Top muzical 2019, semestrul 1

Am dificultatzi tot mai mari cu a incropi un top muzical de jumatate de an, pe masura ce pretenii care ma mai ajutau cu recomandari se prapadesc, ori incep sa realizeze ca muzica e pierdere de vreme. Noroc ca moda asta cu "best albums so far..." la juma de an s-a generalizat pe siteurile serioase de muzica, asa ca am avut unde sa sap dupa noutatzi de toate genurile. Din pacate nu avem si in presa romaneasca ceva similar, singura sursa serioasa din onlineul nostru fiind blogul lui Calin Dumitru, pastrand inca traditzia unui top muzical semestrial in care e mereu ceva interesant de descoperit.

La noi interesul pentru muzica e invers proportzional cu disponibilitatea muzicii, o fi la mijloc un fel de lege economica a raritatzii bunurilor. N-am avut niciodata in istoria acestui popor o asa diversitate si accesibilitate - festivalurile romanesti din 2019 au bifat echitabil toate genurile muzicale si toate clasele sociale, in toate tipurile de locatzii posibile, majoritatea in conditzii tehnice ok si chiar cu servire de gulash. Probabil si Cerbu de Aur va iesi bine. Si totusi relatzia individuala a romanului cu muzica si creatorul ei pare sa se degradeze.

In anii recentzi am asistat la dezalfabetizarea sistemica a populatziei - Ministrul Culturii (mai nou si al Educatziei!) ne absolva de pacat cu explicatzia ca romanii nu citesc pentru ca autorii nu scot cartzi atractive. Au aparut deja primele meme care ridiculizeaza agresiv activitatea cititului, reapar sfaturile din batrani care ziceau ca potzi innebuni de la citit, cunosc oameni care si-au cumparat tapet cu cotoare de cartzi sa nu mai ocupe spatziu cu biblioteca (e inca un semn de respect pentru carte, puteau sa-si puna tapet cu gogoshari), in fine e deja cunoscut ca in UE suntem poporul cu cel mai inalt dispretz pentru lectura. Incet-incet ceva similar se intampla si cu muzica. Tot mai des vad lume stand cu spatele la concerte, deranjatzi parca de faptul ca cineva e pe scena. Ori, mai rau, se apropie sa strige "coaie!" la ala de pe scena (de regula un strain), spre amuzamentul amicilor. Muzicienii incearca sa faca stand-up comedy ca sa mentzina treaza atentzia publicului, concertele de club sunt slab frecventate, festivalurile ofera o combinatzie de Disneyland si Ziua Minerului: lumea se duce sa se dea cu scranciobu si cu roata, sa bage un cârnat si un mic cu bicarbonat, o pastila sau un timbru, sa mai stea intr-o tufa sau sub ceru instelat - pentru atmosfera, cum ar veni.

La Rockstadt lumea sta mai mult la mancare, asteptand sa coboare trupele de pe scena intre meseni, sa ia dedicatzii. Pe vremea mea tineretu baga doua beri ca sa curga mai bine un concert, acu se baga un concert undeva in fundal ca sa curga mai bine berea, sa nu fie chiar liniste. La festivalurile jazz e pe dos, cu cat mai multa liniste cu atat mai bine, trupele incep sa dea sonorul incet, publicul isi aduce scaune de pescuit sa poata atzipi, iar cand se mai trezesc incep sa se rasteasca ca de ce stai in fatza locului in care si-au pus scaunu. Manelistii au dezvoltat si ei un fel de aristocratzie, acu esti rasist daca nu-tzi plac manelele, nu mai exista muzica proasta, orice forma de evaluare e discriminare. In consecintza si fostii aristocratzi se repozitzioneaza - Orchestra Simfonica din Cluj s-a alaturat la Untold acelui Raspberry Pi cu chip uman pe nume Armin van Buuren, revenit cu baterii noi si cateva leduri in plus. In incercarea de a oferi programe cat mai "atractive" (in sensul declamat de Ministrul Culturii) organizatorii romani se cufunda in cele mai negre genuni ale mentalului colectiv - anul asta ni i-au adus pe Limp Bizkit, Michael Bolton, urmeaza Rednex si Culture Beat - cosmaruri pe care candva le invocam in gluma fara sa le cred posibile. Tot cam acolo as baga si nostalgiile gen Robbie Williams, Metallica, Bon Jovi - consecintza inevitabila a banchetelor si nuntzilor din ultimii 30 de ani. Chiar si asa, au existat anul asta o groaza de evenimente: Artmania, Smida, Garana, Brezoi, Posada, Celtic Transilvania, Fiii Stremtzului. Avem unde merge, mai ramane sa ne si intereseze chestia la care mergem.

