Sunday, September 25, 2011

Doua seriale cu mult sex de calitate

Californication
sezoanele 1-4 (and going)

Nip Tuck
sezonul 6

Bag in acest articol ambele seriale, desi relatia mea cu ele difera semnificativ - pe Nip Tuck il urmaresc de la inceput si am tot scris despre el sezon de sezon, iar articolu asta e menit doar sa-i pecetluiasca finalul recent si sa-i puna funditza. Californication l-am parcurs nu demult si cam in fuga, din motivu ca mi-a fost recomandat ca semanand cu Nip Tuck, si ca fiind o capodopera a misoginismului.
 
E drept ca cele 2 seriale seamana un pic la spirit, in sensu ca sunt un fel de Sex and the City pentru barbatzi (misogini, distrusi, realisti sau o combinatzie intre acestea).

Insa diferentzele sunt majore.

In primul rand Nip Tuck e o epopee de 100 de episoade de lungime normala. Californication are structura de sitcom - 4 sezoane scurte (12 episoade, si alea scurte (25 minute)).

Nip Tuck e un amalgam de horror, comedie (NEAGRA) si soap opera medical (sau parodie de soap opera medical). Californication e doar soap opera, comedia e mai mult sexy decat neagra si uneori diluata in sentimentalisme. Miroase de la o posta ca scenaristul/creatorul serialului are drept principala realizare serialul Dawson's Creek.

Californication


Pana la urma am impresia ca se adreseaza mai mult femeilor indragostite de misogini decat misoginilor propriu-zisi. Henry Miller, Bukowski si altii ca ei au fost la vremea lor niste porci incredibili si totusi au un fanbase feminin mult mai mare decat orice autor romantic. Cam asa e si eroul din Californication, un epigon bukowskian indragostit perpetuu si macinat de faptul ca gagica-sa (cu care are o fetitza metalista) se tot joaca cu sentimentele lui. Gagica-sa asta ma enerveaza cel mai tare - desi e o actritza cinstita, personajul ei imi lasa uneori impresia ca e dus cu pluta, are cel mai iratzional comportament pe care l-am vazut in a long time la un personaj. Ok, personaje din astea are si Nip Tuck, dar acolo absurdul face parte din deliciul povestii si are mereu conotatii umoristice, aici tradeaza indecizia unui scenarist cu privire la drumul pe care tre sa o apuce povestea si personajele sale.

Mai exact, eroul asta (jucat genial de Fox Mulder, element suficient sa faca serialul de vazut) se tot impaca si se despaca cu gagica-sa din cele mai neclare si aiurea motive, treaba care te face sa nu te potzi bizui pe nimic. Cei 2 mai au alaturi inca un cuplu, cu rol de comic relief, un tip si o tipa dependentzi de droguri si filme porno, care isca tot felu de situatzii scandaloase in contrast cu romantismul subtil al cuplului principal. Din pacate structura e un pic prea batatoare la ochi iar comic relieful degenereaza adesea in sitcom american standard. Noroc cu Kathleen Turner, diva a copilariei mele, despre care eram convins ca e moarta. Desi arata ingrozitor de buhaita, e inca vie si joaca rolul unei manageritze de fier care-si hartzuieste sexual angajatzii.

Firul principal al povestii tine de faptul ca Fox Mulder a avut sex cu fiica minora a viitorului sotz al actualei sale gagici (stiu ca e un pic complicat, dar te obisnuiesti). Si cu ocazia asta (sau alta) fiica respectiva i-a furat un roman din sertar si l-a vandut ca fiind al ei. Eroul n-are cum sa dovedeasca si nici nu vrea sa starneasca apele faptului de a fi avut sex cu o minora, mai ales cu fiica individului cu care propria gagica vrea sa se marite (pentru ca e dusa cu pluta, cum spuneam mai sus). Pana la urma nu se insoara ca se razgandeste si despre ala, si se intoarce in noaptea nuntzii la Mulder, da nu pentru mult timp ca dupa aia ii da papucii din nou, si iara se intoarce, si iara ii da papucii si tot asa, cel mai des fara justificari clare. E drept ca daca nu i-ar tot da papucii serialu ar deveni un plictis oribil, caci in episoadele cand sunt impreuna nu fac mai nimic, doar se plimba ici colo si isi amintesc lucruri pe care le-au uitat despre ei insisi.

Al doilea sezon e despre un rocker care il angajeaza pe Mulder sa-i scrie biografia. In al treilea sezon Mulder e angajat sa predea la o facultate si acolo se incurca cu o studenta, o asistenta si nevasta decanului si se chinuie sa le jongleze pe toate trei. In al patrulea iese la iveala adevarul ca a avut sex cu fiica minora a sotzului iubitei sale si e bagat la puscarie, dar in paralel se lucreaza la o ecranizare dupa viatza sa, cu Rob Lowe in rolul lui Mulder. Rolul sezonier al lui Lowe e prea tare ca sa poata fi povestit si, dupa Mulder si Kathleen Turner, e al treilea element cheie care face serialul musai de vazut.

E o gramada de muzica buna prin serial si multe poante pentru cunoscatorii de rock - toate romanele eroului au titluri de la albumele Slayer, se tot fac referintze la trupe obscure, inclusiv la black metalul norvegian care se pare ca a ajuns si in insorita Californie.Apar si niste muzicieni in cameouri - pe Zakk Wylde si pe unu de la Motley Crue mi-i amintesc acuma. Ma asteptam sa aud si niste Red Hot Chili Peppers prin soundtrack dar se pare ca astia-s suparatzi foc din pricina ca serialul are acelasi titlu cu un album de-al lor si ca se intampla ca lumea sa cumpere soundtracku filmului cand de fapt vrea sa ia albumul RHCP.



Nip Tuck


In schimb Nip Tuck e cel mai tare serial cu doctori din cate s-au vazut. E si unu din cele mai tari seriale ever, iar laudele astea vin din partea unuia care nu suporta serialele cu doctori. De House m-am tzinut  doar pt ca-i place lu gagica-mea de Hugh Laurie, dar creca abandonez (apropo insa, a scos un album de blues foarte tare).

Cum ziceam, Nip Tuck e un fel de Sex and the City pentru barbatzi, dar unul in care umorul nu se reduce la fetze acre si replici cinice, ci are un nivel de coolness si subtilitate comparabil cu Sopranos. Pe wikipedia serialul e catalogat drept psychological horror. Lumea il stie drept serial cu doctori si in mod flagrant il baga in aceeasi categorie cu Anatomia lu Grey, House, ER etc. Eu as zice ca ce primeaza in serialul asta e umorul negru ca pacura si cameourile sublime (uneori chiar roluri consistente episodice) din partea unor actori celebri pusi in pielea unor personaje complet aberante: Richard Chamberlain (starul Pasarii Spin) in rol de pedofil care isi aduce victimele la chirurgie plastica, Larry Hagman (JR din Dallas) in rol, evident, de miliardar texan care vrea sa-si puna un rand nou de oo dupa ce pe ale sale le-a mancat canceru, Monica Barladeanu a noastra si Jacqueline Bisset in roluri de lesbiene traficante de rinichi, Catherine Deneuve in rolul unei vaduve care doreste sa-si puna cenusa mortului in silicoane sa-l aiba mereu la suflet, frumoasa Famke Janssen (X-men) in rol de barbat transsexual operat experimental de un mad scientist jucat de Alec Baldwin plus inca o gramada pe care i-am tot amintit cu diverse ocazii, Vanessa Redgrave, Brooke Shields etcetcetc.

