Filmele vorbite pe la spate: Martie/Aprilie 2014

Filmele musai

Nymphomaniac 1+2

Naiba sa va ia, ca si cu Gravity mi-atzi creat false asteptari. Credeam ca ma duc la un film porno, eram pregatit cu un pachet de shervetzele la mine, si cand colo am vazut un film despre moarte. Ma asteptam la o asa escrocherie de la Von Trier, dar nu si de la pretenii mei care m-au dus cu preshu. Desi, daca ma gandesc umpic si la Vie D'Adele, creca suntem in faza incipienta a unui nou trend, un gen pe care l-as numi sad porn, menit sa te faca sa ejaculezi lacrimi.

Nu mai stiu care zicea ca arta adevarata e despre dragoste si moarte, in timp ce cultura de consum e despre sex si violentza. Von Trier reuseste sa se puna cu curu in ambele barci, facand un film despre sex si moarte, dupa ce a facut deja unul despre dragoste si violentza (Antichrist). Moartea e prezentata in detalii sexuale, sexul in detalii morbide. Halal film porno, dupa prima parte am fost atat de deprimat ca nu mi-a mai ars de sex cateva saptamani. Este insa si preferata mea - exclamatzia finala I cannot feel anything! (urmata de traznetul piesei Rammstein, cu versurile adaptate special pentru film) nu e legata de faptul ca Shia LaBoeuf ar avea putza mica, ci e o cumplita crispare tanatofobica legata de faptul ca eroina a cam trait ce era de trait pe planeta asta (din punctul ei "senzorial" de vedere). Moshneagul care ii asculta povestea incearca sa ii sugereze si alte kestiuni care exista in viatza - din domeniul pescuitului, matematicii, muzicii, dar adictzia senzoriala a femeii e orbitoare si nu ii lasa loc pentru nimic din lucrurile care se intampla pe celalalta jumatate a creierului. O intzeleg perfect.

A doua parte a filmului cica e aia care trebuia sa fie interzisa. Un motiv estetic pentru care eu as fi aprobat interzicerea e ca abia aici avem scene de sex cu Charlotte Gainsbourgh. Prima parte se petrece in flashbackuri de tineretze, cand eroina e jucata de mult mai mishtoaca Stacy Martin. Un film porno cu Charlotte Gainsbourgh e cam ca un standup comedy cu Liam Neeson. In plus, am impresia ca i-au facut sfarcurile pe calculator, n-am vazut asa ceva in viatza mea, ma jur. Mai sunt unii care se plang ca in partea a doua Von Trier face misto de ei. Well, Von Trier face misto de ei de 20 de ani, de cand l-au luat in serios cu Dogma95. Cand Von Trier va inceta sa faca misto de fanii sai, si eu voi inceta sa ma uit la filmele lui.

Un mare plus al filmului e Shia LaBoeuf, care se straduie din rasputeri sa iasa din imaginea young Indiana Jones pe care i-a facut-o Hollywoodul. Acu ceva vreme incepuse si o colaborare cu Marilyn Manson, iar acu a sarit in bratzele lui Von Trier. Un tip imprevizibil, de la care mai astept surprize marcante. Uma Thurman are cea mai brilianta scena a filmului, da e cam indescriptibila. Multitudinea de cameouri e delicioasa.

P.S. In Antichrist, la final, Von Trier ii multzumea lui Tarkowsky. La finalul filmului asta avem un many thanks to Lars Ulrich. Da, ala de la Metallica, care se intampla sa fie tot danez si sa fie insurat cu Connie Nielsen (care o joaca pe mama eroinei).

Dallas Buyers Club

Film cu ghei si SIDA, ingrediente cheie pt un film de Oscar cand nu ai la indemana idei despre holocaust. Din fericire avem aici mai mult decat o tema generica, iar cele doua prestatzii oscarizate si-au meritat premiile - McConaughey pentru rol principal si gagiul din Requiem for a Dream pt rol secundar.

Primul joaca rolul unui vacar homofob din Texas care afla ca are SIDA si tre sa isi treaca peste homofobie ca sa incropeasca o aliantza cu comunitatea gay din care face parte trannyul Jared Leto. Sub chipul unui club cu cotizatzie exorbitanta, acestia importa medicamente ilegale din Mexic, de la un doctor care si-a pierdut licentza pt ca trata pacientzii pe bune, nu in functzie de ordinele companiilor farmaceutice.

