tot ce-avea la indemana, altfel volumul n-ar fi depasit 150 de pagini.

- plusuri: volumul prezinta un autor foarte complex, care vine deopotriva din mainstream si din horror, avand ca teren comun mitologia tziganeasca; 
- minusuri: volum foarte imprastiat, putzini fani vor aprecia toate fatzetele autorului; de exemplu eu nu-i suport poeziile
- recomandare: amatorilor de horror mai... experimental; a nu se intzelege ca recomand volumul fanilor Kusturica; la baza, e totusi un volum horror bine ancorat in gen, nicidecum unul mainstream cu conotatzii horror

Thursday, December 09, 2010

Filmele vorbite pe la spate - noiembrie 2010

Filme musai

Strigoi

Suntem un popor tampit, ori puturos, nu-mi dau seama. A trebuit sa vina englejii sa ne arate cum se fac sarmalele. Mai precis o englezoaica, Faye Jackson, care a mers in satu Podoleni de langa Piatra Neamtz, a adunat o mana de actori romani simpatici dar nu superstaruri, si a tras primul film zombie DIN ISTORIE (co)produs de romani, cu romani si despre romani. Mai era un pic si putea fi film romanesc dar vai, cat de mare e PICU ala. E vorba de regizor si scenarist, ambele posturi ocupate de englezoaica asta Faye Jackson. Si mai e faptu ca filmu e vorbit in engleza, desi toti actorii-s romani iar engleza lor are un accent moldovinesc ireprosabil. E aproape la fel de funny ca Sukiyaki Western Django al lui Miike, doar ca engleza e un pic mai curatzica, adica o intzelegi fara subtitrari. Actorii principali sunt Rudi Rosenfeld intr-un rol de geniu, Constantin Barbulescu (care si-a inceput cariera cu Mihai Viteazu iar in ultimii ani s-a specializat pe horrorurile lui Uwe Boll si ceva roluri in seria Hellraiser), Catalin Paraschiv (Return of the Living Dead 5) si Camelia Maxim (Ils, un alt film horror APROAPE romanesc si foarte tare, care de fapt e frantzuzesc, iar la noi n-a auzit nici dracu de el). Deci ideea e ca nu de oameni ducem lipsa iar distribuirea lui Rudi Rosenfeld in rolul unui moshulica vampir este a stroke of genius.

Ma doare un pic faptul ca filmu "fura" unele din ideile unei povesti de-ale mele pe care ma apucasem sa o traduc in scenariu iar acu ca am vazut Strigoi nu stiu daca mai are sens. O puteti citi pe ultimul Nautilus. Poate totusi nu seamana foarte tare, decat la atmosfera generala, dar m-am simtzit un pic perimat de aparitia acestui film.

Deci filmu are o poveste 100% romaneasca, despre primarul comunist al satului Podoleni care e ucis cu o lopata in ceafa de sateni pentru ca a refuzat sa le retrocedeze Pamanturile dupa Revolutzie. Primaru devine zombie (ma rog, Strigoi) si se intoarce sa bantuie satul si sa faca noi victime in cautarea actelor de proprietate si cadastru falsificate. Eroul povestii e un tanar student la medicina care s-a lasat de scoala si s-a dus in Italia sa lucreze la McDonalds. Proaspat revenit in tzara cu coada intre picioare, incepe sa sesizeze problemele satenilor dar refuza sa creada ca zombie exista si se foloseste de timidele cunostintze de medicina sa investigheze cele cateva mortzi aparent accidentale din sat. In investigatziile sale e ajutat de militzianul local care isi viseaza sa faca o plantatzie de marijuana dupa ce Basescu o legalizeaza. Filmul musteste de Romania si romanism si e o piatra nepretzuita in istoria culturii acestui popor. Sau ar fi, ma rog, daca nu l-ar fi facut o englezoaica. Probabil nici n-o sa-l pupam vreodata in cinematografele romanesti, lumea pare complet ignoranta despre existentza lui, o sa patzim ca si cu Herta Muller, sa-i dea careva vreun Oscar si dupa aia sa ne kkm pe noi ca lumea nu e dreapta.