O problema majora e si dezintegrarea conceptului de ALBUM - serviciile de streaming pompeaza piese-pastila si recomandari pe baza de "mood", ascultatorul nu mai percepe concepte si identitatzi sonore si probabil va veni ziua in care nici nu se va mai afisa numele artistului in dreptul pieselor. O amica mi-a marturisit ca ea tzine minte titluri de piese mai degraba decat numele celor care le canta. Cu cat muzica e mai la indemana, cu atat e mai mare dezinteresul fatza de cel care o creeaza - o consecintza a perceperii muzicii drept "serviciu", un robinet pe care il opresti / pornesti dintr-un click fara sa ai idee de unde vine, daca e cu apa potabila sau rishti te cufureshti.

Asa ca pana una alta ma stradui sa mai ascult ALBUME si sa mai aflu una alta despre cei care au muncit la ele. Conform traditziei, astea de aici ar fi cele 10 care mi-au placut cel mai mult din ce am rasfoit in prima jumatate de an (incluzand unele ramase de anul trecut la care am ajuns tarziu).

***************************************************

Tim Bowness - Flowers at the Scene

Tim Bowness e unul dintre muzicienii valoroshi care au stat multa vreme in umbra megalomaniei lui Steven Wilson, cu care a fost coleg in proiectul No-Man (anii 90 si inceput de 2000, in paralel cu existentza trupei Porcupine Tree). Pana la urma atat Wilson cat si Bowness au inceput cariere solo separate, iar acu cei doi canta din nou impreuna - primul e invitat pe niste piese si producator al acestui album solo. Desi materialul e publicat sub numele lui Bowness, acesta e ajutat de vreo 15 muzicieni iar implicarea lui Wilson il face sa fie primit drept un nou material No-Man (sau o promisiune serioasa pentru relansarea acelui proiect). Piesele, influentzate in egala masura de clasici ca Marillion si Marc Almond, sunt un hibrid de prog-rock si brit-pop cu sound imaculat si melodii irezistibile.

No-Man a fost in anii 90 singurul vehicul pentru ideile de factura pop ale lui Wilson, poate cel mai bun side-project al sau, asa ca vine la fix aceasta cvasi-reunire. Isi mai aduc aici contributzia fostii membri Porcupine Tree, Matheos de la Fates Warning, Hammill de la Van der Graaf Generator, tipu de la Big Big Train si inca unii mai putzin cunoscutzi. Sigur, e ceea ce hipsterii gerontofobi numesc dad-rock, o chestie care nu e ok sa-tzi placa daca esti sub 40 de ani, insa candva asta era spuma rockului progresiv britanic, aici aerisita cu putzin pop melodramatic - unele piese au ceva din baladele lui Marc Almond, vezi mostra de mai jos:

***************************************************

Myrath - Shehili

E mare tragedie ca manelele s-au strecurat insidios in programul unor concerte de la festivaluri de inalta tzinuta. N-a mai fost asa panica de pe vremea duetului Daniela Gyorfi-Gutza. Insa asta nu e nimic comparativ cu felul in care manelele au penetrat heavy metalul cu ajutorul trupei Myrath - care daca n-ar fi tunisieni as jura cu mana pe adevar ca tipu de la voce e ruda de gradu unu cu Florin Salam. Metalistii de la noi si-i mai amintesc probabil, trupa a avut acu vreo 10 ani o tentativa de a canta la Cluj insa organizatoru i-a lasat cu ochii in soare cand a aflat ca-s manelisti, iar cand m-am dus la concert baietzii impartzeau resemnatzi o pizza in Music Pub si se intrebau de ce nu functzioneaza lucrurile in Romania.

E o gramada de kitsch aici care nici nu stiu cui se adreseaza, ca si pe fanii Piratzii din Caraibe ii umfla rasu la clipuri ca cel de mai jos, insa Myrath e o borna interesanta in istoria heavy-metalului modificat genetic. Am mai tras cu urechea la ei si pe vremuri asa ca reusesc sa fac abstractzie de videoclipurile cu dansatoare din buric si inghitzitori de flacari. Muzical trupa are o coerentza deosebita in imbinarea ingredientelor, iar albumul asta e varful carierei: partea heavy-metal are ceva din Kamelot si Symphony X, iar partea de manele e mai pronuntzata decat in trecut (inclusiv cu strofe in araba si un cover interesant din portofoliul pop tunisian).