Filmu e destul de horror in felul in care releva rolul politicilor farmaceutice corporatiste la adresa dreptului fundamental de a trai. Se reflecta superb si in recentul scandal cu pretzurile medicamentelor pentru hepatita si clarifica cateva reguli dupa care functioneaza dreptul de a trai in societatea capitalista. We're fukked, man.

Hobbit 1+2

Ca cititor al lui Tolkien in anii comunismului si ca fan al filmelor horror ale lui Jackson din aceeasi perioada, nu am avut multe incantari in viatza asta comparabile cu a-l vedea pe Jackson desfasurand proiectul Tolkien in cinema cu o asemenea anvergura.

Desi n-am aprobat ideea de a mulge o trilogie din miniromanul The Hobbit (ceea ce m-a facut sa aman mult vizionarea acestor filme), in cele din urma aprob munca lui Peter Jackson. Ma bucur si ca filmul nu a fost pasat, conform planurilor initziale, lui Del Toro, care probabil ar fi afectat cursivitatea stilistica a acestei trilogii (comparativ cu Lord of the Rings). Ma bucur si ca Jackson a optat, pentru a lungi povestea, la a integra in povestea hobbitului fragmente din cea de-a treia mare carte a lui Tolkien, Silmarillion. O ecranizare Silmarillion de sine statatoare n-ar fi avut sens, insa intercalarea legendelor de acolo cu plotul principal al Hobbitului e solutzia ideala pentru a aduce cat mai mult din viziunea lui Tolkien in forma cinematografica.

Imi place culoarea verde si felul in care Peter Jackson prezinta satele hobbitzilor, precum si caracterul bonom al acestor personaje. Intra undeva in aceeasi categorie cu Doctor Who si ma fac sa reevaluez once in a while valoarea cinismului si a civilizatziei urbane. Honestly, creca n-am mai vazut un copac normal de 3 ani.

Imi place vitejia idealista din povestile lui Tolkien si felul in care Peter Jackson o asimileaza vizual, in mare contrast cu brutalitatea politica a seriei Game of Thrones, care vine din traditzia fantasticului gritty al lui Moorcock (un traditzional denigrator al lui Tolkien). Ma rog, imi plac ambele serii, dar din motive totalmente opuse.

Imi place cand piticii canta, cand beau bere, cand scot sabiile la orci. Nu-mi prea place cand se rostogolesc de 5 ori, desi era suficient de 2, ceea ce lungeste excesiv filmele, in special a doua parte. Lumea zice ca SFul si horrorul sunt genuri escapiste, insa la cat sunt de preocupate in vremurile astea cu alegorizarea temelor mainstream si cu comentariul social, gasesc ca abia in filmele lui Jackson avem escapism curat si naivitate terapeutica. Desi lucrurile nu-s neaparat roz aici - avem batai cu orci nasoi si goblini afurisitzi, dar binele e bine, raul e rau, lucrurile sunt clare, nu mocirloase.

Imi plac si actorii, Martin Freeman din Sherlock e alegerea ideala pentru rolul hobbitului principal, mult mai misto decat a fost Elijah Wood. Apare si Sherlock insusi, insa numai cu vocea (a dragonului). Apar si multzi pitici cu nasuri mari si perciuni lungi, incercand sa se intoarca in Tzara Israelului ca sa-si recupereze comorile confiscate. Apare si Sauron, sa astearna lucrurile pentru Lord of the Rings.

Kickass 2

Kickass 2 e un film cu supereroi in care acestia au nume de genul The Motherfucker si Night Bitch. Unul dintre eroi este gay si refuza sa poarte masca, pentru ca asta ar fi o forma de a sta in dulap, iar Jim Carrey joaca rolul unui supererou martor al lui Iehova. As long as your heart is in the right place, it does not matter what you put in your mouth, ii zice Jim Carrey aluia gay.