In ultimul sezon Famke Janssen reapare dupa ce fusese alungata acu vreo 3 sezoane din pricina ca iesise la iveala adevarul ca era de fapt barbat si pe deasupra mai avea o relatie incestuoasa cu propriul fiu adoptat (ma rog, daca era adoptat si ea era de fapt barbat nu-s sigur ca mai era incestuoasa). Alte aparitzii de efect ale sezonului sunt Rose McGowan (Grindhouse) in rolul unei vaduve negre psihopate, si unul din mucosii aia din Salvatzi de Clopotzel care acu a crescut mare si joaca aici un chirurg plastician cu mare cautare la siliconatele de la Hollywood (reminder: ultimele doua sezoane se petrec in glamoarea Hollywoodiana).

Asa ca recapitulare, serialul asta a fost saga unei familii fukkedup formata dintr-un chirurg plastician, nevasta-sa nebuna, soacra-sa malefica, colegul sau (si totodata amantul nevestei, amantul amantei si tatal unuia dintre copii), fiul sau post-adolescent (adica fiul colegului sau si tatal copilului amantei tatalui sau, adica un fel de tata al propriului frate if you catch my drift), fiica mititica (care a dezvoltat hobbyul de a-si manca parul din cap), fiul bebelush (nascut cu maini de crab) si iubita colegului sau (care pe rand a fost amanta sau nevasta tuturor barbatzilor din serial, actritza porno, scientoloaga, top model, traficanta de vibratoare, femeie de afaceri si nu mai tzin minte ca le-am pierdut firu dar e clar cel mai epic personaj de la Dostoievski incoace).

Sezonu asta incepe de unde s-a terminat precedentul, in care unul din eroi a aflat ca are cancer la san si a decis sa-si petreaca ultimele zile intr-un mariaj cu asistenta uratzica de la spital, ca sa faca si el o fapta buna inainte sa moara. La inceputul sezonului, individu afla ca i-a trecut canceru si divortzeaza de asistenta ceea ce naste un conflict moral si juridic de proportzii care destrama armonia. Eroii tragi-comici ai povestii si probabil cei mai self-destructive eroi pe care i-am vazut vreodata intr-un serial TV raman actritza porno scientoloaga care nu mai gaseste sens la viatza si sotzul acesteia (fiul celor 2 chirurgi si al nevestei unuia dintre ei) trecut prin cariere ratate de nazist, actor porno, traficant de droguri si mim.
Serialul a pus punct pe veci odata cu finalul sezonului 6 (sau 7, dupa unii, caci ultimele 2 sezoane au fost imprastiate si fragmentate pe vreo 4 ani si nu toata lumea e de acord asupra numerotarii). Punctul s-a pus la episodul cu numarul 100, in care (spoiler, dar nu foarte important) cei 2 chirurgi plasticieni  isi despart drumurile pt ca unul dintre ei se muta la... Bucuresti(!!!), sa-si deschida o clinica de chirurgie plastica pentru oameni fara posibilitatzi materiale.

Comparativ cu restul serialului asta e unul din sezoanele slabutze (cam ca si primul) tocmai din cauza ca incearca sa reinnoade o serie de fire narative de acu 6-7 ani pe care spectatoru le-a uitat cu totul. Dar oricum nu e nasol, doar ca nu e atat de spectaculos cum au fost sezoanele din mijloc (2-5).

Sunday, September 18, 2011

Sarbatoare texana



Cross-Plains Universe: Texans celebrate Robert E. Howard
antologie editata de Joe Lansdale si Scott Cupp

Pedigree:
- nominalizare World Fantasy (pentru antologie)


In caz ca nu va amintitzi ce am scris anul trecut in recenzia filmului Solomon Kane, Robert Howard a fost unul din parintzii industriei pulp fiction (primul autor de succes asociat cu aceasta eticheta, la inceputurile ei), in special heroic fantasy, precedandu-i cu ani buni pe Tolkien/Lewis si lansand pe piatza cateva figuri care au ramas legendare si au fost reciclate in cultura populara cel putzin la fel de mult ca eroii lui Tolkien sau Lovecraft. Printre figurile lasate de Howard eternitatzii se numara Conan Barbaru, Red Sonja, Solomon Kane, Regele Kull si inca catziva mai obscuri de care n-auzisem pana acum. Dincolo de filme, benzi desenate si literatura, Howard a lasat foarte pregnanta (=gravida) si muzica rock (Manowar, Danzig, Blind Guardian etc.).

Cel mai dubios e ca a apucat sa faca asta in nici 10 ani de cariera dedicata cu precadere prozei scurte, caci Howard si-a pus singur capat zilelor la volanul propriei masini, la 30 de ani, dupa ce ratase cateva linii de cariera precum cea de scriitor, boxer si vanzator de sifon. A fost primul autor facut celebru de revista Weird Tales, a fost un promotor inversunat al feminismului (vezi eroine precum Red Sonja) dar si un rasist destul de agresiv (eroii sai sunt de inspiratzie ariana).

Ziceam in recenzia aia ca se pune la cale o recuperare culturala masiva a operei lui Robert Howard, cam cum s-a intamplat si cu Tolkien legat de care, pana n-a facut Peter Jackson filmele, puteam sa ma dau peste cap ca nu puteam sa conving pe nimeni sa citeasca "basmele alea". Fenomen care recent s-a intamplat si cu GRR Martin care acu e citit de toate secretarele care au realizat ca exista sex si romantza si in lumi fantasy. Urmatorul pe lista ar fi Howard. Peste Lovecraft s-a cam sarit, simt ca inca n-a iesit ecranizarea aia puternica si definitiva care sa indrume turmele spre lectura - poate At the Mountains of Madness, desi proiectu e cam in pionieze (Del Toro a fost concediat dupa ce a prezentat designul creaturilor, considerate necuviincioase de catre producatori). Oricum, acolo va fi chestie de "acquired taste", nu prea ai cum scoate din Lovecraft personaje sexy si simpatice precum cele care i-au propulsat pe Tolkien si pe Martin. La Howard insa teoretic ar fi suficient material de popularizat (ma rog, ar fi fost daca nu o sfecleau cu Conan).


Al doilea plan pe care se munceste la readucerea in atentzie a lui Howard e cel publicistic. In ultimii 5 ani cred ca au reeditat astia toata opera lui in editzii luxuriante dar nu numai. Volumul de fatza face parte din aceasta campanie, e o antologie-tribut adus autorului de catre o gasca de texani in frunte cu TATA LOR, Joe Lansdale despre care sper ca nu tre sa mai povestesc.

Din pacate Lansdale apare doar ca antologator al volumului. Mi-ar fi placut sa citesc un tribut Howard scris de el, insa nici cei pe care i-a invitat nu-s de lepadat:

Michael Moorcock, Gene Wolfe, Howard Waldrop, Neal Barrett Jr., Bradley Denton, James Reasoner (autor clasic de western), Ardath Mayhar (celebra poetesa si guru a cercurilor scriitoricesti texane) ar fi numele mari din cuprins. De restu n-am  prea auzit. In prefata, antologatorii fac o trecere in revista a autorilor pe care n-au apucat sa-i convinga sa predea la timp contributziile, treaba din care itzi dai seama cam cat de important e Texasul in istoria literaturii SFFH (pe langa cei enumeratzi mai sus, ca mari absentzi sunt pomenitzi prin prefatza GRR Martin, Lewis Shiner, Bruce Sterling, John Varley, Samuel Delany, Marion Zimmer Bradley).