***************************************************

MaidaVale - Madness is Too Pure

Am cu feminismul o relatzie de tip love/hate - azi ma incanta cate o autoare/artista (chiar politiciana, dar nu de la noi) rafinata ideologic, a doua zi ma scoate din sarite cate un grup de isterice solicitand infiintzarea Registrului Natzional al Erectziilor din Culpa. Multe lucruri bune nu s-au intamplat pe lumea asta din simplul motiv ca ala care le-a propus era teribil de antipatic(a). Si multe lucruri oribile s-au intamplat doar pentru ca cei care le-au propus erau niste "dragutzi".

In general prefer sa lucrez cu contzinut si nu cu forme, asa ca albumul cvartetului de suedeze hippy MaidaVale mi-a adus mai multe convingeri feministe decat Miley Cyrus aratandu-si chilotzii, ori decat "cea mai feminista guvernare din istoria Romaniei". E o restantza muzicala de anul trecut pe care am apucat sa o aprofundez abia recent, insa m-am indragostit irevocabil de toate cele 4 membre ale trupei, iar piesa asta de jos mi-a stat pe repeat cateva saptamani. Recomandat amatorilor de Blues Pills, Jess and the Ancient Ones etc. insa toate alea erau grupuri barbatesti cu o fata bagata in fatza ca sa atraga simpatie, in timp ce MaidaVale sunt the real shit.

Inspirate in egala masura de clasici ca Janis Joplin si retrofitzi ca Graveyard, gagicile astea-s la doar al doilea album insa il astept deja cu sufletu in gura pe urmatorul si sper sa aiba o viatza mai lunga decat restul trupelor de gen. Necazu e ca genul asta de trupe nu supravietzuiesc mult, caci feministele au prostul obicei de a se certa intre ele din prostii.

***************************************************

Fire! Orchestra - Arrival

Un album insidios, se strecoara pe sub piele si intre urechi chiar daca-l lasi in surdina, recomandat consumatorilor proiectelor lui Toby Driver (mai mult pentru spirit decat pentru asemanarile sonore). Pana la un punct proiectul Fire! Orchestra se asocia cu jazzul (unii membri au cantat cu Tonbruket si alte trupe nu-jazz scandinave), insa materialul asta nou e inclasificabil. E un album mindful si lipsit de excese, probabil inspirat de recenta colaborare a liderului Mats Gustafsson cu proto-prog-rockerii nemtzi Faust.

Saxofonistul suedez Mats Gustafsson are multe proiecte nastrushnice (in colaborarea cu Faust au mai fost implicatzi si rapperii pshedelici Dalek, vezi aici) iar orchestra sa Fire! a fost un big-band de improvizatzie apreciat in festivalurile jazz din ultimii ani. Acum si-a redus orchestra de la 28 de inshi la 14, pot circula cu un singur microbuz, asa ca e ceva mai putzina galagie pe acest album, chiar destul de multa liniste. Improvizatziile big-band de pe precedentele materiale (asta e capitolul 4 dintr-un ciclu de albume) lasa acum locul unui safe space in care se scalda voci feminine si solouri stranii, plus doua coveruri bizare dupa artisti pop obscuri ai anilor 70 (Chic, Robbie Basho).

***************************************************

Dub Trio - The Shape of Dub to Come

Asta e o trupa obligatoriu de ascultat daca vrei sa pari destept, cum mai par io cateodata. Dub Trio au un sound cu totul deosebit in contextul rock modern, cu un bass gros ca rântashu, pe motiv ca ei ar fi inventatorii conceptului dub-metal. Fiecare gen muzical a fost corcit candva cu mizeria aia numita "dub" - un schelet de reggae de pe care scotzi absolut toata carnea, pastrand doar ritmul. Apoi pui ceva in loc - unii au inventat dub-jazz (vezi proiectul Nordub, am scris in Dilema), o vreme a avut succes dubstepu, insa in general hibridizarile dub sunt ispravi izolate. Aici avem o trupa care si-a dedicat intreaga cariera mixului dub-metal, pornind de la teorema dub is a process, not a genre.