Filmul e partea a doua dintr-o promisa trilogie de ecranizari ale benzilor desenate scrise de Mark Millar (britanic din acelasi val ca si Neil Gaiman, dar recrutat de Marvel) si se promoveaza drept o poveste realista cu supereroi fara puteri supranaturale ori tehnologie, care nu stiu sa faca altceva decat sa se ciomageasca - de unde si titlul filmului, dar si o serie de plangeri publice pe seama promovarii violentzei. Mai ales cand violentza respectiva implica copii – eroina filmului, Hit Girl, a atras oprobriul lui Roger Ebert cand a fost batuta la sange in primul film (si dupa aia s-a razbunat la fel de sangeros), personajul fiind la varsta pre-pubertatzii in momentul respectiv. Aici, ea ajunge in sfarsit la pubertate si asta e una din temele principale ale filmului, care probabil va culmina in ultima parte cu devenirea sa ca femeie si, simultan, a actritzei Chloe Moretz (in care eu am vazut potentzial de cand era mica, da n-am zis nimic sa nu zica lumea ca-s creepy, ca si in cazul lu Hannah Montana… asta e tragedia de a fi un critic avant-la-lettre, dar pana la urma tot eu am dreptate).

Cui i-a placut primul KickAss n-are de ce sa faca pe curva virgina si sa zica ca filmu asta e prea violent (atat fizic cat si verbal). Ce-i drept, ii intzeleg si pe parintzii care s-au pacalit ducandu-si copiii la film dar mno, e ca si cum tzi-ai duce copiii la un film de Von Trier ca sa le aratzi ce e arta si te-ai plange pe urma ca ai vazut sfarcurile lui Charlotte.


Filmele contra plictiselii

 Plus One

Plus One e un fel de horror mult prea subtil pentru propriul sau bine, avand in vedere ca oroarea nu e data de monstri cu obiceiuri intolerabile (e.g. vampiri, zombie samd) ci de oameni, si nu de oameni dezaxatzi cu obiceiuri nasoale, ci de constiintza de Sine. Totzi suntem obisnuiti sa traim in propriul interior, de unde rezulta o oarecare desincronizare fatza de cum suntem vazutzi din exterior, de unde si obsesia omului modern pentru imagine si atribute asociate acesteia (demnitate, miros, haine etc.). 

In Plus One eroii sunt niste liceeni bantuitzi de propriile persoane. Atentzie, nu e vorba de doppelgangeri traditionali (extraterestrii deghizatzi din The Thing, Body Snatchers etc.), ci chiar de duplicate ale propriilor persoane, care traiesc decalate cu o ora, dar urmeaza exact acelasi curs de actiuni si ganduri, pana cand sunt disturbate de o eventuala intalnire cu propria persoana. Socul intalnirii ii poate impinge pe un curs de actziuni alternativ, punct din care duplicatele devin personalitatzi de sine statatoare, cu propriile obiective.

La un momendat personajele realizeaza ca decalajul de timp se tot scurteaza si doppelgangerii incep sa isi faca aparitia la intervale de ordinul minutelor, ceea ce ii si pozitioneaza in spatziu destul de aproape incat sa faca inevitabil contactul. Personajele reactioneaza diferit la contact, unii decid sa-si omoare dublura, altii sa faca sex cu ea, altii mai smecherii incearca sa se foloseasca de informatzii obtinute de la dublura care traieste cu cateva minute in viitor.

Regizorul grec Denis Iliadis a facut un remake mai mult decat onorabil la Last House on the Left, asa ca am asteptat noul sau film. Daca evenimentele filmului nu se intamplau in timpul unui party cu liceeni si daca actorul principal n-ar fi mucosul ala din The Purge, ar fi fost un SF speculativ de mare clasa. Mai e si umorul de tip American Pie care il cam dezamorseaza (filmul devine totusi sobru in a doua jumatate).

Ender's Game

Probabil romanul se afla intr-un top 3 al celor mai iubite romane SF ale anilor 80, iar filmul asta s-a lasat asteptat la fel de mult ca albumul Guns'n'Roses asa ca nu avea cum sa nu dezamageasca, mai ales pe geeksii obsedatzi de fidelitatea ecranizarilor. Ceea ce ma surprinde insa e ca lumea acuza ca fiind tembele acele dialoguri din film care sunt preluate cuvant cu cuvant din carte, unde erau considerate geniale. Probabil lumea a citit cartea ca si mine, acu mai bine de 20 de ani, cand eram cu totzii mai impresionabili.