Asa cum aminteam si la antologia tribute to Lovecraft recenzata acu ceva luni, marele necaz cu astea e ca tre sa fi familiarizat cu opera originalului, iar la Howard problema e chiar mai spinoasa (temele mari ale lui Lovecraft sunt cam arhicunoscute). De la Howard nu stiam decat despre Conan si Solomon Kane, asa ca pentru buna pricepere a unora din povesti a trebuit un pic de documentare.  La unele a ajutat, la altele nu m-am lamurit nici dupa documentare. Oricum, documentarea e esentziala si uneori face toata diferentza intre a percepe o poveste ca fiind buna sau naspa.

Povestile tari (4-5 stele)


Six from Atlantis, de Gene Wolfe. Incredibil cata fortza poate sa aiba in doar 5 pagini povestea asta. Despre Wolfe n-are rost sa mai povestesc, e unul din cei mai tari scriitori ever, a inceput sa fie tradus si la noi, nu mai e o obscuritate demult. Povestea foloseste cateva motive howardiene destul de in your face dar cu niste conotatzii umoristice subtile. Un grup de supravietzuitori ai scufundarii Atlantidei solicita refugiu la poarta Regelui Gorila si a haremului sau de gagici care-l hranesc cu lubenitza. Eroul povestii e atras de curtezana principala a regelui, dar ii cam repugna ideea de a o rapi, avand in vedere ca a fost amanta unei gorile.
 
The Toughest Jew in the West, de Lawrence Person. O surpriza de la un autor de care n-am auzit niciodata. Un grup de evrei au cumparat niste teren in Texas si se indreapta cu carutzele spre el sa construiasca o sinagoga cu un satuc in jurul ei. Ku Klux Klanul nu e de acord si trimite niste rednecksi sa dea foc carutzelor. Rabinul sef organizeaza o defensiva si construieste un golem care sa-i ajute sa-si protejeze caravana impotriva KKKului.

The Bunker of the Tikriti, de Chris Nakashima-Brown. Autor de cyberpunk de care n-auzisem pana acum, are o abordare destul de inovatoare comparativ cu colegii de antologie. Povestea e contemporana, despre un mercenar american din Baghdad platit sa-l asasineze pe Bin Laden. Ma rog, nu i se da numele dar e un cap de grupare terorista care traieste intr-un buncar cu haremul sau si tortureaza soldati americani luati prizonieri (ceea ce s-a si intamplat la vreo 5 ani de la scrierea acestei povestiri, deci e anticipatzie toata ziua!) Faza e ca asta e exact genu de poveste pe care o percepi complet diferit atunci cand realizezi ca e scrisa de fapt dupa retzeta lui Robert Howard: un mercenar occidental se infiltreaza in palatele  luxuriante ale unui dictator exotic cu apucaturi monstruoase si inconjurat de gagici, miza fiind de obicei ori salvarea unei gagici rapite, ori shterpelirea vreunui artifact magic, ori o chestie de onoare. Elementele retzetei sunt excelent mapate pe povestea de maxima actualitate si te ajuta sa realizezi cat de putzin s-au schimbat prioritatzile umanitatzii si felul de a transa problemele. E si un pic fantastica povestea, prin buncarele lui Bin Laden sunt tot felu de creaturi si mujahedini monstruosi.

A Penny a Word, de Rick Klaw si Paul Miles. Poveste foarte funny despre un mafiot american interbelic care pune la cale o escrocherie in care cere bani tinerilor scriitori de SF aspirantzi, promitzandu-le publicarea intr-o revista de 2 lei si falsificand scrisori de la fani ca sa-i tzina in business. Robert Howard insusi apare drept un tanar care cade prada escrocheriei si totusi reuseste sa devina foarte popular, facandu-l pe mafiot sa ia in serios ideea de a transforma revista SF intr-o afacere cinstita. Povestea mi-a amintit si de unele practici similare cu care m-am confruntat in Romania.

The Heart, de Neal Barrett Jr. Autor texan rural, molcom si fain. Povestea e cu un redneck care face bani la marginea unei shosele, aratand trecatorilor o inima care bate singura, care cica a apartzinut unuia din primii settleri ai Texasului. Un individ suspecteaza ca povestea e o escrocherie si are dreptate, dar e o escrocherie care mascheaza un adevar si mai bizar. Nu se intampla mare lucru dar e foarte bine scrisa, te simtzi leganat de cuvinte. La toamna apare o retrospectiva de cariera a lui Barrett care creca ar trebui citita de toata lumea.

The Sea of Grass on the Day of Wings, de Melissa Mia Hall . Poveste destul de surprinzatoare si socanta (adica nu ma asteptam la asa ceva intr-o antologie ca asta) despre ultima zi din viatza lui Robert Howard. Macinat de problemele proprii si de maica-sa muribunda, Howard se duce la un bordel, isi varsa naduful asupra unei indience, apoi se duce in propriul automobil si isi trage un glonte in gura.

Povestile asa si-asa (3 stele)

Thin, on the Ground, de Howard Waldrop. Nu stiu ce legatura are asta cu Howard, dar e despre doi amici care se duc in Mexic sa sarbatoreasca 10 ani de la terminarea liceului si acolo intalnesc un mariachi cu picioare de cocos, o gagica cu cap de cal si alte bizarerii provocate, pare-se, de trecerea cometei Haley pe deasupra Mexicului. Waldrop e unul din marii umoristi ai SFului, il recomand cu caldura, dar povestea asta e prea scurta si absurda.


The Roaming Forest, de Michael Moorcock. Moorcock (londonez mutat in Texas) e demult o legenda vie a prozei heroic fantasy, cam pe acelasi nivel cu GRR Martin si JRR Tolkien, cu un plus in plan cantitativ si un minus la popularitate avand in vedere ca inca nu s-a ecranizat nimic din  el, desi deja de 5 ani se fac aranjamente la Hollywood pentru ciclul Elric Albinosu (se zice ca i se va da lumina verde acum dupa ce s-a terminat Harry Potter). Moorcock e un fervent critic la adresa lui Tolkien (pe care-l acuza de infantilism) si a lui Lovecraft (pe care-l acuza de misoginism), fiind dealtfel considerat varful de lance al anti-tolkienismului in heroic fantasy. Povestea asta a lui insa e un pic prea complicata, din cauza ca face parte din foarte stufosul ciclu Elric Albinosu, si refera personaje si locuri de-acolo cu care nu-s familiarizat. Cica arcashul Rakhir (un sidekick al lui Elric, pare-se), in calatoriile sale prin universuri paralele, se rataceste pe o insula bantuita de o padure miscatoare care asediaza sate si le hipnotizeaza cetatzenii. Eroul e capturat si el de padurea umblatoare, iar ca sa scape tre sa gaseasca samantza originala din care a crescut padurea si sa o manance ca sa devina stapanul ei. Faza e ca mie nu-mi prea plac chestiile astea cu universuri paralele (vezi Dark Tower) care-tzi permit sa scrii orice fara sa trebuiasca sa le legi in vreun fel, si nu-mi plac nici ciclurile interminabile de romane fantasy, insa cred ca nu exista scuza pentru nici un fan Tolkien/Martin care a sarit peste Moorcock.

Wolves of the Mountains, de James Reasoner. Se pare ca Howard n-a scris doar fantasy ci si western, iar James Reasoner e unul din cei mai titratzi autori de western ai momentului. El preia una din creatziile lui Howard, pe El Borak, un cowboy fugit in Afganistan, unde intalneste un vechi rival pe care il lasase sa moara pe granitza Mexicului si care de atunci are o problema de onoare nerezolvata. Povestea nu e cine stie ce dar e foarte profesionista si demonstreaza ce inseamna un scriitor de western care isi stie meseria in cele mai mici detalii. Are si onoare, si gagici, nu are deloc elemente SF, dar surprinde perfect atmosfera pulp non-fantasy a operei si vremurilor in care a trait Robert Howard.