Fiecare membru al trupei lucreaza in mod curent cu superstaruri pop (de la 50 Cent la The Fugees) iar albumele lor beneficiaza de sustzinatori importantzi - vezi piesa de mai jos cu tipu de la Melvins, mai au cu vocalu de la Mastodon si cu multifinalista Grammy Meshell Ndegeocello. Au avut mereu influentze sensibile de la Melvins si Mastodon, asa ca e oarecum firesc faptul ca i-au invitat pe respectivii pe acest album. Eu am aflat de ei de la Mike Patton care i-a promovat la un momendat, iar la aparitzia albumului asta am stiut dinainte sa-l ascult ca va fi unul dintre varfurile anului.

***************************************************

Roger Alan Wade - Simmering Rage

Albumul folk-country al anului (deocamdata) vine de la varul lui Johnny Knoxville. Multe din chestiile care se gasesc pe youtube despre Roger Alan Wade sunt in asociere cu Knoxville - au ceva podcast impreuna, au facut piese silly pentru coloanele sonore ale filmelor Jackass (redneck hit-uri cu titluri de genu "If you're dumb you gotta be tough"). La prima vedere pare un individ a carui cariera se datoreaza exclusiv nepotismului si parodiei.

Totusi Wade e un individ mai serios decat ar sugera asocierea respectiva - si-a facut ucenicia pe langa Johnny Cash si Waylon Jennings dezvoltand acele abilitatzi de storytelling de care ai nevoie ca sa ramai in istorie drept o legenda country. Au fost vremuri cand nu existau cartzi de self-help, lumea isi lua sfaturile despre viatza din cantece iar genul country s-a specializat in a livra sfaturi si povesti. I would rather consider myself a communicator, than a singer, zice cantaretzu. Versurile sofisticate si cursive sunt scoase in fatza de acompaniamentul minimal al unei chitari, cu povesti de pe vremea cand artistul lucra in fabrici si dormea intr-o garsoniera uitandu-se la tavan with a simmering rage (conceptul ce da titlul albumului).

Cariera lui Roger Alan Wade se imparte in doua etape mari - cea de alcoolic ("a 35 years nonstop party") si cea sober, inceputa de catziva ani cu spaima ca ii va omori inspiratzia. Albumul asta demonstreaza ca n-are motive de ingrijorare (desi exista suspiciuni ca unele piese au fost compuse pe vremea cand mai tragea la masea).

***************************************************

Sermon - Birth of the Marvellous

Un album despre efectele psihedelice ale sentimentului religios acut, la muribunzii care au nevoie de o forma radicala de self-help in gestionarea certitudinii propriei mortzi. In consecintza si numele proiectului si structura pieselor sunt gandite in cheie ritualico-ceremoniala, fara sa intre in zona parodica (gen Ghost, Batushka). Inovatzia albumului sta in tobele care domina de la un capat la altul si fac un duet interesant cu vocea calda, lasand restul instrumentelor in spate, apropiindu-se de misticismul psihedelic-fractalic a la Tool. Totul e construit in jurul dialogului tobe-voce, cu tobele preluand rolul unei a doua voci ce comunica intr-un limbaj articulat dintr-o alta lume.

Proiectul e invaluit in mister, insa mai toate barfele despre trupe invaluite in mister s-au dovedit nefondate. N-a fost nici o celebritate in spatele mastilor de la Ghost, Batushka, nici macar in Slipknot daca urmarim firul istoriei. Asa ca probabil nici aici nu e, desi senzatzia ca asta de la voce ar putea fi din Katatonia e destul de puternica (mai ales pe piesa de mai jos). Individul se semneaza misterios "Him", dar despre toboshar s-au scurs informatzii ca ar fi cantat in diverse trupe death metal (Vader). Sermon sunt promovatzi in mediile prog-rock, insa nu seamana cu mai nimic din ce asociem cu eticheta respectiva. Un hibrid de Tool si Katatonia ar fi probabil cea mai apropiata referintza.

***************************************************

Bloody Hammers - The Summoning

Lunatics have now taken over, ar fi sloganul cel mai adecvat pentru guvernarea pe care suntem nevoitzi sa o traim.

