Tuesday, April 29, 2014

Filmele vorbite pe la spate: Martie/Aprilie 2014


Filmele musai


Nymphomaniac 1+2

Naiba sa va ia, ca si cu Gravity mi-atzi creat false asteptari. Credeam ca ma duc la un film porno, eram pregatit cu un pachet de shervetzele la mine, si cand colo am vazut un film despre moarte. Ma asteptam la o asa escrocherie de la Von Trier, dar nu si de la pretenii mei care m-au dus cu preshu. Desi, daca ma gandesc umpic si la Vie D'Adele, creca suntem in faza incipienta a unui nou trend, un gen pe care l-as numi sad porn, menit sa te faca sa ejaculezi lacrimi.

Nu mai stiu care zicea ca arta adevarata e despre dragoste si moarte, in timp ce cultura de consum e despre sex si violentza. Von Trier reuseste sa se puna cu curu in ambele barci, facand un film despre sex si moarte, dupa ce a facut deja unul despre dragoste si violentza (Antichrist). Moartea e prezentata in detalii sexuale, sexul in detalii morbide. Halal film porno, dupa prima parte am fost atat de deprimat ca nu mi-a mai ars de sex cateva saptamani. Este insa si preferata mea - exclamatzia finala I cannot feel anything! (urmata de traznetul piesei Rammstein, cu versurile adaptate special pentru film) nu e legata de faptul ca Shia LaBoeuf ar avea putza mica, ci e o cumplita crispare tanatofobica legata de faptul ca eroina a cam trait ce era de trait pe planeta asta (din punctul ei "senzorial" de vedere). Moshneagul care ii asculta povestea incearca sa ii sugereze si alte kestiuni care exista in viatza - din domeniul pescuitului, matematicii, muzicii, dar adictzia senzoriala a femeii e orbitoare si nu ii lasa loc pentru nimic din lucrurile care se intampla pe celalalta jumatate a creierului. O intzeleg perfect.

A doua parte a filmului cica e aia care trebuia sa fie interzisa. Un motiv estetic pentru care eu as fi aprobat interzicerea e ca abia aici avem scene de sex cu Charlotte Gainsbourgh. Prima parte se petrece in flashbackuri de tineretze, cand eroina e jucata de mult mai mishtoaca Stacy Martin. Un film porno cu Charlotte Gainsbourgh e cam ca un standup comedy cu Liam Neeson. In plus, am impresia ca i-au facut sfarcurile pe calculator, n-am vazut asa ceva in viatza mea, ma jur. Mai sunt unii care se plang ca in partea a doua Von Trier face misto de ei. Well, Von Trier face misto de ei de 20 de ani, de cand l-au luat in serios cu Dogma95. Cand Von Trier va inceta sa faca misto de fanii sai, si eu voi inceta sa ma uit la filmele lui.

Un mare plus al filmului e Shia LaBoeuf, care se straduie din rasputeri sa iasa din imaginea young Indiana Jones pe care i-a facut-o Hollywoodul. Acu ceva vreme incepuse si o colaborare cu Marilyn Manson, iar acu a sarit in bratzele lui Von Trier. Un tip imprevizibil, de la care mai astept surprize marcante. Uma Thurman are cea mai brilianta scena a filmului, da e cam indescriptibila. Multitudinea de cameouri e delicioasa.

P.S. In Antichrist, la final, Von Trier ii multzumea lui Tarkowsky. La finalul filmului asta avem un many thanks to Lars Ulrich. Da, ala de la Metallica, care se intampla sa fie tot danez si sa fie insurat cu Connie Nielsen (care o joaca pe mama eroinei).


Dallas Buyers Club

Film cu ghei si SIDA, ingrediente cheie pt un film de Oscar cand nu ai la indemana idei despre holocaust. Din fericire avem aici mai mult decat o tema generica, iar cele doua prestatzii oscarizate si-au meritat premiile - McConaughey pentru rol principal si gagiul din Requiem for a Dream pt rol secundar.

Primul joaca rolul unui vacar homofob din Texas care afla ca are SIDA si tre sa isi treaca peste homofobie ca sa incropeasca o aliantza cu comunitatea gay din care face parte trannyul Jared Leto. Sub chipul unui club cu cotizatzie exorbitanta, acestia importa medicamente ilegale din Mexic, de la un doctor care si-a pierdut licentza pt ca trata pacientzii pe bune, nu in functzie de ordinele companiilor farmaceutice.

Filmu e destul de horror in felul in care releva rolul politicilor farmaceutice corporatiste la adresa dreptului fundamental de a trai. Se reflecta superb si in recentul scandal cu pretzurile medicamentelor pentru hepatita si clarifica cateva reguli dupa care functioneaza dreptul de a trai in societatea capitalista. We're fukked, man.



Hobbit 1+2

Ca cititor al lui Tolkien in anii comunismului si ca fan al filmelor horror ale lui Jackson din aceeasi perioada, nu am avut multe incantari in viatza asta comparabile cu a-l vedea pe Jackson desfasurand proiectul Tolkien in cinema cu o asemenea anvergura.