Important: Incepand din anul 2011, voi organiza in fiecare vara un pelerinaj la biserica din Podoleni, in jurul careia se invarte povestea si care are cel mai cool turn de biserica pe care l-am vazut vreodata. Voi transmite acest obicei din tata in fiu, poate adaugam si un zombie walk ritualic in juru bisericii, care sa ramana un frumos obicei romanesc peste veacuri. Daca cineva are mai multe informatii, va rog sa-mi spuneti cum se ajunge acolo. Voi posta chemarea la arme la momentul potrivit.

P.S.Am uitat sa zic de soundtrackul cool facut de hipsterii Beirut.


Quid Pro Quo

Film de debutant foarte bun cu Vera Farmiga intr-un rol mult mai tare decat cel  pt care a fost nominalizata la Oscar (Up in the Air), un rol sexy si bolnavicios in acelasi timp, plus Yellow Bastard din Sin City in rolul principal. Filmu e debutul unui regizor pe care l-am remarcat la festivalul londonez Fright Fest de anul asta (despre care pove cu alta ocazie). Il cheama Carlos Brooks iar filmu asta e super tare, foarte ballardian sau cronenbergian sau ambele.

Eroul principal (Yellow Bastard) e un jurnalist paralizat la picioare de mic copil care isi petrece viata in scaunu cu rotile. Are el si o gagica, tot in scaun cu rotile, dar relatzia nu prea merge caci gagica are un principiu conform caruia intr-o relatzie macar unu nu trebuie sa fie olog si intr-un fel are dreptate. Pe la inceputu filmului eroul ne impartaseste viatza lui handicapata compensata de un spirit sportiv, si dificultatile de zi cu zi ale vietii in scaun cu rotile, plus visul sau secret de a-si cumpara niste papuci ca ai lui Fred Astaire, din aia cu care potzi pocni din calcaie, daca esti in stare sa dai din calcaie ceea ce la paraplegici nu prea merge.

Apoi incepe plotu superb al filmului, cand, jurnalist fiind, eroul e insarcinat de la serviciu sa investigheze o secta de oameni care umbla in scaun cu rotile desi sunt bine mersi. Cu ocazia asta se infiltreaza intr-un fel de societate secreta in care oameni perfect sanatosi umbla cu aparat de respirat, ori in scaun cu rotile, ori cu picioarele prinse in spitze, ori mai rau. Pentru unii dintre ei e doar un fetish sexual, altzii merg pana la a-si paraliza temporar picioarele cu ceva ulei de matraguna, cei mai extremisti merg la medic si il roaga sa le amputeze picioarele. In cercurile astea eroul o intalneste pe Vera Farmiga, al carei eros e 100% dependent de scaunu cu rotile si fantezia de a fi paralizata de la mijloc in jos. De aici incolo urmeaza o poveste de dragoste disturbatoare ce mi-a amintit de Crashu lui Cronenberg/Ballard, cu cateva twisturi de calitate. Un film destul de memorabil.


Filme contra plictiselii

Get him to the Greek

Asta e un fel de continuare a comediei de geniu absolut Forgetting Sarah Marshall, care ne-a invatzat pe totzi cate ceva despre viatza. Acolo in comedia aia aparea un personaj de coloratura aparte, rockerul englez Aldous Snow care ii furase gagica eroului principal, adica pe Sarah Marshall din titlu. Ei bine, s-au gandit ei (echipa Apatow, regele comediei recente) sa faca un spin-off dedicat in intregime respectivului rocker. Nu e nici pe departe atat de profund ca Forgetting Sarah..., e o comedie simpla cu gaguri inspirata parca mai mult de Borat/Bruno (si un pic de The Hangover) decat de traditzia lui Apatow.

Dar orishicum e funny, cu momente de geniu, cum ar fi cand rockerul nostru afla ca gagica lui s-a cuplat cu Lars Ulrich de la Metallica, ori cand Puff Daddy zice ca Ozzy Osboune is gonna outlive Miley Cyrus. Povestea in mare e despre unu din grasii filmelor lui Apatow (Jonah Hill) care e angajat de Puff Daddy sa organizeze un concert cu rockerul Aldous Snow, a carui cariera a alunecat in deriva dupa un videoclip scandalos numit African Child, in care a intruchipat un African white Christ out of space, concept care cica ar fi facut mai mult rau Africii decat Apartheidul si Darfur la un loc (cautatzi clipul pe youtube).