Boomstick Bandits, de L.J.Washburn. Autoarea se intampla sa fie nevasta precedentului autor. Ca si barbatsu, scrie mai mult western, dar amestecat cu povesti politziste - eroul romanelor sale e un detectiv-pistolar de la Pinkerton (una din cele mai vechi agentzii americane de detectivi, mai mult cowboy detectivi, din vremurile Vestului Salbatic). In povestea asta cowboyul din romanele autoarei are de investigat un caz de escrocherie cu terenuri prin Texas si e ajutat in investigatzie de un Robert Howard adolescent si scriitor aspirant. O poveste-tribut 100%, fara merite proprii. 

Prince Koindrindra Escapes, de Jayme Lynn Blashcke. O poveste ce exploateaza speculatziile privind legaturile dintre filmul King Kong si opera lui Howard (in care apar adesea gorile uriase indragostite de gagici umane). Aici King Kong e printzul unui trib de gorile inteligente din Madagascar care e rapit si dus in America sa fie folosit ca animal de circ. De  acolo evadeaza catzarandu-se pe Empire State Building si sarind intr-un zepelin cu care se duce in Europa sa puna capat invaziei naziste. Deci e o poveste ghiveci ce amesteca ingrediente de istorie alternativa, opera lui Howard, King Kong, supozitzia ca ESB ar fi fost construit pentru ancorarea zepelinelor si probabil si altele pe care nu le-am sesizat.
A Whim of Circumstance, de Mark Finn. Cica in anii 70 Hollywoodul ar fi incercat sa faca prima ecranizare la Conan Barbaru. Povestea se petrece pe platourile de filmare, unde fantoma lui Robert Howard apare incercand sa puna tot felu de piedici pentru a opri proiectul, din pricina ca nu vrea sa-si vada opera ecranizata intr-un film atat de prost. Autorul e biograful oficial al lui Howard.

One Fang, de Scott Cupp. Un cowboy orb si cersetor povesteste in schimbul milei trecatorilor cum si-a pierdut vederea. Cauza orbirii e ceva reptila lovecraftiana care a iesit din vaginul unei indience ramasa gravida cu un shaman, care pare-se are ceva legaturi cu Cthulhu si monstri lui Lovecraft. Stiu ca Howard a fost amic cu Lovecraft, dar totusi asocierea pare putzin fortzata, si-ar fi gasit mai bine locul intr-o antologie Tribute to Lovecraft. Observatzi ca autorul e chiar co-editorul volumului, asa ca si-a permis fortzarea notei.

The Jewel of Leystall, de Chris Roberson. Roberson e patronul editurii care a scos acest volum (MonkeyBrains) dar are si ceva proza scrisa la viatza lui, iar recent s-a lansat in benzi desenate cu seria iZombie, cu destul succes. Povestea lui e alt tribut standard, cu un erou care se infiltreaza intr-un palat exotic cu mai multe camere ce contzin diversi monstri. Obiectivul e sa ajunga la ceva diamant imens care de fapt e un fel de extraterestru.
The Warrior and the King, de Carrie Richerson. O poveste senzuala si poetica: o gagica care le povesteste copiilor ei cum l-a cunoscut pe Conan Barbaru in timp ce era rege si cum a vorbit Conan cu ea si ce a simtzit cand a vorbit cu ea si a pus mana pe ea. Nu se intampla mai nimic, dar e bine scrisa.

The Diamonds of Golkonda, de Lillian Stewart Carl. Inca o poveste standard, iarasi cu un erou care se infiltreaza intr-un palat exotic sa fure niste diamante, dar asta da peste un tigru care avea diamante in loc de ochi. Difera de celelalte povesti scrise dupa acelasi tipic (creca mai sunt inca vreo 5) prin limbaj si setting (se petrece in India unde locuieste scriitoarea si tzine neaparat si sa isi expuna impresiile despre locurile respective).

Povestile naspa (1-2 stele)

An Excerpt from the Stone of Namirha, de Bill Crider si Charlotte Laughlin. Fragment dintr-un roman fictiv, cu doi tipi care il dezgroapa pe Robert Howard, ca sa recupereze o piatra magica ce fusese ingropata cu el si ar putea la distrugerea planetei. Robert Howard invie, mai apar si altzii care vor sa puna mana pe piatra magica, se lasa cu cafteala.

Slim and Swede and the Damned Horse, de C. Dean Andersson. Doi cowboy urmaritzi de indieni sunt salvatzi de o eroina barbara in kilotzi, fara sutien si cu o ditamai sabia, care e de fapt eroina unor romane heroic fantasy scrise de Andersson si inspirate evident de Howard (in special de Red Sonja).

The King Comes to Texas, de Bradley Denton. Asta poate nu e chiar naspa, dar e o poezie despre Regele Kull (al Atlantidei) care iese din spuma golfului Mexic si paseste pe plaja Texasului.

The Pillar in the Mist, de Ardath Mayhar. Povestioara despre un sclav ramas in Anglia dupa ce legiunile romane s-au intors in Europa. Tipu se rataceste pe un deal plin de ceatza si tre sa se bata cu niste fantome, se bate si asta e. Autoarea e una din cele mai titrate din acest volum (inclusiv in mainstream), dar creca a scris bucata asta mai mult din politetze.

Two Hearts in Zamora, de Jessica Reisman. Niste copii se joaca cu sabiile intr-o padure. Unul dintre ei e rapit de un monstru iar ceilaltzi doi se duc sa-l salveze, ajungand astfel in Zamora, un taram exotic de prin povestile lui Howard, populat de vrajitori tzigani si tigri si nu mai stiu ce. Poveste pentru copii, din pacate si pare scrisa de copii.

-----------------------------------------------------------------
La trasul liniei, 6 povesti tari, 10 asa si-asa, 5 nasoale, deci o proportie decenta dar departe de a fi calduros recomandata. Antologia e limitata de 2 restrictii majore: faptul ca e obligata sa se alinieze la temele si personajele lui Robert Howard (care nu-s tocmai diverse) si faptul ca participa doar scriitori din Texas. Prima mai e cum e, dar a doua e foarte limitativa, asa se face ca un numar destul de mare de proze sunt cam de umplutura sau urmaresc cu strictetze o retzeta fara sa indrazneasca sa aiba o identitate proprie. Si mai e o chestie nasoala, antologia e foarte greu de gasit (a fost distribuita doar la o conventzie Fantasy cand s-a celebrat centenarul Robert Howard) iar la cat de mare e efortul procurarea nu prea merita.

Revelatziile volumului au fost Lawrence Person si Chris Nakashima-Brown, care din pacate nu-s tocmai scriitori consacratzi, cred ca inca nici n-au debutat cu volum propriu, CVul lor fiind destul de modest cantativ. Dezamagirile au fost Bradley Denton si Ardath Mayhar, desi nu mai citisem nimic de ei, au renume. Parca si de la Moorcock asteptam mai mult, dar el e facut pentru cicluri de romane mari, nu pentru proza scurta iar povestea lui suna mai mult a fragment de roman.