Ma intreb de ce la noi n-a prins niciodata cultura goth, ma refer la cea autentica, nu la trupa Gothic din Lupeni. Au fost cateva tentative - site-ul Darkromania prin 2000, doua-trei trupe indecise si timorate, barul Umbra de Noapte care n-a prea rezistat la Cluj, partyurile lui Padre (cam slab frecventate). Facem bani din agroturismul vampiric (cu dansatoare in costum popular) dar n-am fost in stare sa producem o bucatzica de nisha culturala in zona asta, desi mai toate tzarile din UE au asa ceva. Suntem un popor celebru prin contributziile involuntare la cultura horror - de la Dracula la criminalu din Caracal. Insa mai degraba se va gasi vreun antreprenor sa-si deschida o franciza de jocuri Caracal Escape Room decat sa avem vreodata un festival/eveniment goth serios. Asa ca stam si ne holbam la ce fac altzii, ca tinerii aia care au fantezia de a canta intr-o trupa dar se ingrijoreaza ca ce-o zice doamna diriginta daca i-ar vedea imbracatzi asa pe scena (avem in schimb heavy metal despre Stefan cel Mare si Zamolxe, ceva ce doamna diriginta ar aproba).

Uite de exemplu duetul Bloody Hammers chiar se lauda ca vine din Transilvania, insa nu e Transilvania noastra ci un judetz cu acelasi nume din North Carolina. Ne-au furat americanii si chestia asta. M-am indragostit de trupa la albumu trecut si nici asta nu e mai prejos, desi la prima ascultare are mai putzine instant classics (e mai alert/punk, cu mai putzine balade catchy). Clipurile inspirate de cinema-ul horror clasic pot lasa o impresie de parodie, insa piesele sunt atent ticluite, cu un sound intre momentele melodioase dark de la Misfits si albumele goth de la Tiamat. Adica aproape de intentziile initziale ale goticului muzical - de a fi o forma melodioasa de punk.

***************************************************

Fotocrime - Principle of Pain

De departe cea mai buna imitatzie de Sisters of Mercy pe care am ascultat-o vreodata, uneori superioara originalului datorita soundului modern, mai ingrijit decat ce puteau face SoM cu sculele de pe vremea lor. Fotocrime au fost una din revelatziile Roadburnului de anul asta, din pachetul post-punk care a ocupat o bucata mare in programul festivalului.

Teoretic e un debut, practic trupa e formata din ramashitze de la trupele (mai punk/metal) Coliseum si Young Widows, plus un laptop care (ca si la Sisters of Mercy) a capatat nume si statut de membru oficial subnumele Mother - e ceva firesc, caci lui i se datoreaza modificarea drastica de sound si distantzarea fatza de trupele din care s-a nascut acest proiect. Liderul Ryan Patterson zice ca oricum in trupa Coliseum lucrau doar el si sintetizatorul, iar compozitziile erau pasate colegilor doar pentru a le da o forma punk-metal, la care acum a renuntzat. A mai investit si in imagine, acum individu arata ca un motociclist cu inclinatzii literare care-si parcheaza motocicleta prin cimitire si umbla noaptea cu ochelari de soare.

De vreo 15 ani incoace se tot resusciteaza muzici de factura optzecista, insa cel mai adesea prin trupe semi-prefabricate de hipsteri si pastishe ironice. Aici avem un proiect onest al cuiva care s-a scaldat in multe stiluri cautand nuantza perfecta de "dark".

***************************************************

Boss Keloid - Melted on the Inch

Grup britanic care a parcurs intr-o perioada scurta drumul de la un sludge mocirlos cam boring la un stoner englezesc decent si in final la unul din cele mai bune albume ale anului (trecut), cu un sound interesant la intersectzia dintre Orange Goblin si Opeth. In amintirea amicului raposat care mi-a recomandat trupa asta am ascultat-o destul de mult si pana la urma am prins drag de album (in general asta e un top al revelatziilor personale, o trupa consacrata tre sa scoata ceva cu totul deosebit ca sa o recomand aici).

Boss Keloid s-au reinventat destul de drastic, introducand multe clape, aerisind partea de metal si facand un pas destul de hotarat inspre rockul progresiv. E genul de trupa care pare ca s-a nascut la tzara si acum incearca sa se integreze intre hipsterii de la orash. Pe ceva site erau caracterizatzi drept the fun version of Mastodon si comparatzia are destul sens (in special pentru piesa de mai jos) insa la fel de des imi aduc aminte de Opeth intr-o versiune mai bruta, pentru bautori de bere, insa cine stie ce vor aduce urmatoarele albume. Cu ocazia asta as atrage atentzia si asupra casei de discuri Holy Roar care-i gazduieste si au avut o sectziune dedicata la Roadburnul de anul acesta (din pacate nu si trupa asta).

In fine, mi s-a terminat berea, inchei articolul aici.