Saracu asta care a facut filmul (sudafricanul Gavin Hood, autorul lui Tsotsi) creca a fost atat de stresat sa nu fie acuzat de lipsa de fidelitate incat a uitat ca are de facut un film. Hitchcock facea misto de astia care ridica mereu dilema daca e mai bun filmu sau cartea: el zicea ca doar caprele care rumega intai pelicula, apoi paginile cartzii, sunt in masura sa faca astfel de judecatzi. Filmele se fac dupa alte reguli decat cartzile, trebuie sa aiba alt ritm, alte tehnici narative, au la dispozitzie 2-3 ore sa te lamureasca, nu cateva sute de pagini. Ori in incercarea de a inghesui cat mai mult din materialul original, scenariul lui Ender's Game capata o viteza cumplita, preluand superficial 2-3 replici din toate scenele cartzii si lipindu-le la un loc intr-un fel de trailer de 2 ore care, din inertzie, incepe sa treaca si in volumul 2 al povestii, Speaker for the Dead (care nu va mai fi totusi ecranizata). Rezultatul e un fel de Karate Kid in spatziu.

Un alt aspect nasol sunt actorii copii - e destul de greu sa gasesti unu bun, iar cand il gasesti devine vedeta. Aici avem doua astfel de vedete, pe Abigail Breslin (Little Miss Sunshine) si Asa Butterfield (Hugo), insa mai sunt inca vreo 20 de personaje-copii jucate nu prea convingator. E destul de misto totusi a doua jumatate a filmului, cand ritmul galopant se mai domoleste, iar spectacolul vizual e destul de potrivit cu ce imi inchipuisem eu cand citeam cartea, in special in ce priveste modul de desfasurare a jocurilor.

Pt putzinii care nu stiu, filmu e despre niste copii pe care armata americana ii pune sa se joace jocuri, mai intai video, apoi fizice, ca sa poata contribui la rezistentza impotriva unei invazii extraterestre. Filmul a inspirat o intreaga generatzie de jucatori de Starcraft pe care armata romana se bazeaza in caz ca incep rusii vreun razboi. Am si io niste preteni bine antrenatzi, iar la vremea mea am omorat si eu niste protoshi, deci nu e asa tragic ca m-am fofilat de la mers in armata.

Filmul, ca si romanul dealtfel, e o propaganda de imbarbatare a Americii in directzia politicii lor agresive, bazata pe razboaie. Nu stiu daca asta e bine sau rau - ca si Starship Troopers cu multzi ani inainte, si ca si filmele despre Vietnam ale americanilor, reuseste sa dea si putzina autocritica, putzina autoreflexie asupra spiritului razboinic american, deci nu e neaparat o spalare pe creier, cat o justificare in fatza norodului. Pana una alta americanii au o armata, in timp ce pe noi romanii e suficient sa ne atace militzia raionului Cahul. Doar in jucatorii de Starcraft ne mai ramane sperantza.

Escape Plan

Foarte entertaining acest film care ii aduce pentru prima data laolalta (in roluri principale) pe Arnold si pe Stallone. Nu are umorul si dimensiunea meta a lui Expandables (2), ci e pure old school, optzecist si beneficiaza de actori misto in roluri secundare (Caviezel in rolul unui tartore de pushcarie, 50 Cents in rolul unui geniu al informaticii :*, D'Onofrio in rolul unui escroc). Regia ii apartine suedezului Mikael Hafstrom, candva o tanara euro-sperantza promovata la TIFF (acu 12 ani), dar intre timp rapit de Hollywood si pus sa faca filme de duzina (il avusese si pe ala cu camera, ecranizare dupa Stephen King).

Totusi, filmele sale sunt placute, iar combinatzia dintre Arnold si Sly in acest film e foarte watchable – mosnegii sunt niste brute simpatice care continua sa faca ce au facut dintotdeauna. Sly s-a tzinut bine in istoria cinemaului, mai ales cu revivalurile Rocky/Rambo, insa Arnold avea nevoie de un astfel de film pentru a reveni in atentzie (dupa rateul comercial cu The Last Stand).

Sly joaca rolul unui tip specializat in testarea pushcariilor – e plantat fara stirea paznicilor si tre sa demonstreze slabiciunile sistemului de paza, evadand. CIA-ul il planteaza intr-o puscarie de securitate extrema pentru oameni care pun in pericol bunastarea natziunii (gen Al Qaeda), initzial cu intentzia de a testa puscaria, dar pe urma uita cu totu de el si il lasa la mana brutelor. Noroc cu Arnold care se nimerise sa fie si el pe acolo si ii da o mana de ajutor sa duca filmul la bun sfarsit. Sunt si cateva twisturi, si babardeala, un design frumos, nu prea sunt gagici, dar asta e. Pentru nostalgici.