Desi n-am aprobat ideea de a mulge o trilogie din miniromanul The Hobbit (ceea ce m-a facut sa aman mult vizionarea acestor filme), in cele din urma aprob munca lui Peter Jackson. Ma bucur si ca filmul nu a fost pasat, conform planurilor initziale, lui Del Toro, care probabil ar fi afectat cursivitatea stilistica a acestei trilogii (comparativ cu Lord of the Rings). Ma bucur si ca Jackson a optat, pentru a lungi povestea, la a integra in povestea hobbitului fragmente din cea de-a treia mare carte a lui Tolkien, Silmarillion. O ecranizare Silmarillion de sine statatoare n-ar fi avut sens, insa intercalarea legendelor de acolo cu plotul principal al Hobbitului e solutzia ideala pentru a aduce cat mai mult din viziunea lui Tolkien in forma cinematografica.

Imi place culoarea verde si felul in care Peter Jackson prezinta satele hobbitzilor, precum si caracterul bonom al acestor personaje. Intra undeva in aceeasi categorie cu Doctor Who si ma fac sa reevaluez once in a while valoarea cinismului si a civilizatziei urbane. Honestly, creca n-am mai vazut un copac normal de 3 ani.

Imi place vitejia idealista din povestile lui Tolkien si felul in care Peter Jackson o asimileaza vizual, in mare contrast cu brutalitatea politica a seriei Game of Thrones, care vine din traditzia fantasticului gritty al lui Moorcock (un traditzional denigrator al lui Tolkien). Ma rog, imi plac ambele serii, dar din motive totalmente opuse.

Imi place cand piticii canta, cand beau bere, cand scot sabiile la orci. Nu-mi prea place cand se rostogolesc de 5 ori, desi era suficient de 2, ceea ce lungeste excesiv filmele, in special a doua parte. Lumea zice ca SFul si horrorul sunt genuri escapiste, insa la cat sunt de preocupate in vremurile astea cu alegorizarea temelor mainstream si cu comentariul social, gasesc ca abia in filmele lui Jackson avem escapism curat si naivitate terapeutica. Desi lucrurile nu-s neaparat roz aici - avem batai cu orci nasoi si goblini afurisitzi, dar binele e bine, raul e rau, lucrurile sunt clare, nu mocirloase.

Imi plac si actorii, Martin Freeman din Sherlock e alegerea ideala pentru rolul hobbitului principal, mult mai misto decat a fost Elijah Wood. Apare si Sherlock insusi, insa numai cu vocea (a dragonului). Apar si multzi pitici cu nasuri mari si perciuni lungi, incercand sa se intoarca in Tzara Israelului ca sa-si recupereze comorile confiscate. Apare si Sauron, sa astearna lucrurile pentru Lord of the Rings.



Kickass 2

Kickass 2 e un film cu supereroi in care acestia au nume de genul The Motherfucker si Night Bitch. Unul dintre eroi este gay si refuza sa poarte masca, pentru ca asta ar fi o forma de a sta in dulap, iar Jim Carrey joaca rolul unui supererou martor al lui Iehova. As long as your heart is in the right place, it does not matter what you put in your mouth, ii zice Jim Carrey aluia gay.

Filmul e partea a doua dintr-o promisa trilogie de ecranizari ale benzilor desenate scrise de Mark Millar (britanic din acelasi val ca si Neil Gaiman, dar recrutat de Marvel) si se promoveaza drept o poveste realista cu supereroi fara puteri supranaturale ori tehnologie, care nu stiu sa faca altceva decat sa se ciomageasca - de unde si titlul filmului, dar si o serie de plangeri publice pe seama promovarii violentzei. Mai ales cand violentza respectiva implica copii – eroina filmului, Hit Girl, a atras oprobriul lui Roger Ebert cand a fost batuta la sange in primul film (si dupa aia s-a razbunat la fel de sangeros), personajul fiind la varsta pre-pubertatzii in momentul respectiv. Aici, ea ajunge in sfarsit la pubertate si asta e una din temele principale ale filmului, care probabil va culmina in ultima parte cu devenirea sa ca femeie si, simultan, a actritzei Chloe Moretz (in care eu am vazut potentzial de cand era mica, da n-am zis nimic sa nu zica lumea ca-s creepy, ca si in cazul lu Hannah Montana… asta e tragedia de a fi un critic avant-la-lettre, dar pana la urma tot eu am dreptate).

Cui i-a placut primul KickAss n-are de ce sa faca pe curva virgina si sa zica ca filmu asta e prea violent (atat fizic cat si verbal). Ce-i drept, ii intzeleg si pe parintzii care s-au pacalit ducandu-si copiii la film dar mno, e ca si cum tzi-ai duce copiii la un film de Von Trier ca sa le aratzi ce e arta si te-ai plange pe urma ca ai vazut sfarcurile lui Charlotte.


Filmele contra plictiselii

 Plus One


Plus One e un fel de horror mult prea subtil pentru propriul sau bine, avand in vedere ca oroarea nu e data de monstri cu obiceiuri intolerabile (e.g. vampiri, zombie samd) ci de oameni, si nu de oameni dezaxatzi cu obiceiuri nasoale, ci de constiintza de Sine. Totzi suntem obisnuiti sa traim in propriul interior, de unde rezulta o oarecare desincronizare fatza de cum suntem vazutzi din exterior, de unde si obsesia omului modern pentru imagine si atribute asociate acesteia (demnitate, miros, haine etc.). 