- plusuri: il recupereaza cultural pe Robert Howard, are cativa invitati de valoare cu contributii misto
- minusuri: numeroase proze necesita documentare, cateva proze sunt scrise prea "pe retzeta" (ai impresia de deja vu), e paperback si totusi dificil de procurat
- recomandare: fanilor Manowar, celor care scriu doctorate pe cultura populara si celor interesatzi de originile pulp fiction si heroic fantasy (varianta culta, nu miturile si culegerile din popor)

Sunday, September 11, 2011

Fright Fest part 1

Fright Fest e un festival londonez de film horror care se tzine la finele lui August si ofera o selectie impresionanta de titluri indie, comparabila cu cea de la Sitges (capitala fantasy/horror a Europei in cinema si totodata capitala gay de litoral).

Faza cu Sitges e ca e suficient sa te uitzi la lista filmelor premiate acolo ca sa itzi dai seama care vor fi hiturile indie sau underground in urmatorii 1-2 ani. Toate filmele premiate la Sitges devin revelatzii underground cam un an mai tarziu, pentru restul lumii: cu mult inainte sa circule pe Internet ori macar sa auda romanii de ele, acolo debutau Moon, Dogtooth, Grindhouse, Mr. Nobody, filmele finlandezului Annila, ale argentinianului Gaspar Noe, horrorurile coreene, franceze si japoneze care au facut furori in ultima decada. Pentru oameni ca mine, Festivalul Sitges e cel mai important eveniment cinefilic de pe planeta.

Americanii au si ei o gramada de festuri de gen, dar nici unul nu e atat de multicultural si acoperitor ca cel de la Sitges. Cel mai recent lansat fest american, After Dark HorrorFest a fost o dezamagire (ce-i drept n-am vazut decat 5 filme de la el, dar se zicea ca-s dintre alea bune). O sa postez un articol mai pe larg despre selectzia After Dark, dupa ce mai vad cateva titluri.


In schimb Fright Festul londonez m-a prins din prima si se ajunge usor de la Cluj cu Wizzair, te costa cam cat il costa pe un bucurestean sa vina la TIFF in Cluj. E un festival destul de mic, mult mai mic decat Sitges, se tzine la un singur cinema si nu cred ca are mai mult de 20 de filme in program, uneori nici atat. Ca mai toate festivalurile de gen, promoveaza filmul cat de cat independent, titluri la care nu vezi reclame, trailere, pe care n-ai shanse sa le prinzi la cinema si ajungi sa le vezi doar daca-tzi zice cineva de ele. Asta inseamna ca cei carora nu le place sa li se recomande filme, ci doar sa le descopere din intamplare sau prin inspiratzie divina, au pierdut din capul locului.

M-am gandit sa dedic o serie de articole cinefilice programului de la FrightFest, deocamdata pt ultimele 2-3 editzii (de la editziile mai vechi am ajuns sa vad oricum majoritatea titlurilor, acestea capatand in timp oarecare notorietate). Chiar si din ultimele 3 editzii am pomenit deja numeroase titluri, pe care le-am recomandat cu alte ocazii: filmele lui Christopher Smith, filmele lui Neil Marshall, trilogia Millennium, cateva titluri de referintza pe care le-au adus si la TIFFul clujean (La Horde, Amer, We are what we are).

Cam tot ce vazusem de la FrightFest a fost de la 3 stele in sus, cu cateva bijuterii producatoare de revelatzii (La Horde, House of the Devil, The Descent, Triangle si Pontypool) asa ca m-am decis sa urmaresc programul acestui festival mai in amanunt. Din pacate filmele sunt destul de greu de vanat, asa ca n-o sa le impart dupa calitate, ci o sa scriu de ele pe masura ce se aduna cate un calup si o sa le pun la final una din etichetele Recomandat (=cool), Rezonabil (=asa si-asa) sau De Evitat (=de kkt).

Deocamdata am prins cam asa:



The Human Centipede

Filmul vedeta al ultimului FrightFest si, dupa unii, horrorul anului trecut. E unul din cele 3 filme (alaturi de Pink Flamingos si I Spit on Your Grave) din cariera de critic a lui Roger Ebert pentru care acesta a refuzat sa dea stele (=nota). In cazul lui Human Centipede, explicatia lui Ebert a fost ceva de genul "this movie belongs where stars don't shine". Oricum si el, si restu criticilor seriosi, au recunoscut calitatzile acestei scrofoshenii.

O recenzie mai detaliata a filmului am scris la Nautilus atunci cand a aparut. Filmu e despre un mad scientist care vrea sa construiasca un centiped din mai multzi oameni pusi in patru labe, construind un tub digestiv comun prin coaserea gurilor de anusurile celor din fatza lor. Faza e ca ideea e atat de aberanta si absurda (cu pretentzie de medically accurate) incat filmul a devenit un instant classic, pana si cei de la South Park i-au dedicat un episod-parodie. Filmu e olandez, are in rolul mad scientist un actor neamtz cu o moaca memorabila si e foarte bine proiectat, reusind sa fie dezgustator fara sa arate nimic in mod explicit. In curand apare si partea a doua (titlu provizoriu The Human Millipede), care si-a facut deja reclama prin faptul ca a fost pus pe lista neagra de catre autoritatzile culturale din Marea Britanie (cam toate filmele din lista aia neagra au devenit cult classics de-a lungul timpului).

E un film pe care il recomand cel mai bine prin cuvintele lui Ebert care, desi a refuzat sa-i dea macar o stea, a recunoscut ca "in this movie stirs the soul of a dark artist". Sau, in cuvintele mele, e mai mult o satira la adresa tot mai popularului gen torture movie (seria Saw), decat un torture movie in sine. Filmul mai are si meritul de a face parte dintr-o nisa foarte slab reprezentata in cinemaul modern, a horrorului medical (care a avut apogeul prin ani 80, inceput de 90: Reanimator, The Dentist, partzial trilogia Hannibal). Recomandat.

After.Life

Debut regizoral misto al unei poloneze, dar cu actori americani: Liam Neeson si Christina Ricci (fetitza din Familia Addams). Pe langa ca e un horror light dar competent, filmu e important prin cateva chestii:
  • ca e regizat de o femeie (cineva a facut o statistica aratand ca numarul de filme SFFH regizate de femei a scazut de la 30% sub 5% in vreo 10 ani);
  • apoi ca Liam Neeson joaca rolul unui cioclu si mi se pare foarte anormal ca cioclii sa raspunda multumirilor clientzilor lor cu It's been my pleasure (nici macar din complezentza); asta imi aduce aminte de o reclama la pompe funebre vazuta recent: Itzi ducem mortu cu tot confortu!
  • si in sfarsit, ca Christina Ricci joaca 3 sferturi din film intr-un superb negligee sau goala pusca, un adevarat vis implinit pt fanii Familiei Addams.

Filmul prezinta conflictul psihologic intre cioclul Liam Neeson, responsabil cu imbalsamatul si machiatul cadavrului Christinei Ricci, si Christina insasi care nu prea e convinsa ca e moarta si se cam opune propriei inmormantari. Marele shmen al filmului e ca tot timpu submineaza argumentele celor 2 eroi: sunt momente in care reuseste sa te convinga ca cioclul e un psihopat care o sechestreaza pe Christina incercand sa o convinga ca e moarta, si sunt momente care te conving ca cioclul chiar are dreptate si de fapt are el un dar de a vorbi cu mortzii care se chinuie spiritual in zilele imediate decesului. Argumentele celor 2 partzi se tot submineaza reciproc, asa ca e dificil sa-tzi dai seama daca e un film realist despre un psihopat sau un film liric cu fantome. Cred ca e filmul cu cele mai multe twisturi de scenariu pe care l-am vazut vreodata, practic succesiunea de "finaluri neasteptate" incepe cam la un sfert de ora de la inceputul filmului. Recomandat.