The Hole

Asta e ultima isprava a lui Joe Dante, unul din specialistii horrorului adolescentin al anilor 80, pe vremea cand sintagma asta inca tzinea de horror (Gremlins, Piranha originalul) si n-apucase sa fie asimilata in soap opera (Twilight, Charlie StCloud etc.). Evident, filmele lui Dante erau in anii 80 cea mai mainstream forma de horror, destul de inrudita cu genurile de matineu (family movie) dar pastrand coordonatele normale ale horrorului (comparativ, astazi horrorul mainstream inseamna Saw si Twilight). The Hole ramane fidel acestui stil si din pricina asta pare sa nu-si gaseasca locul in epoca pe care o traim - e un film despre lucruri foarte valabile dar banuiesc ca in contextul dezintegrarii notiunii de familie din zilele noastre, nici genul family movie nu mai poate fi ce era. Probabil in cativa ani o sa ne uitam la filme cu familii normale (mama, tata, copii, unkesi) ca la niste naivitatzi, cum ne uitam acuma la filmele de epoca despre onoare si dragoste nepatata.

Filmu e despre o mama divortzata cu cei 2 copii ai ei care se muta la casa noua ca sa scape de amintirile batailor pe care le incasau de la tatal/sotzul betziv si aflat in puscarie. Copiii gasesc in beciul noii case o... Gaura fara fund. Tot arunca ei chestii in ea, da nu se aude nimic, baga si o lanterna, tot nimic. De la o vreme iese din gaura tatal care-i batea precum si alte bazdaganii, iar fostul propritar nu-i poate ajuta cu nimic ca e nebun de legat si traieste intr-o hala plina de becuri, de teama sa nu-l inghita intunericu din gaura. De la o vreme, filmul are si ceva din Alice in Wonderland, inclusiv faptu ca e 3D.

P.S. A, si sa nu uitam ca Dante a facut 2 dintre cele mai bune episoade ale serialului Masters of Horror: Homecoming si The Screwfly Solution.



Devil

Sesizez un nou trend, horrorul iehovist, sufocat in discursuri moraliste si cu o lectzie de morala biblica la final, din setul celor pe care fratzii Grimm au fost obligati de biserica sa le bage la finalul unora din basmele lor: daca esti neascultatoare, te papa lupu (asta am luat-o din teza de doctorat a unui amic care-si face doctoratu pe Scufitza Rosie). Bine, nu e horrorul iehovist chiar asa nou, sunt scriitori care bat de mult shaua pe tema asta, vezi Ted Dekker, tradus si la noi. Ma tot chinui de vreun an sa scriu un articol despre horrorul iehovist, avand ca punct de plecare ecranizarile dupa Dekker, dar dupa ce am vazut doua n-am reusit sa ma conving sa ma mai uit si la altele. E cam ca si povestea cu black metalul crestin sau cu genul white metal. Nu le-asculta nimeni, nici iehovistii, nici rockerii.

Devil are noroc cu numele lui M. Night Shyamalan, pe care-l mai stie lumea, desi n-o duce nici el grozav in ultima vreme dar banuiesc ca a avut destui bani incat sa promoveze acest film  ca salarii n-a prea avut de dat avand in vedere ca e un film fara actori, fara efecte speciale, cu sunet si imagine de teleplay TV si cu regizori incepatori (dar competentzi, fratzii Dowdle, care au facut remakeul american dupa Rec). Shyamalan a cochetat mereu cu horrorul iehovist (unii prefera sa-i zica mistic) dar, cel putzin in prima parte a carierei sale a fost mai mult horror decat iehovist. De pe la The Village incoace s-au inversat proportziile. Cu Devil, Shyamalan si-a propus (ca producator) sa finantzeze o trilogie de filme de genu asta (urmand modelul lui Ted Dekker). Ar mai urma doua capitole si luate la un loc ar putea fi un pachet simpatic daca se asigura diversitate, dar de sine statator Devil e cam searbad.

Apropo, nu stiu daca ati vazut documentarul ala fake facut de SciFi Channel in care se sustinea ca Shyamalan s-a inecat cand era mic si de-atunci comunica cu mortzii si mortzii l-au pus sa urmeze o cariera de regizor si sa spuna lucrurilor pe nume. E o investigatzie cu interviuri legate de filmarile de la The Village, din care reiese ca Shyamalan ar fi un mistic nebun, iar Johnny Depp apare si zice ca el a refuzat sa joace in The Village tocmai pt ca Shyamalan e nebun si il punea sa invetze pe de rost replicile care sa le spuna in interviuri. Pana la urma s-a dovedit un publicity stunt, dar e foarte funny. E pus integral pe youtube.