In Plus One eroii sunt niste liceeni bantuitzi de propriile persoane. Atentzie, nu e vorba de doppelgangeri traditionali (extraterestrii deghizatzi din The Thing, Body Snatchers etc.), ci chiar de duplicate ale propriilor persoane, care traiesc decalate cu o ora, dar urmeaza exact acelasi curs de actiuni si ganduri, pana cand sunt disturbate de o eventuala intalnire cu propria persoana. Socul intalnirii ii poate impinge pe un curs de actziuni alternativ, punct din care duplicatele devin personalitatzi de sine statatoare, cu propriile obiective.

La un momendat personajele realizeaza ca decalajul de timp se tot scurteaza si doppelgangerii incep sa isi faca aparitia la intervale de ordinul minutelor, ceea ce ii si pozitioneaza in spatziu destul de aproape incat sa faca inevitabil contactul. Personajele reactioneaza diferit la contact, unii decid sa-si omoare dublura, altii sa faca sex cu ea, altii mai smecherii incearca sa se foloseasca de informatzii obtinute de la dublura care traieste cu cateva minute in viitor.

Regizorul grec Denis Iliadis a facut un remake mai mult decat onorabil la Last House on the Left, asa ca am asteptat noul sau film. Daca evenimentele filmului nu se intamplau in timpul unui party cu liceeni si daca actorul principal n-ar fi mucosul ala din The Purge, ar fi fost un SF speculativ de mare clasa. Mai e si umorul de tip American Pie care il cam dezamorseaza (filmul devine totusi sobru in a doua jumatate).


Ender's Game

Probabil romanul se afla intr-un top 3 al celor mai iubite romane SF ale anilor 80, iar filmul asta s-a lasat asteptat la fel de mult ca albumul Guns'n'Roses asa ca nu avea cum sa nu dezamageasca, mai ales pe geeksii obsedatzi de fidelitatea ecranizarilor. Ceea ce ma surprinde insa e ca lumea acuza ca fiind tembele acele dialoguri din film care sunt preluate cuvant cu cuvant din carte, unde erau considerate geniale. Probabil lumea a citit cartea ca si mine, acu mai bine de 20 de ani, cand eram cu totzii mai impresionabili.

Saracu asta care a facut filmul (sudafricanul Gavin Hood, autorul lui Tsotsi) creca a fost atat de stresat sa nu fie acuzat de lipsa de fidelitate incat a uitat ca are de facut un film. Hitchcock facea misto de astia care ridica mereu dilema daca e mai bun filmu sau cartea: el zicea ca doar caprele care rumega intai pelicula, apoi paginile cartzii, sunt in masura sa faca astfel de judecatzi. Filmele se fac dupa alte reguli decat cartzile, trebuie sa aiba alt ritm, alte tehnici narative, au la dispozitzie 2-3 ore sa te lamureasca, nu cateva sute de pagini. Ori in incercarea de a inghesui cat mai mult din materialul original, scenariul lui Ender's Game capata o viteza cumplita, preluand superficial 2-3 replici din toate scenele cartzii si lipindu-le la un loc intr-un fel de trailer de 2 ore care, din inertzie, incepe sa treaca si in volumul 2 al povestii, Speaker for the Dead (care nu va mai fi totusi ecranizata). Rezultatul e un fel de Karate Kid in spatziu.

Un alt aspect nasol sunt actorii copii - e destul de greu sa gasesti unu bun, iar cand il gasesti devine vedeta. Aici avem doua astfel de vedete, pe Abigail Breslin (Little Miss Sunshine) si Asa Butterfield (Hugo), insa mai sunt inca vreo 20 de personaje-copii jucate nu prea convingator. E destul de misto totusi a doua jumatate a filmului, cand ritmul galopant se mai domoleste, iar spectacolul vizual e destul de potrivit cu ce imi inchipuisem eu cand citeam cartea, in special in ce priveste modul de desfasurare a jocurilor.

Pt putzinii care nu stiu, filmu e despre niste copii pe care armata americana ii pune sa se joace jocuri, mai intai video, apoi fizice, ca sa poata contribui la rezistentza impotriva unei invazii extraterestre. Filmul a inspirat o intreaga generatzie de jucatori de Starcraft pe care armata romana se bazeaza in caz ca incep rusii vreun razboi. Am si io niste preteni bine antrenatzi, iar la vremea mea am omorat si eu niste protoshi, deci nu e asa tragic ca m-am fofilat de la mers in armata.

Filmul, ca si romanul dealtfel, e o propaganda de imbarbatare a Americii in directzia politicii lor agresive, bazata pe razboaie. Nu stiu daca asta e bine sau rau - ca si Starship Troopers cu multzi ani inainte, si ca si filmele despre Vietnam ale americanilor, reuseste sa dea si putzina autocritica, putzina autoreflexie asupra spiritului razboinic american, deci nu e neaparat o spalare pe creier, cat o justificare in fatza norodului. Pana una alta americanii au o armata, in timp ce pe noi romanii e suficient sa ne atace militzia raionului Cahul. Doar in jucatorii de Starcraft ne mai ramane sperantza.