Burning Bright

O gagica in chilotzi impreuna cu fratziorul ei autist (care nu suporta sa fie atins) se trezesc noaptea in casa cu un tigru. Mai nasol e ca toate geamurile si usile au fost batute in scanduri si nu e nici o cale de a evada, nici macar in podul casei. Tot filmul se petrece in settingu asta minimalist, prin dulapuri, baie, debara, pe sub paturi si printre noptiere, cu gagica asta incercand sa-si proteje, fara sa-l atinga, pe fratele autist care n-are nici cea mai mica intzelegere asupra situatziei in care se afla. Povestea e minimala si butt naked, dar e un exercitziu de regie excelent, cu multa tensiune claustrata si are meritul de a folosi un tigru adevarat si nu un om imbracat in tigru sau unul facut pe calculator. Legatura titlului cu filmul e poezia lui William Blake, aia care incepe cu Tiger, tiger, burning bright, In the forests of the night. Rezonabil.

Oricum, mai mult decat acest film recomand PUTERNIC debutul regizorului Carlos Brooks, Quid Pro Quo, despre o comunitate de indivizi cu fetish pentru oameni cu disabilitatzi, l-am povestit mai demult.



Hierro

Thriller spaniol frumos si liric, cu peisaje faine si iz de Amenabar , despre o mama care si-a pierdut copilu in timp ce mergea cu un vapor spre Insulele Canare si se macina intre durerea pierderii si senzatzia ca e victima unei conspiratzii cu copii rapitzi. Filmul arata foarte bine si reuseste sa se abata de la retzeta japoneza cu fantome care bantuie oameni cu sufletu impovarat. Adica partea cu sufletu impovarat este, dar aia cu fantome nu. Nu imi dau seama daca e un film fantasy, asa pare - e un stol de pasari care tot apar in momente cheie, si niste filmari subacvative superbe cu mama inotand dezbracata in sperantza ca o sa-si gaseasca copilu rapit de peshtilieni, dar astea confera doar lirismul filmului si nu vreun aspect supranatural al plotului. Creca daca Coelho s-ar apuca sa faca filme horror i-ar iesi ceva de genu asta. Adica nu e deloc ingenios, dar e meditativ, umanist si suficient de tensionat (mai ales in ultima parte, cand mama e pe cale sa-si recupereze copilu...sau nu?). Rezonabil.



Heartless

Un fel de Faust al omului sarac, din partea englezului Philip Ridley care, dupa ce a debutat la inceputul anilor 90 a luat o pauza de vreo 15 ani pe care si-a petrecut-o ca scriitor si regizor de teatru, iar anul trecut a revenit cu Heartless. Un tanar are o pata nasoala pe fatza (gen panda) si din pricina asta e traumatizat psihic si gagicile nu-l plac, desi e un tip de treaba pasionat de fotografie. Intr-o buna zi, tanarul face un pact cu satana care-l angajeaza sa faca prin oras grafittiuri cu God is a stupid fuck. Ca sa semneze pactul, baiatu tre sa-si dea foc si sa renasca din propria cenusa, ceea ce ocazioneaza unul din momentele mai psihedelice ale filmului. Problema e ca, dupa eveniment, satana incepe sa aiba pretentzii tot mai mari, ceea ce tanarului nu-i convine, mai ales ca acum duce o viatza de relativ succes (la gagici) si ar vrea sa traiasca in buna liniste. Filmu are cateva momente horror de efect, cateva mai psihedelice, lynchiene, are un ritm bun dar il strica foarte tare soundtrackul folk care practic iti povesteste filmul prin versurile pieselor (cantate chiar de actorul principal) ceea ce devine foarte enervant la un momendat. E si o metafora puternica la adresa delicventzei juvenile care marcheaza tot mai puternic societatea britanica. Rezonabil.


Red Hill

Stitzi expresia aia..."ca in filmele cu prosti"? Mereu m-am intrebat la ce filme se refera. Abia acu am realizat ca e vorba de Red Hill. Asta e filmul cu cei mai multzi prosti pe care l-am vazut in viatza mea. Pana la un momendat te enerveaza, te face sa exclami mereu ca asa ceva nu se poate, ca scenaristul e cretin, apoi realizezi ca unicul obiectiv al filmului este ca acesta sa isi bata joc de propriile personaje si, partzial, de spectatori.

Ca sa va dau un punct de reper, eroul filmului, si cel mai destept personaj, e Jason din True Blood, rednecku ala hipersexuat dar cam sarac cu duhu. Nivelul lui intelectual e cam acelasi si aici, doar ca aici e cel mai destept din film. Joaca rolul unui militzian australian repartizat in satu Red Hill, la dracu in praznic. In chiar prima zi de servici, cand eroul nici n-apucase sa-si scoata pistolu din dotare, se da sfoara in tzara ca un aborigen psihopat a evadat din puscarie si vine in Red Hill sa se razbune pe militzienii care l-au infundat. Shefu de post organizeaza defensiva, insa aborigenu ii omoara pe totzi unu cate unu.

Cum ziceam, marea calitate a filmului e ca toate personajele, in special militzienii, sunt atat de prosti incat nu-tzi vine sa crezi. Ramai cu impresia ca regizoru face misto de spectator, itzi tot vine sa zici "hai bre, nu poate fi asa prost" si in clipa urmatoare vezi ca chiar asa e. Deci e un western australian absurd, are ceva din No Country for Old Men si ceva din Dead Manul lui Jarmusch. Poate fi enervant, dar dupa ce ii prinzi ideea devine simpatic. Si nu e nimic horror in el. Recomandat.

Saturday, September 03, 2011

Luna muzicala 14 - Brutal Assault part 2

De ziua mea am primit un tort cu mine si gagica-mea ieshind dintr-un mormant de ciocolata si cea mai cool lista de concerte pe care am vazut-o adunata in aceeasi zi, vreodata, ever.

Desi as fi vrut sa-i vad pe vikingii Einherjer, a trebuit sa-mi inchei ziua dupa aproape 10 ceasuri de concerte pe la 1 noaptea, pe ultimele acorduri de la Mayhem. Ma rog, nu stiu daca e cinstit sa le spun acorduri, ca tot concertu a fost o rafala infernala de tobe si un ragait sinistru de hoashca zombificata. N-am stat pana la capat ca oricum ii mai vazusem si acu 3 ani.

Fatza de acu 3 ani au fost cateva schimbari majore. Atunci au cantat aproape numai din repertoriul lor experimental, care mie-mi place, dar a atras hula fanilor, acum au cantat cam numai din repertoriul fekete metal pur sange, inclusiv bucatzi de la originile genului, trupa asta fiind dealtfel mama si tata fekete metalului norvegian. Alta diferentza e ca atunci vocalu, unguru Attila, arata si canta ca un zombie, acum a avut o postura hamletiana, cu un craniu in mana caruia ii tot baga microfonu in gura, si o costumatzie de episcop obez caruia ii curgea sange din nas. Si vocea a fost diferita de acu 3 ani, atunci a mers pe grohaituri groase, acum pe un gafait tuberculos.

Poate nu stitzi, dar Attila asta e un tip care de ani buni experimenteaza cu diverse tehnici vocale, are si un proiect solo, Void ov Voices, in care sta pe intuneric si scoate tot felu de chiraituri intr-un microfon, pe care si le automixeaza live la o instalatzie de DJ pusa pe un altar lovecraftian de pe care curge ceara de lumanare neagra. Are un designer egiptean care ii face mastile si altarele si hainele, mie cel mai mult imi place cand se imbraca in copac sau in statuia libertatzii si e fashion idolul meu.