Bun, dar revenind la Devil, marea hiba a filmului e ca se prezinta drept un mister gen Agatha Christie: 5 oameni blocatzi intr-un lift se omoara unu pe altu de fiecare data cand se ia curentu. Teoretic, miza filmului ar trebui sa fie sa ghicesti cine e criminalu. Practic, stii inca din titlu ca Diavolu e criminalu, deci chiar nu conteaza prin a cui mana isi exercita crimele. Dispar pana si dilemele "cand a avut timp sa o faca si cum?", dilema care are sens doar atunci cand suspectzii de crima sunt oameni constransi de legile fizicii si de settingu in care se afla. Creca am zis deja ca settingu e un lift bantuit de diavol, deci ceea ce ar trebui sa fie poanta sau twistu de final al filmului te lasa complet rece. N-ai cum sa pui la indoiala metodele si intentziile diavolului, deci orice analiza de fezabilitate isi pierde rostu. Putea la fel de bine ca, in loc sa-i astepte sa se adune intr-un lift, sa mearga la fiecare acasa, sa se imbrace in camasha de noapte, sa se bage in pat si sa-i astepte pe astia sa se intoarca de la serviciu ca sa il intrebe Bunico bunicutzo, de ce ai gura asa de mare?

Wednesday, December 01, 2010

Less than Zombie: Bret Easton Ellis

Bret Easton Ellis e un autor californian gay, urbanist si moralist, care s-a specializat in critici mai mult sau mai putin subtile la adresa destrabalarii capitalist-urbane in care traim. De fapt noi romanii inca nu suntem chiar acolo, ci cu 20-30 de ani in urma, adica abia acum incep sa apara pe la noi fenomenele de care facea misto Ellis in anii 80 (inspirat fiind de mediile urbane californiene in care a crescut).

Articolul asta nu isi propune sa vorbeasca atat de cartile lui, cat despre filmele lui, cu care-s mai familiarizat (singura carte a sa pe care o am in casa e Lunar Park). Se pare ca exista planuri pentru a-i ecraniza intreaga opera, asa ca am luat putzin la purecat ceea ce s-a facut deja.

Am impresia ca varful (cinematografic, poate si literar) al autorului este cuplul de romane/filme Rules of Attraction/American Psycho, conectate prin personajul comun Patrick Bateman, modelul corporatistului extrem care doarme 3 ore pe noapte, viseaza facturi si intalniri de afaceri, iar unica bucurie care i-a ramas in viatza e sa-si falfaie cartea de vizita laminata pe la nasul gagicilor.

Un alt cuplu de cartzi vag interconectate sunt Less than Zero/The Informers, despre adolescentzi de bani gata, fara griji (reale), cu parintzi distrusi (dar de succes si obsedatzi de intretzinerea de aparentze), complet desensibilizatzi si din pricina asta complet amortzitzi (si fizic, si emotzional). In disperarea lor de a mai simtzi un dram de pofta de viatza, tinerii astia se dedau la sex bezmetic, droguri, concerte rock si, la culmea disperarii plictisului cotidian, chiar si la crima. Incet-incet paradisul sintetic incepe sa li se destrame si probleme reale (precum SIDA si copii nedoritzi) incep sa le plezneasca realitatea peste fatza.

De citit neaparat si o pastisha la Less than Zero, sh-anume Less than Zombie a dubiosului auteur Douglas Winter, aparuta in recenta antologie The Living Dead. Versiunea lui Winter nu face decat sa puna o eticheta clara ("zombie") pe genul de oameni creionatzi de cartzile lui Ellis. Am avut si eu o gagica de soiul asta, care dormea toata ziua si de cate ori o vedeam mi se plangea ca "moare de plictiseala", adormea la orice film si n-avea rabdare sa citeasca 2 pagini de text. Am crezut ca avea hepatita dar avea doar o durere crunta in suflet din pricina ca reusea mereu sa gaseasca motive sa nu-i placa nimic, dar ABSOLUT nimic, nici macar lucrurile despre care pretindea ca i-ar place (sa nu va inkipuitzi ca o obligam sa se uite numai la filme cu zombie). Atunci am luat-o ca pe o metafora, dar ulterior am ajuns sa iau contacte mai directe cu efectele foarte concrete ale "zombificarii prin plictiseala", un fenomen altfel natural, care ne paste pe totzi, si de care eu unul fug mancand pamantul, iar blogul asta e una dintre solutzii. Bateman din American Psycho are, pe de alta parte, propria lui solutzie si aici e punctul comun intre romanele cu Bateman si cele cu oameni "mortzi de plictiseala", deci nucleul intregii opere a lui Ellis.