Escape Plan



Foarte entertaining acest film care ii aduce pentru prima data laolalta (in roluri principale) pe Arnold si pe Stallone. Nu are umorul si dimensiunea meta a lui Expandables (2), ci e pure old school, optzecist si beneficiaza de actori misto in roluri secundare (Caviezel in rolul unui tartore de pushcarie, 50 Cents in rolul unui geniu al informaticii :*, D'Onofrio in rolul unui escroc). Regia ii apartine suedezului Mikael Hafstrom, candva o tanara euro-sperantza promovata la TIFF (acu 12 ani), dar intre timp rapit de Hollywood si pus sa faca filme de duzina (il avusese si pe ala cu camera, ecranizare dupa Stephen King).

Totusi, filmele sale sunt placute, iar combinatzia dintre Arnold si Sly in acest film e foarte watchable – mosnegii sunt niste brute simpatice care continua sa faca ce au facut dintotdeauna. Sly s-a tzinut bine in istoria cinemaului, mai ales cu revivalurile Rocky/Rambo, insa Arnold avea nevoie de un astfel de film pentru a reveni in atentzie (dupa rateul comercial cu The Last Stand).

Sly joaca rolul unui tip specializat in testarea pushcariilor – e plantat fara stirea paznicilor si tre sa demonstreze slabiciunile sistemului de paza, evadand. CIA-ul il planteaza intr-o puscarie de securitate extrema pentru oameni care pun in pericol bunastarea natziunii (gen Al Qaeda), initzial cu intentzia de a testa puscaria, dar pe urma uita cu totu de el si il lasa la mana brutelor. Noroc cu Arnold care se nimerise sa fie si el pe acolo si ii da o mana de ajutor sa duca filmul la bun sfarsit. Sunt si cateva twisturi, si babardeala, un design frumos, nu prea sunt gagici, dar asta e. Pentru nostalgici.



Monday, April 21, 2014

Warren Ellis: Ultimate Galactus (Marvel)


Marvel Comics sunt principalii vinovati pentru perceptzia conform careia benzile desenate s-ar adresa copiilor. Celelalte edituri au tot incercat incepand de prin anii 70 sa schimbe aceasta perceptzie stramba asupra lucrurilor dar Marvel Comics, fiind un fel de Hollywood al benzilor desenate, sunt cei care au produsele cu cea mai mare vizibilitate si care influentzeaza opinia celor cu deficit de atentzie.

Totusi, si Marvel Comics au facut cateva eforturi sa-si largeasca audientza, desi nu atat de categoric precum ceilaltzi publisheri de BD. Unul din primele eforturi in acest sens s-a intamplat inca din anii 60 cand parintzii universului epic Marvel, scenaristul Stan Lee si graficianul Jack Kirby au inventat doua tipologii noi de super-antieroi: pe Galactus si apostolul acestuia Silver Surfer. Ideea inovatoare la data respectiva a fost ca in universul supereroilor Marvel sa fie introduse personaje de factura mitologica / biblica. Galactus a fost primul zeu introdus in lumea supereroilor (urmat la scurt timp de Thor). Principala pasiune a lui Galactus e distrugerea de civilizatzii, iar amicul sau Silver Surfer e un fel de apostol care ii anuntza venirea, in schimbul crutzarii propriei sale civilizatzii.

O a doua tentativa a Marvel Comics de a castiga audientza adulta s-a initizat la inceputul anilor 2000,  prin divizia Ultimate Marvel, un ciclu de istorii alternative ale supereroilor Marvel, adresate mai mult adultilor, prin elemente de tensiune sexuala, violentza destul de violenta si poante pe care copiii n-au cum sa le intzeleaga. Unul din autorii care au pus umarul la noua directzie e Mark Millar cu volumul The Ultimates. (Millar e ala cu Wanted si KickAss, alte doua tentative Marvel - ecranizate cu succes - de a se adresa unei audientze adulte). Publicatiile Ultimate Marvel contin povesti care nu tzin cont de istoria si continuitatea universului Marvel, alocand supereroilor (Spiderman, X-men, Iron Man, etc.) origini noi, personalitatzi noi si mai adulte (Iron Man e cam curvar, Captain America e habotnic religios, Thor e un viking alcoolic, X-men se urasc cu The Avengers, iar gagicile in general sunt desenate foarte provocator). Cateodata supereroii chiar mor cu totul.

