Unele editzii se tzin simultan, cum a fost anul acesta Berlin cu Londra in acelasi weekend, cu trupele chinuindu-se sa zboare dintr-un oras in altul, de unde o probabilitate mare ca ceva sa nu functzioneze - la Londra au fost 3 concerte anulate, dintre care doua se numarau printre cele importante (Monkey3 si Naxatras).
E in mod clar un business mai degraba decat un festival capabil sa acumuleze traditzie, avand un numar de neajunsuri flagrante:
- In intreaga editzie o singura trupa a avut proiectzii video pe fundal, iar alte doua au avut un logo afisat pe un cearshaf, in rest toata lumea a cantat fara nicio componenta vizuala. Ori la un festival care se doreste unul al muzicilor de imersiune sinestezia audio-vizuala e esentziala, iar faptul ca DesertFest nu pricepe asta dupa catziva ani de cand s-a inventat e semn ca e organizat de idiotzi;
- Pentru un festival care isi cunoaste deja locatziile si are o oarecare experientza e inadmisibil sa sa aiba probleme cu sunetul la sala principala (o sala relativ celebra unde au cantat de-a lungul vremii Nick Cave, Amy Winehouse s.a.m.d.). Problema e cat de cat compensata de sala Roundhouse - are sunet excelent si emana istorie: infiintzata in 1964, i-a facut faimosi pe The Ramones, au inregistrat acolo albume live Beatles, Rolling Stones, Lady Gaga si Opeth. E una din salile de concert perfecte, din pacate folosita doar in ultima zi a festivalului asa ca am prins doar 3 concerte acolo si nu dintre cele care ma interesau;
- Pretzurile in Camden Town sunt sinistre, se cheltuie mai mult decat la Roadburn desi vezi mai putzin si mai prost. Festivalul nu se simte pe strazi, e doar unul din 100 de evenimente care au loc simultan in zona iar strazile sunt pline de trecatori care fac shopping, nu sunt nicaieri terase unde sa ai ocazia sa stai la baut cu trupele. Ca sa nu mai vorbesc de romanii care se duc la DesertFest si sfarsesc tot la shopping, fara sa vada mai nimic;
- Trei dintre cele cinci sali ale festivalului nu sunt altceva decat pub-uri inghesuite in care incap 100 de inshi si daca nu te numeri printre ei potzi sa-tzi pui pofta in cui. Iar sala Roundhouse de care ziceam e atat de departe de restul incat odata ajuns acolo itzi iei gandul de la restul festivalului si te multumesti cu ce s-a nimerit in programul salii respective;
- Publicul nu are diversitatea internatzionala a Roadburnului, e alcatuit preponderent din tractoristi englezi care au votat cu Brexitul iar daca nu vorbesti engleza cu accentul lor local se prefac ca nu te intzeleg;
- Programul e mai degraba monoton, specializat pe stoner si doom, cu o slaba diversitate stilistica (mai ales daca ramai intzepenit intr-o singura sala), cu foarte multe trupe locale (londoneze) bagate la deruta printre trupele mari. Exista totusi o sala mica unde se canta doar country si folk obscur, insa e intr-unul din puburile mici de care ziceam, n-am reusit sa intram niciodata acolo.
Printre concertele reusite se numara cele de la Roundhouse, care mi-au placut oarecum fara sa vreau, datorita locatziei si sunetului excelent. Acolo au fost All Them Witches - hipsteri blues-rock care au adunat ceva faima meritata in ultimii ani si Fu Manchu - veterani din generatzia Kyuss, mai degraba hard rock pentru motociclisti (o versiune mai anosta a celor de la Monster Magnet). Toate cele trei concerte au fost ridicate de entuziasmul publicului si de solemnitatea salii Roundhouse bantuita de fantomele istoriei. Am mai remarcat si trupa Witch, infiintzata de chitaristul defunctului grup grunge Dinosaur Jr (contemporani cu Nirvana) - si astia-s trupa pentru motociclisti, mai aproape de Motorhead si mult mai fun decat Fu Manchu. De fapt Witch au fost revelatzia editziei pentru mine, insa pe youtube nu e nici un clip decent cu ei asa ca las doar o mostra din All Them Witches.