Revenind la filme, Less than Zero a fost facut acu multi ani, cu un Robert Downey Jr. adolescent (dar foarte bun, mai putzin blazat decat in rolurile mai de batranetze) in rolul unui tinerel din asta cu vise de becalizare care invarte banu in sperantza ca pica para malaiatza de undeva. Personajele principale sunt colegii sai de facultate care ii observa decaderea accelerata, deci e un fel de Requiem for a Dream mai realist. Filmul are unul din cele mai bune soundtrackuri pe care le-am auzit, compilat de Rick Rubin din piese compuse in mare parte special pentru film de catre trupele de la casa sa de discuri: Slayer, Danzig (prima piesa pubicata sub propriul nume), Poison, Roy Orbison (chiar inainte sa moara).

The Informers e mai recent, 2009, si are o gramada de actori tari: Mickey Rourke in rolul unui traficant de copii, Billy Bob in rolul unui producator de filme de kkt, Winona Ryder in rolul unei prezentatoare TV, Kim Basinger in rolul unei doamne "moarte de plictiseala" care si-o trage cu iubitul fiului ei gay. Astia-s oamenii maturi din film. Copiii lor sunt niste cocalari in cautare de senzatzii tari, The Informers este o trupa rock care le place la nebunie copiilor astia, iar vocalul trupei este un distrus drogat care devine un fel de role model pt tineri. Cartea originala era o culegere de povestiri iar filmul, care incearca sa inghesuie toate povestirile intr-un plot comun, iese pana la urma destul de spart si repetitiv (in sensul ca morala povestii o prinzi repede si pe urma tzi-o tot repeta.

De fapt, nu e mare diferentza intre cartzile astea despre oameni "mortzi de plictiseala" si povestile cu psihopatul Bateman. Doar ca American Psycho e mult mai subtil, mascat intr-o poveste horror profitand de confuzia indusa celor neatentzi prin asocierea cu Psychoul lui Bloch/Hitchcock. Pt cine n-a vazut filmul, e primul mare rol al lui Christan Bale (Batman/Bateman:)), o victima a actualei legislatzii a muncii pe care spiritul corporatist il impinge pana la un hal de dezaxare paralelizata intr-un mare fel cu dezaxarea Psychoului lui Hitchcock, demonstrand ca de la un punct incolo nu e nici o diferentza intre schizofrenia sociala a modelului de om de succes modern si schizofrenia bruta a monstrului hitchcockian. Ramane de referintza scena cu Christian Bale in fundu gol alergand cu drujba dupa una din piaritzele sale.

American Psycho e legat in mod subtil de Rules of Attraction (facut de Roger Avary, pe atunci recent oscarizat pentru scenariul la Pulp Fiction), care e de fapt puntea de legatura intre povestea lui Bateman si povestile cu adolescentzi zombificatzi. Eroul din Rules of Attraction e Sean Bateman, fratzioru mic al eroului din American Psycho (cu care mai vorbeste uneori la telefon). Fecioru asta e la facultate unde e coleg cu curvishtinele Jessica Biel si Shannyn Sossamon (Wristcutters), ambele aflate la inceput de cariera si e despre multiplele triunghiuri amoroase care se infiripa in preajma Craciunului promovand aceeasi imagine a tanarului blazat pana la dezumanizare si disperat dupa experientze senzoriale.

Urmatorul plan al lui Ellis e ecranizarea lui Lunar Park, probabil romanul sau cel mai bine cotat, un fel de autobiografie horror cu Benicio del Torro in rolul autorului. Recent a aparut si romanul Imperial Bedrooms, continuarea lui Less than Zero, despre devenirea tinerilor plictisitzi, la 20 de ani de la evenimentele originale.