Ultimate Galactus face parte din acest ciclu inovator si incearca sa reinventeze mitologia zeului Galactus, transformandu-l din pocitania gigantica (asa cum a fost creat in anii 70), intr-un nor cosmic inteligent care zboara prin spatziu cu scopul de a anula variabilele din ecuatzia lui Drake. Cartea lui Warren Ellis porneste de la premisa ca, in ciuda probabilitatzii mari rezultate din ecuatzia cu pricina, contactul intre oameni si extraterestri intarzie sa apara din pricina lui Galactus asta care a fost programat sa puna frana oricarei tentative de manifestare a vietzii inteligente in Univers. Silver Surfer, cum ziceam, e un individ din argint care vesteste venirea norului cosmic, incercand sa-i convinga pe oameni sa se sinucida inainte sa se abata asupra lor cataclismele produse de contactul cu Galactus. Pentru cine a vazut filmul Fantastic Four 2, plotul e cam luat de acolo, doar ca aici eroii care tzin piept lui Galactus nu sunt doar Fantastic Four, ci totzi supereroii Marvel. Dintre ei se remarca Captain America, care descopera amenintzarea in ramashitzele meteoritului de la Tunguska, legat de care se speculeaza ca ar fi fost o nava spatziala trimisa sa ne avertizeze asupra Apocalipsei, iar Galactus ar putea fi un Dumnezeu satul de umanitate, ceea ce ocazioneaza unele cugetari pe teme religioase din gura lui Captain America.
Se zice ca povestile Ultimate Marvel se petrec intr-un univers paralel celui din clasicul Marvel, un univers mai apropiat de al nostru. La un momendat s-au scris si povesti in care unii eroi circula intre aceste universuri si descopera un altul - universul Marvel Zombies (de care am vorbit mai demult). E o metafora interesanta la adresa publicului Marvel care se initziaza la varste fragede citind povestile infantile clasice apoi, de la o varsta incolo, li se permite sa citeasca povesti din universuri paralele in care apar notiunile de sex, moarte, comunism, capitalism etc. Cam asta e strategia prin care Marvel Comics incearca sa atraga multiple tipuri de audientza, pastrand in acelasi timp traditzia supereroilor consacratzi. Comparativ, celelalte edituri au incercat mereu sa inventeze eroi si francize noi pentru segmentele adresate adultilor.

Un indiciu ca lucrarea de fata nu e chiar un produs Marvel obisnuit e si prezentza autorului Warren Ellis, probabil cel mai recenzat autor pe blogul asta (romanul Crooked Little Vein, BDurile Desolation Jones, Fell, Black Summer, Black Gas, Nextwave).

- plusuri: Warren Ellis
- minusuri: Marvel
- recomandare: fanilor universului alternativ Ultimate Marvel, care incearca sa transpuna BDurile Marvel pentru un public mai adult

Sunday, April 13, 2014

Regizori : Vincenzo Natali


De ce tre sa tzinetzi minte numele lui Vincenzo Natali?
1) Pt. ca el e regizorul atasat deocamdata ecranizarii romanului de capatai al genului cyberpunk, Neuromancer, una din cele mai asteptate ecranizari ale comunitatzii SF de peste tot.
2) Pt. ca el a lansat moda torture porn a anilor 2000, cu filmul Cube si trilogia pe care a inspirat-o.
3) Pt. ca e un regizor care se zbate foarte mult pentru nisha SF/horror. Articolul asta trece in revista cateva din lucrarile sale, ramase oarecum obscurizate in industria actuala, cel putzin pana la un posibil succes al Neuromancerului, din care teoretic ar trebui sa iasa un blockbuster major care sa-i faca pe cinefili sa investigheze CVul lui Natali.



Haunter

Anul asta a iesit cea mai recenta isprava a regizorului, ghost storyul Haunter.  Ziceam mai an ca undeva la Hollywood se ticluieste o relansare a genului ghost story, mizandu-se pe faptul ca ar putea avea un succes natural dupa modele vampirilor si zombilor, pe cale sa se stinga. Strategia are motivatzie proasta, caci povestea cu fantome a fost dintotdeauna doar o poveste cu fantome, menita sa fie scary, lipsita de subtextul psiho-social al povestilor cu vampiri/zombie. Recentele tentative au confirmat acest lucru (Woman in Black, The Conjuring, The Innkeepers).
Cu Haunter avem in sfarsit un ghost story care incearca ceva dincolo de retzeta obosita, chiar daca nu are nimic scary in el. Vincenzo Natali foloseste metoda cu care a avut succes in Cube, de a crea un puzzle pe care victimele incearca sa-l desluseasca. Aici eroii sunt o familie de oameni mortzi care retraiesc aceeasi zi over and over ca in Ziua Cartitzei. Insa de asta isi da seama doar fiica, jucata de Abigail Breslin (finalista Oscar pentru Little Miss Sunshine cand avea 10 anisori). Din motive parapishologice, ea capata constiintza situatziei de kkt in care se afla, anume ca ea si familia ei sunt blestematzi sa bantuie casa in care au trait si, cu umpic de efort, sa se conecteze spiritual la cei care colocuiesc acelasi spatziu la un alt moment din viitor. Deci e o poveste cu casa bantuita spusa din perspectiva bantuitorilor, care, iata, pot fi si oameni simpli cu intentzii bune. Prin asta filmu seamana umpic si cu The Others al lui Amenabar, dar e mai thriller si mai putzin gotic. Oricum, un suflu de prospetzime in industria ghost story, probabil cea mai obosita sub-nisha a horrorului.

P.S. Imi retrag afirmatzia conform careia ghost storyul nu poate avea succes. Am cunoscut recent oameni pentru care fantomele sunt o chestie serioasa, cu care nu se glumeste, si n-are nimic de a face cu horrorul, fantasyul samd. Cred ca genul are o serioasa shansa de succes in zona mainstream/realista, poate cu putzin romance si tear-jerking amestecat in ecuatzie.