Inainte de ei i-am revazut pe doom-erii Cathedral, la capat de cariera dupa cum au insistat sa anuntze de mai multe ori. Desi vocalul lor, englezoiul Lee Dorian, e parintele genului extrem grindcore (a facut vocea pe primele 2 albume Napalm Death), destul de repede tipul s-a reorientat spre un  fel de hippie metal cu versuri psihedelice. In mod surprinzator am observat patternu asta la cam totzi pionierii grindcore - concentatzenii Carcass au apucat si ei pe o cariera hippie la scurt timp dupa ce au defecat pe aceasta planeta susnumitul gen. Sunt tentat sa cred ca au facut-o la misto de la bun inceput si acu se distreaza vazand moda care s-a nascut din albumele alea (pe de alta parte, grindcoristii moderni, spre deosebire de blackeri, sunt si ei oameni cu simtzu umorului).


Satyricon sunt alta trupa de black metal norvegian cu traditzie, doar ca de o cu totul alta factura decat Mayhem. Daca Mayhem sunt niste interlopi patologici care au facut istorie cu manifeste culturale din cele mai extreme, Satyricon e o chestie ceva mai elevata, dar si mai artificiala. De fapt e un singur tip ce-si zice Satyr si care e un fel de gentleman al black metalului, un tip foarte fandosit si metrosexual, dar si foarte smecher. Desi nu l-a prea inzestrat natura cu voce (nici macar la standardele nu tocmai pretentzioase ale metalului extrem), a stiut mereu cum sa promoveze un gen care parea candva de nepromovat. Desi cam toata muzica e facuta de el singur, pe scena au fost vreo 6 inshi. Desi vreo 3 dintre ei erau in plus (raportat la necesitatzile compozitiilor), spectacolul, luminile si prezentza scenica au contat foarte mult in a face din concertul Satyricon un spectacol ocult de prima clasa.

Din cate am intzeles fanii de la noi nu-s prea incantatzi de dandy-ismul lui Satyricon, de fapt nu-s incantatzi nici macar de experimentele psihopatologice ale lui Mayhem si in general de nici una din trupele carora li se datoreaza nasterea si evolutzia black metalului norvegian. Paradoxal, imitatorii palizi si fara idei ai acestor trupe au tot mai multa cautare in detrimentul "originalilor", de cand fanii au inghitzit galusca etica si pseudofilozofica a unui gen care, de la bun inceput, a fost doar un produs al culturii horror (si punk).


Un pic inainte de Satyricon am vazut o forma cu totul diferita de metal extrem, americanii The Dillinger Escape Plan. Faza cu metalul extrem e ca, de prin anii 70 incoace, a tot aparut o data la catziva ani cate o trupa care sa impinga pragul extremismului cu o linie mai incolo, inventand mereu noi moduri de a deforma vocea. Treaba asta a inceput cu racnetele din punk (la britanici) si thrash (la americani),  ramanand totusi in zona inteligibila. Prin anii 80 vocile au fost impinse in zona neinteligibila inventandu-se diverse feluri de a oracai, specifice fiecarui subgen in parte: punkul a degenerat in hardcore si fekete metal, thrashul in death metal si grindcore. Anii 90 au adus si ei o contributzie in acest sens - stilul screamo, un fel de chirait subtzire, cu ajutorul acestor The Dillinger Escape Plan. Instrumental, e o muzica ceva mai virtuoasa decat celelalte genuri extreme pomenite, dar uneori prea virtuoasa, cazand in pacatul jazzului de a epata tehnica muzicantului in detrimentul muzicii efective.


Dillinger Escape Plan au avut de departe cel mai agresiv concert din festivalul asta si un show destul de proaspat, total diferit de tot ce mai vazusem acolo. Totzi membrii trupei sar ca niste greieri pe scena, iar vocalu e un acrobat care se tot suia pe schelele ce sustzineau acoperisul scenei si sarea in capu publicului. La un momendat s-a bagat intr-o boxa de aia mare si n-a mai vrut sa iasa din ea. Alta data s-a suit pe schele si a anuntzat ca vrea sa sara pe bratzul de macara care tzinea camera de filmat de deasupra publicului. Cameramanul i-a facut semne disperate sa nu sara si cand a vazut ca ala vorbea serios, a dat repede la manivela sa indeparteze bratzul de macara de scena. Pana la urma vocalu a zis ca "You're a pussy, cameramanule" si a sarit peste public unde cred ca a rupt cateva grumazuri. Le-a strigat si la aia cu grumazurile rupte ca-s niste pussies si si-a vazut de treaba mai departe. Oricum a fost un concert foarte fresh si antrenant si mult mai agresiv decat ce se aude pe album, unde unele piese mai au si momente usor digerabile (suficient de digerabile incat ajunsesera si pe la MTV cu cateva piese mai hip la un momendat).

Asa, ca sa avetzi o idee despre ce putetzi patzi la un concert Dillinger:




Katatonia a fost celalalt mare concert asteptat de gagici (dupa Anathema), din acela cu muzica melancolica si versuri despre sentimente, dar sentimente ceva mai nasoale decat la Anathema. De mine a fost mai putzin asteptat, ca toata lumea care-i mai vazuse a zis ca suna nasol in concert, si aveam si un DVD care sa-mi confirme asta. Insa Katatonia au depasit cu totul asteptarile, au avut un sunet excelent si un playlist best of, chiar si piesele de pe ultimul lor album (mai searbad) au sunat bine. Mi-a facut pofta de recapitulat discografia lor si daca mai exista gagici care citesc aceste randuri si n-au auzit de trupa asta, sa-si completeze rapid lipsa, e una din cele mai cool din metalul melancolic scandinav.



The Exploited e o legenda a punkului adevarat, adica ala britanic (mai exact scotzian), ca cel mai popular, american, e doar o imitatzie a primului. Americanii n-au intzeles ca, pentru a fi punker adevarat, tre sa itzi placa fotbalu (european), sa mananci bataie la concerte (si la meciuri), sa injuri guvernu (indiferent de orientare) si sa ai un caine acasa. The Exploited au fost la inceput 3 fratzi huligani care au fugit din armata, acu mai sunt doar 2 dintre ei, s-au buhait destul de rau (au vreo 50 de ani), si totusi in concert au sunat excelent. Un rol important il au si fanii lor, care au organizat o rupere de oase in fatza scenei si au inceput sa arunce cu oameni in aia de la securitate care pazeau scena. Titlurile pieselor lor vorbesc de la sine: Fuck the System, The System Is Fucked, Fucking Liar, Fuck the USA, You're a Fucking Bastard. Prin anii 90 au scos si o piesa despre revolutzia noastra de la Timisoara dar cum nu erau prea bine informatzi au amestecat-o un pic cu razboiul iugoslav. Oricum, daca vrei sa-tzi spargi capu si sa te simtzi bine facand asta, tre sa mergi la un concert The Exploited si sa te bagi in fatza cand incepe piesa Beat the Bastards.