La sala principala a festivalului au fost trupele care ma interesau cu adevarat - Amenra, Kadavar, Om, Wovenhand, din pacate doar prima a avut proiectzii video iar restul toate au avut derapaje de sunet (ceea ce te obliga sa cunosti piesele, sa mai completezi de la tine ce nu se aude). Ma rog, nu au fost derapaje mai grave decat la Rockstadt, dar nu te astepti ca un festival scump la Londra sa aiba sunet mai prost decat DBE la Alba Iulia, asa ca itzi ia ceva sa te acomodezi cu frustrarea respectiva. Pana la urma Amenra s-au evidentziat ca singurii cu suport video de la scena respectiva, aratand din cauza asta ca un fel de headlineri. Om s-au prezentat intr-un format diferit decat ii stiam de acu ceva ani - in loc de negrul ala responsabil cu clapele si bucatzile mai etno a fost un tinerel angajat sa emuleze niste variante mult simplificate ale portziunilor respective.
Tot la sala principala l-am prins in sfarsit pe Jaye Jayle (trupa de acompaniament a Emmei Ruth Rundle, un fel de Nick Cave diluat dar are shanse sa devina popular intre hipsteri - vezi o mostra mai jos). Au mai fost grupul de death metal scarbos Grave Miasma (un fel de Morbid Angel, inexplicabila includerea lor in program, pana am aflat ca sunt londonezi si probabil locuiau prin vecini), ucrainienii Stoned Jesus (inexplicabila popularitatea lor, probabil datorata notorietatzii numelui si exotismului de a veni din Ucraina caci muzica lor mi se pare anosta) si Elephant Tree (alta trupa care era acolo in virtutea faptului ca sunt londonezi si au fost amestecatzi cu numele importante ca sa para si ei mai importanti).
La concertele din pub-uri n-am prea reusit sa intru, desi acolo sunetul a fost ok - ma bucur ca i-am prins pe norvegienii Arabrot, unul din varfurile festivalului (un fel de Nick Cave din tineretze, ceva mai suprarealisti si mai funny). Au fost si multe trupe debutante pe scenele din puburi, majoritatea sunau la fel - am retzinut doar doua nume cat de cat interesante dintre astia tineri: Alastor si Kalloused. Desi genul ala de trupe vin si la Cluj la 20 de lei buchetu. Arabrot insa e ceva musai de vazut.
In sfarsit, o alta chestie pe care trebe musai sa o faca cine merge in Londra si din care as vrea sa imi fac un sanatos obicei sunt musicalurile live care se joaca la o gramada din teatrele de pe-acolo. O moda care la noi abia incepe sa se strecoare (excelent Mesterul Manole in regia lui A. Majeri cu costume de Lucian Broscatean desi termenul musical e putzin fortzat acolo). In Anglia astia fac musicaluri dupa absolut ORICE, inclusiv dupa filme horror (Evil Dead, Beetlejuice, Toxic Avenger etc.) Am prins cat am fost acolo unul din hiturile absolute ale genului - Book of Mormon scris de creatorii South Park.
E mai mult decat a merge la teatru de comedie sau la stand up comedy - dincolo de poante ies in evidentza muzica supercatchy (atmosfera e de concert mai mult decat de teatru), ingeniozitatea scenografica (decoruri pe rotzi, vizibilitatea manipulata din lumini si umbre), iar actorii au o prezentza fizica si sonora care te tzin in priza, e imposibil sa te plictisesti (spre deosebire de teatrul traditzional la care de multe ori casc dureros). Sigur, Book of Mormon e mai speciala, fiind si o piesa obligatorie de vizionat de catre orice popor indecis intre creshtinism si creshtinopatzie. Sper ca acu dupa ce Trinitas TV au castigat drepturile de televizare a Festivalului Enescu sa incerce sa obtzina drepturi si pentru Book of Mormon:
E mai mult decat a merge la teatru de comedie sau la stand up comedy - dincolo de poante ies in evidentza muzica supercatchy (atmosfera e de concert mai mult decat de teatru), ingeniozitatea scenografica (decoruri pe rotzi, vizibilitatea manipulata din lumini si umbre), iar actorii au o prezentza fizica si sonora care te tzin in priza, e imposibil sa te plictisesti (spre deosebire de teatrul traditzional la care de multe ori casc dureros). Sigur, Book of Mormon e mai speciala, fiind si o piesa obligatorie de vizionat de catre orice popor indecis intre creshtinism si creshtinopatzie. Sper ca acu dupa ce Trinitas TV au castigat drepturile de televizare a Festivalului Enescu sa incerce sa obtzina drepturi si pentru Book of Mormon:
No comments:
Post a Comment