 Splice

Desi de prin 97 se tot chinuie sa iasa din underground, abia in 2010 Natali a reusit sa faca un film high-profile, Splice, dar si asta arata destul de mult a film underground. Filmul a fost produs de Guillermo del Toro si de compania Dark Castle, care acu vreo 15 ani a inceput sa bage bani grei in relansarea genului horror, mai intai prin remakeuri (13 Ghosts, House of Wax), apoi si cateva filme originale pulp (Ninja Assassin, Bullet to the Head, The Losers).

Splice a facut parte din a doua categorie, e un mic blockbuster facut sa arate ca un B-movie atat sub aspect vizual (majoritatea filmului se petrece intr-un hambar si un laborator de mad scientist) cat si prin finalul extravagant de inspiratzie erotic horror, in care oscarizatul Adrien Brody face sex cu o creatura inginerata genetic in propria eprubeta, din urmatoarele ingrediente: una bucata frantzuzoaica bunoaca, una bucata shobolan, una bucata pasare, poate si un peshte. Filmul are unele neajunsuri, date de caracterul aberant si far fetched al unei povesti care se promitea drept un SF sobru, dar pana la urma am ajuns sa apreciez acest gen de twist la Natali - cu conditzia sa nu il aplice si la Neuromancer. Mai multe detalii in cronica pe care am scris-o la aparitzie.


Nothing

Inainte de Splice, Natali a facut filmul care era sa-i puna capat carierei, un dezastru de box office simpatic in tupeul sau, care duce la extrem ambitzia lui Von Trier din Dogville, de a face un film complet lipsit de decoruri.

Pana la urma Natali n-a stiut sa capitalizeze ideea si a propus-o drept o comedie SF cu actori canadieni de mana a doua (principalul bolovan care atarna de gatul carierei regizorului, care obisnuieste sa-si castuiasca proprii amici in filme).  Altfel, ideea mi s-a parut stralucita: 2 amici cotropitzi de probleme cotidiene se streseaza foarte tare si intr-o buna zi se trezesc inconjuratzi de... NIMIC. Adica doar ei si casa lor si in afara de asta un spatziu imens alb prin care te potzi plimba oricat ca tot n-ajungi nicaieri si nu dai de nimic. Cu ocazia asta realizeaza ca au puterea supraumana de a face orice sa dispara. Din pacate nu-s in stare sa faca si reversul.

E un film despre living in denial, despre hating away oamenii si lucrurile care nu-tzi convin, un sindrom fundamental al umanitatzii moderne. Din pacate mesaju nu prea ajunge la spectator din pricina celor 2 actori iritantzi si a tonului de comedie cu gaguri. Un thriller sinistru in stilul Cubului ar fi fost mult mai potrivit pentru idee.

Dupa filmul asta Natali a cam luat pauza, sau n-a prea gasit de lucru. La un moment dat a facut un documentar despre Terry Gilliam (de fapt un making of la Tideland) si cand uitasem complet de el, a aparut cu zvonul ca va prelua carma Neuromancerului.

 Cypher

Mai mult ca sigur ca asocierea lui Natali cu Neuromancer se datoreaza filmului sau Cypher, un cyberpunk soft ingenios si dickian. In general filmele inspirate de Dick se preocupa de shiftingu de realitatzi, insa filmu asta se preocupa cu shiftingu de identitatzi. Un gagiu care se ocupa cu spionaju corporatist si furatu de slideuri Powerpoint este spalat pe creier si convins ca e altcineva. Treaba asta se intampla de mai multe ori, pana sarmanu om nu mai are nici el habar cine e si ce vrea de la lumea asta, noroc cu Lucy Liu care ii tot da sarcini si il ghideaza prin viatza spre obiectivul ultim, de a sabota nu stiu ce server matrixian. Ca si Cubul, e un film ieftin cu un scenariu ingenios dar si actori care trag mult in jos potentzialul filmului.


The Cube Trilogy

The Cube a fost un hit chiar si prin partzile noastre, mai putzin in cinematografe si mai mult printre divixofilii de prima generatzie (DivX versiunea 3, se vedea ca dracu). Din pacate s-a creat o intreaga trilogie pe marginea Cubului, ar fi fost ideal sa ramana cum era, debutul lui Natali fiind una din bijuteriile alea underground pe care le redescopera fanii dupa ce un regizor incepe sa aiba succes, cam ca si Followingul lui Nolan, Cronosul lui Del Toro ori filmele zombie ale lui Peter Jackson. Nu stiu daca mai exista oameni care n-au vazut Cubul, sau poate exista unii hipsteri care au sarit peste el, filmu iesind la finele anilor 90.

Povestea era despre un grup de oameni care se trezesc in interiorul unui gigantic cub Rubik si tre sa gaseasca iesirea din el trecand prin tot felu de capcane mortale in conditziile in care cineva tot invarte portziuni ale cubului, dezorientand simtzul spatzial al personajelor.

Prin cele 2 continuari (fara implicarea lui Natali), Hypercube si Cube Zero, s-a incercat lansarea unei francize horror de tip puzzle-solving cu consecintze sangeroase, dar retzeta avea sa-si ia zborul la Hollywood abia cu seria Saw.