Kypck (=Kursk) sunt o trupa finalndeza care canta doom comunist in limba rusa, proiect al chitaristului defunctzilor Sentenced. Cu ocazia concertului lor am vazut in sfarsit o trupa doom cinstita, care avea la bass o singura coarda (oricum in doom nu se folosesc mai multe) si o chitara in forma de Kalashnikov. Vocalu ne-a zis sa nu ne miram daca-i auzim cantand in ruseste, ca nici nemtzii nu se mira de trupele lor care canta in engleza. Au cantat toate hiturile trupei - Tovarischem, Bordel, Stalingrad, Alleya Stalina. Era cam pe la amiaza, ora la care doom metalu suna cam nasol, dar concertu a iesit bine oricum, mai ales ca alaturi am avut o gashca de rusnaci cu berete si insigne care stiau versurile pe de rost si au animat lumea din fatza scenei. Nu stiu suficienta istorie sa-mi dau seama care-s relatziile fino-rusesti si de pe ce pozitzii canta baietzii astia dar mi se pare o combinatzie foarte originala.



Primul concert al zilei a fost Scar Symmetry, o trupa de la care mi-a placut un album acu vreo 7 ani, ca erau melodiosi si aveau un vocal cu contraste spectaculoase, care sarea de la grohait la melodie duioasa foarte lejer. Acuma au avut in concert doi vocali care amandoi nu faceau cat ala vechi si se cam incurcau unu pe altu, iar concertu a fost pe la amiaza cand n-avea nimeni chef de genu ala de muzica asa ca m-am dus sa mananc niste Hermelina care, in caz ca nu shtitzi, e un fel de branza puturoasa murata in usturoi murat si el.

---------------------------------------------

Si uite asa ajung (mergand invers) si la prima zi a festivalului care a fost o zi cam scurta, am vazut doar doua concerte cap coada, de la restu ori am plecat, ori am ajuns tarziu.

Ultimii de la care am plecat au fost grecii Septic Flesh, alta trupa care si-a uitat claparul acasa in ciuda faptului ca muzica lor se bazeaza pe clape. Era si tarziu tare si cam dormeam pe mine.

Inainte de ei am stat la Morbid Angel, o legenda a genului death metal in SUA si probabil cea mai celebra/scumpa trupa de gen (ca tarif de concert, ca vanzari de albume, ca vechime si reputatzie in istoria genului, ca expunere la MTV pe vremuri). Muzica lor e destul de dubioasa raportat la ceea ce se numeste azi death metal, destul de haotica si cu explozii de virtuozitate tehnica care nu se prea leaga cu contextul pieselor, ceea ce m-a facut mereu sa cred ca indivizii nu prea discuta intre ei cand compun piesele si ca erau doar un vehicul pentru propulsarea chitaristului Trey Azagthoth in diverse topuri all-time de chitaristi. Asta face ca si in concert lucrurile sa sune destul de mlashtinos, fara rapaiala ritmica care sa imbie la headbanging si agitatzie corporala.

Morbid Angel au revenit anu asta dupa o foarte lunga absentza cu modificari majore, dar neaprobate de fani. Vocalul din perioada lor de aur, David Vincent, s-a intors in trupa dupa o absentza lunga, cu niste idei dubioase aduse din trupa industrial rock a nevesti-sii, Genitorturers (de care am vorbit putzin in articolul trecut, caci si ei au fost prezentzi la festival). Gurile rele zic ca noul album nu mai suna a Morbid Angel, ci a Rob Zombie, iar presa heavy metal pare sa aiba un consens negativ asupra albumului. A pus paie pe foc si faptul ca e prima trupa death metal care si-a remixat o piesa de pe album in varianta disco (mixul fiind facut de cei de la Combichrist, vezi mai jos). Desi am abandonat si eu albumul dupa vreo 2 ascultari, recent am inceput sa-l redescopar si sa mi se para foarte interesant. Sperasem sa aud cat mai multe piese de pe el, dar trupa a cam ocolit albumu, insa atata cat au cantat de pe el mi s-a parut mult mai potrivit pentru concert decat repertoriul clasic al trupei care necesita multa aprofundare si familiarizare cu opera lui Lovecraft din care sunt inspirate cam toate versurile lor (inclusiv numele chitaristului Azagthoth).


Capul de afish al primei seri au fost Motorhead, probabil cei mai batrani rockeri in viatza - Lemmy e cu 5 ani mai batran decat Ozzy si a depasit varsta pensionarii, precum si sperantza de viatza in Romania. Dupa cum zicea Puff Daddy, rockerii britanici sunt nemuritori, nu li se taie aeru la 30 de ani ca alora americani. Moshii astia au avut cel mai lung concert al festivalului, si un sunet de exceptzie, au cantat o gramada de clasice, au bucurat pe toata lumea, si fetitze, si baietzi, au fost catchy. N-am mai ascultat de 10 ani un album al trupei, pe vremea aia mi se parea ca le-a trecut vremea si aveam chef de explorari si experimente, dar pe masura ce imbatranesc incep sa am impresia ca tot astia o sa ramana pe papirusuri pt civilizatziile postapocaliptice.


Inainte de ei i-am vazut pe funkerii Suicidal Tendencies dar n-am stat mult la ei ca au avut cel mai nasol sound din tot festivalu. Si astia-s batrani si legendari, dar cu minte de copil, imbracatzi in pantaloni scurtzi si vorbesc despre skateboarduri intre piese. De la ei a plecat bassistu Robert Trujillo la Metallica, poate atzi observat si ala cum se sparge in figuri. La tobe insa era un negru de vreo 200 de kile care, la cum le pleznea, ar fi trebuit sa stea mult mai bine cu colesterolul. Vocalu e un skater cu paru alb dar plin de energie care tot sarea de colo colo, Cyco Miko. La sfarsit am surprins cu coada ochiului un moment misto, trupa a lasat pe toata lumea care avea chef sa se suie pe scena spre disperarea bodyguarzilor si au cantat vreo 2 piese acolo in mijlocu poporului, cu toata lumea sarind, de am crezut ca se darama instalatzia.


Inainte de ei si mai pe lumina am prins o bucata din Kreator care mi s-a parut ca sufla cam greu si n-au chef de cantat, asa ca i-am lasat in pace si m-am mutat la scena ailalta ocupandu-mi loc strategic pt Suicidal Tendencies. In a doua jumatate a concertului parca le-am mai venit chefu dar mi-a fost lene sa ma mut inapoi asa ca m-am uitat asa mai de la distantza. Oricum nu-s mare fan al thrashului nemtzesc, mi se pare o palida imitatzie a celui american, ca dealtfel aproape tot ce au facut nemtzii in metal (heavy metal, gotic, punk, death, black).

Dintre concertele de amiaza, alea cu lume putzina, durata scurta si soarele batandu-mi in cap i-am prins doar pe hipsterii canadieni Unexpect pe care candva i-am descoperit ca trupa experimentala dar acuma mi se par ca bat apa in piua si nu-s in stare sa faca o piesa cu cap si coada. In concert au fost totusi mai simpatici decat pe album, au si o tipa cool la voce.

Inainte de ei au fost altzi hipsteri, Horse the Band, dar de la astia am prins doar 2 piese ca petrecusem prea mult timp la vălăul de gulyash. As fi vrut sa-i vad, ca-s vestitzi pt nazdravania de a canta nintendo-metal, cu partea de clape cantata pe calculatoare de alea vechi, HC sau Commodore, incat suna cam ca jocurile cu Mario Brothers. Iar treaba asta e amestecata cu un screamo metal d-asta american, de ziceam mai sus, gen Dillinger Escape Plan si cu un look optzecist, cu mustatzi ca Charles Bronson si haine ca Janet Jackson.


Ok, asta e raportu de la Brutal Assault. Un aspect pozitiv mai e si ca Brutal Assault e un festival hipster-free. Am numarat doar vreo 3, din publicu de vreo 15000 inshi catzi eram pe-acolo. Ce-i drept, unu dintre ei a fost gagica-mea.