Hypercube a fost un dezastru major cu dialoguri scrise parca de Lia Bugnar, in care cubul este upgradat de la un labirint cu torturi mecanice la un teseract care gazduieste in celulele sale realitatzi paralele, astfel ca personajele, in loc sa fie macelarite treptat, se intalnesc cu versiuni paralele ale propriilor persoane si cu mesaje criptice lansate de propriile persoane din viitor. Ar fi fost aici potentzial pentru un film cu paradoxuri temporale gen Primer (de fapt Dr. Who a cam folosit retzeta asta in scopuri mult mai fun), dar calitatea extrem de scazuta a productziei si a oamenilor implicatzi au rezultat intr-un dezastru.

Nu acelasi lucru poate fi spus despre Cube Zero, un film simpatic, chiar daca a ingropat trilogia si a mers straight-to-video. Filmul revine la stilul mecanicist si sangeros al primei partzi si ii deconspira pe manipulatorii Cubului, prezentand primii subiectzi care reusesc sa evadeze cu succes din labirint si sa rezolve puzzleul povestii. Ma rog, misterul dadea tot farmecul Cubului original si filmul asta il cam dezintegreaza, dar o face intr-un mod fun si cu un dram de stil. Se poate sari lejer peste Hypercube, dar Cube Zero cred ca e un complement meritoriu pentru filmul lui Natali, ceea ce rareori se intampla cu sequelurile straight-to-video facute sa mai mulga niste bani din succesul filmului original.

Saturday, April 05, 2014

Garry Kilworth : Moby Jack and Other Tall Tales (PS)



Pedigree:
- nominalizare British SF (pentru povestirea The Sculptor)

Garry Kilworth e un autor britanic extrem de prolific de roman istoric, roman pentru copii si proza scurta fantasy cu tenta de fabula. A trecut de 70 ani dar eu abia acu am auzit de el. Cariera sa se imparte in masuri egale intre cele trei feluri de proza, iar caracteristicile de baza sunt ecologismul si geodiversitatea. Desi britanic la origini, in cei 70 de ani Kilworth a trait peste tot in lume - in Hong Kong cel mai mult (caruia i-a dedicat cel mai recent volum al sau, Tales from a Fragrant Harbour), a copilarit in Yemen, si-a facut armata in Cipru si a petrecut mare parte a vietzii in IndoChina si Noua Zeelanda.

Probabil ca omul asta a luat notitze toata viatza - pe asta se si bazeaza cariera fructuoasa de romancier istoric, dedicata catorva razboaie exotice in care au fost implicatzi britanicii - Crimeea, India, Noua Zeelanda si Africa de Sud. Partea asta istorica insa nu se prea reflecta in volumul de fatza, mult mai pregnanta este cealalta preocupare a autorului, legata de fabulele fantasy ecofile, despre animale sau inspirate de diverse locuri ciudate de pe planeta, vizitate de autor in timpul periplurilor sale. Cuprinsul se imparte echitabil intre proza adresata adultilor si proza adresata copiilor.

Partea adulta a volumului consta cam in urmatoarele:
  • The Sculptor: Un Da Vinci nebun si obsedat de perfectziune reconstruieste turnul Babilonului dupa propriile planuri si e inscaunat ca dictator al tzinutului saracit de resurse in numele maretzului obiectiv. Una din cele mai bune proze pe care le-am citit in ultimii ani;
  • Oracle Bones: Intzeleptzii unui trib din Indochina fumeaza opiu si discuta daca pentru fiecare veveritza omorata apare sau nu o stea pe cer;
  • Wayang Kulit: Cand statea prin Bali, autorul a participat la un spectacol de teatru al umbrelor de unde a aflat ca omul e umbra umbrei sale si nu invers cum credem noi;
  • Inside the Walled City: Cand statea prin Hong Kong, autorul a apucat sa viziteze un cartier notoriu, cunoscut drept The Walled City, care era de fapt o singura cladire de marimea unui mall mai mare, in care traiau cateva zeci de mii de oameni, avand una din cele mai dense populatzii de pe planeta. De fapt era o cladire improvizata peste care s-au tot adaugat apartamente fara nici o regula, fara autorizatzii, alimentarea cu electricitate si apa fiind facuta ilegal de la retzelele din vecinatate. Apartamentele care nu erau la margine nu vedeau niciodata lumina zilei, circulatzia facandu-se printr-un labirint shobolanesc de coridoare si scari. Ani la randul nici politzia si nici alte organe oficiale nu au pus piciorul in cartier, populatzia fiind complet desprinsa de restul lumii si avand propria economie gestionata de triadele mafiote, bazata pe prostitutzie si export de taietzei. Numeroase filme cu karate de prin anii 80 au actziunea in chestia respectiva (Sport Sangeros cu Van Damme). In fine, la inceputul anilor 90 populatzia a fost expulzata si cartierul demolat, iar povestea lui Kilworth impartaseste experientza autorului care a vizitat orasul-cladire in timpul demolarii;
  • Black Drongo: Un psiholog reuseste sa transfere personalitatea a doi oameni (un tip coleric si o gagica docila) spre niste pasari, pentru a studia evolutzia relatziei dintre cele doua personalitatzi;
  • Silver Collar: Un argintar e solicitat de o doamna sa-i faca un guler de argint care sa o protejeze de iubitul ei vampir. Argintaru incearca sa o convinga sa-i dea papucii vampirului, dar doamna e loiala;
  • My Lady Ligia: Hawthorne si Poe au fost de fapt doi spioni europeni care activau sub deghizaj de scriitori si se urau de moarte. Hawthorne o rapeste pe nevasta lui Poe si il cheama pe acesta la negocieri intr-o cafenea;
  • Paper Moon: Despre o specie extraterestra pentru care birocratzia a devenit o religie;
  • Store Wars: Intr-un mall incepe un razboi intre magazine si departamente - vanzatorii de chilotzi ii ataca pe vanzatorii de frigidere, fetele de la cosmetice se aliaza cu cei de la articole sportive etc. E un sir de poante pornite de la jocul de cuvinte din titlu;
  • Exploding Sparrows: Oamenii incep sa fie atacatzi de randunici care explodeaza. Se cerceteaza daca la mijloc e o conspiratzie terorista sau o mutatzie evolutzionista a randunelelor care vor sa starpeasca umanitatea;
  • Moby Jack: Asta e numele unui submarin in forma de balena, construit de o asociatie ecoterorista cu scopul de a scufunda baleniere;
  • Bonsai Tiger: Un tip isi ia papucii de la gagica si decide sa-si cumpere un tigru miniatural, modificat genetic, sa-i tzina de urat;
  • Something Wrong with the Sofa: Candva in viitor mobila e facuta din oameni (vii) iar un individ lasa gravida o canapea;
  • Cherub: Bucata umoristica despre un dependent de pariuri ajutat de un inger pazitor sa scape de datorii.

Partea din volum care pare dezvoltata din lucrarile juvenile ale autorului (confirmat prin adnotarile autorului, asociate fiecarei povesti) e alcatuita din urmatoarele:
  • Death of the Mocking Man: Basm chinezesc despre o gagica bantuita de o fantoma care-si tot bate joc de ea si o descurajeaza de la orice incearca sa faca;
  • The Megowl:  Cica prin legendele Regelui Arthur o vrajitoare a fost transformata in bufnitza si lasata sa moara, dar ea a gasit o metoda de a se inmultzi cu ea insashi, adica inainte sa moara face un ou din care se naste tot ea;
  • The Hunter's Hall: Un vanator moare si ajunge in Raiul vanatorilor, o padure unde potzi vana pentru eternitate, cu conditzia ca ratziunea pentru care ai fost vanator sa fie o necesitate (foame, imbracaminte) si nu o placere (sportul);
  • Hamelin, Nebraska: O continuare a legendei din Hamelin, aia a lu Fratzii Grimm, cu copiii rapitzi cu ajutorul unui fluier hipnotic;
  • The Attack of Charlie Chaplins: Pamantul e atacat de o specie extraterestra deghizata in Charlie Chaplin;
  • The Frog Chauffeur: O fata batrana gaseste pe malul unei beltzi un tip frumos si gol pe care il ia acasa, il spala, se marita cu el, face copii etc. Dupa o vreme observa ca tipului ii place sa manance insecte si realizeaza ca e printzu-broasca din poveste;
  • Council of Beasts: Un tip ajunge intr-un univers paralel populat de animale vorbitoare care se poarta urat cu oamenii.
Tonul general al volumului e unul umoristic, dar un umor cuminte, de fabula. Nu e foarte sofisticat, nici mixat in contraste puternice (cu violentza sau sex), nici foarte subtil, dar adesea e sec in dulcele stil englezesc. Uneori (de fapt deseori) e un umor cam banal, tradandu-si radacinile in literatura juvenila. Multe din povesti au morala ecologista, ori au ceva de a face cu animalele, cu relatzia dintre oameni si animale.

Din pacate volumul tradeaza faptul ca autorul scrie proza pe banda rulanta - pe siteul lui se lauda ca are aproape 150 de povestiri, deci cam una la trei luni de cand a debutat si pana acum, la care se adauga  o gramada de romane istorice si pentru copii (cam doua pe an!). Eu de exemplu scriu cam o nuvela pe an, iar la roman nici nu indraznesc sa ma gandesc, am scris jumatate din unul in doi ani si l-am abandonat.

Consecintza e ca toate povestirile au in ele o singura idee, uneori doar o poanta, in jurul careia autorul incropeste o naratiune (scurta, nimic nu trece de 20 de pagini cu fonturi aerisite). In schimb scriitura e precisa si profesionista, te trage rapid in poveste. Pe ansamblu e un volum pentru toata lumea, din pacate pentru prea multa lume. Toata lumea va gasi aici ceva care sa-i placa, din pacate si destul de mult care sa nu-i placa sau sa ii para banal. E un volum fara focus, pare ca unicul criteriu de selectzie a prozelor a fost ca s-a adunat aici cam tot ce a publicat Kilworth in anii 90, fara nici un discernamant valoric si fara nici un concept care sa dea o identitate volumului.

- plusuri: lectura relaxanta, scrisa cu pricepere, vreo 3 povesti de exceptie
- minusuri: multe fabule ecologiste sau basme pentru copii, si sentimentu ca au fost scrise pe banda rulanta
- recomandare: de citit prin trenuri, gari si avioane