Roadburn 2019 - concertele supercool

In sfarsit, despre concertele tari de la Roadburnul de anul acesta. Despre celelalte concerte am povestit aici si aici.

Daughters au avut anul trecut unul din albumele favorite ale planetei rock, prezentzi in mai toate topurile anuale. Au fost pastoritzi la casa de discuri a lui Mike Patton si imprumuta multe trucuri de la acesta, atat in compozitzii cat si in prezentarea live hiperenergica (albumul lor de relansare umple cu succes golul lasat de a doua retragere a celor de la Faith No More). Interesant ca Daughters se lansasera la inceputul anilor 2000 ca trupa grindcore, dupa care s-au tot razgandit si reformat pana sa ajunga la aceasta formula masticabila, aliniata la cerintzele rockului (post)modern. Concertul a fost foarte energic, vocalu a spart cu capu o camera de filmat si si-a spart propriul cap intr-un microfon, s-a cocotzat pe tejghele, a sarit in capul oamenilor, tot ce trebuie. Iar sound-ul sofisticat al albumului a fost reprodus perfect. O trupa obligatoriu de vazut in concert acum, cat sunt calzi, caci pare un proiect modificat genetic in laboratoarele lui Patton si nu o trupa reala care sa reziste in timp.

Dupa Daughters, albumul de revenire a celor de la Sleep dupa 20 ani de absentza a fost al doilea cel mai apreciat album rock al anului trecut, pe mai toate siteurile de specialitate (exceptzie face MetalStorm, care anul asta au ajuns pentru prima data la Roadburn dupa ce 20 de ani s-au prefacut ca festivalul nu exista; pana si MetalFanul romanesc le-o luase inainte).

Asadar Sleep s-au numarat printre vedetele editziei, avand la dispozitzie 2 concerte a cate 2 ore bucata, timp berechet sa-si cante cam tot catalogul totalizand sub 4 ore de muzica - in anii 90 avusesera o cariera efemera, lumea i-a tzinut minte mai mult datorita notorietatzii titlului Dopesmoker iar ulterior datorita proiectelor mai sofisticate ale membrilor trupei (High on Fire, Om). Primul dintre cele doua concerte a umplut la refuz sala mare de la Roadburn. A inceput cu un intro de un sfert de ora de conversatzii inregistrate ale astronautzilor NASA si un sentiment de "taking off" datorat soundului MASIV care a atins in mod insistent acea "brown note" care te imbie sa faci pe tine. Daca Dragnea vedea cata lume cu ochi injectatzi a fost la concertul asta ne scotea a doua zi din Uniunea Europeana. Noroc ca a iesit singur.

Fotocrime au fost una dintre revelatziile editziei, superdansabili si catchy, cu puternice influentze Sisters of Mercy, unul din albumele mari ale anului trecut care mi-a scapat topului anual insa o sa-l bag musai in topul acestui semestru. E un album de debut, insa muzicienii nu-s debutantzi, e proiectul vocii defunctului grup punk Coliseum - individul s-a apucat cu Fotocrime de ceva cu totul diferit si MULT mai cool. Mostra de mai jos ar trebui sa convinga orice amator de post-punk.

Pe Anna von Hausswolff o vazusem la DBE (sunt destul de multe trupele care intai au vizitat acel mini-Roadburn al nostru), insa acu am avut ocazia sa o vad la scena mai mare, cu un concert mai lung, sunet mai tare si ceva piese noi. A reusit si de data asta sa domine scena cu statura ei marunta si vocea imensa, totul a sunat masiv si concertul a durat suficient de mult incat sa nu para ca are intro-uri prea lungi (la DBE avusesem impresia ca dureaza mai mult intro-urile decat piesele). Nu stiu cat de faimoasa e (intzeleg ca a bagat-o in seama Nick Cave recent) insa daca nu se lasa de meserie in 20 de ani vom vorbi de ea cum vorbim acum de Diamanda Galas sau Lisa Gerrard.

Francezii Birds in Row au fost revelatzia punk a anului trecut si au avut la Roadburn unul din cele mai napraznice concerte ale editziei, intr-o sala ceva mai mica, ideala pentru acest gen de latrat socialist foarte intens, umpic emo, cantat in pantaloni scurtzi. Un amic zicea ca nu-i poate lua in serios pe francezi cantand punk, insa mie mi se pare ca treaba are sens pe masura ce punkul migreaza dinspre anarhismul englez (mai corect denumit "haosism") spre un fel de sexo-marxism. Birds in Row e genul de trupa pe care USR i-ar fi bagat la puscarie pentru promovare de idei comuniste. Cand vom avea trupe din astea in Romania atunci pot spera si Demos sa fie luatzi in serios, pana una alta suntem un popor mult prea pasionat de rat race-ul utopiei capitaliste.

Una din experientzele oculto-mistice oferita de aceasta editzie au fost belgienii Wolvennest care la scena mare au avut loc sa se desfasoare cu decoruri si inregistrari video morbide. Nu mi-e clar ce legatura are trupa cu austriecii Der Blutharsch - seamana destul de mult la sound si au avut chiar un album impreuna, insa nu cred ca au membri comuni (cel mai probabil astia sunt niste ucenici ai austriecilor, si aceia fiind cunoscutzi pentru promovarea de valori sorosiste, imorale si necrestinesti). E o muzica monotona ce mizeaza pe cadentza ritualica si un mix audio-video hipnotic, iar la Roadburn au avut toate conditziile pentru a-si impresura publicul cu farmece si bozgoane intunecate.

Twin Temple au oferit, dupa Wolvennest, a doua ocazie de ritual satanic in postul Pashtelui, de data asta cu un twist cu totul special - trupa promoveaza "feminismul satanic", justificat de parerea conform careia religia a fost inventata de barbatzi pentru a tzine femeile prizoniere sub oranduirea patriarhala. Cumva ideea are sens, dar astia sunt primii care indraznesc sa lege satanismul de feminism. Am fost partas chiar la un ritual improvizat prin care un membru masculin din public a fost chemat pe scena sa se dezica explicit de patriarhat. Trupa are o doza serioasa de parodie - ai impresia ca te uitzi la Stefan Banica Jr. in duet cu Andreea Marin, recent convertitzi la satanism. Pe mine m-au distrat insa teribil, creca trebuie sa vii din Romania ca sa nu ai simtzul penibilului la acest gen de showuri.

Street Sects au un spectacol de pomina, din pacate limitat la 25 de minute, insa minute traumatizante care te lasa gafaind. Volumul sunetului e dificil de tolerat, cu vocalul alergand prin multzimea confuzata in bezna si fum, atacata cu stroboscoape si pocnituri de petarda. Dupa 5 minute pierzi simtzu orientarii, nu mai e clar in care parte e scena, cine danseaza si cine urla panicat dupa ajutor. Din pacate albumul nu reuseste sa sugereze toate astea, insa suna orisicum interesant. Grupul vine de la Flenser Records, care pastoresc numai muzica interesanta - Kayo Dot, Planning for Burial, King Woman etc.

Pe Morne nu-i ascultasem deloc, am intrat la ei bagat cu fortza de un amic care se ocupa in mod curent cu educarea mea muzical si se jura ca o sa-mi placa - a fost ultima lui recomandare si ultimul lui Roadburn (a raposat dupa festival iar fara el topurile muzicale de pe blogu asta vor fi mult mai serbede). E oarecum inspaimantator ca trupa asta se numeste Morne iar albumul are titlul To the night unknown. E post-metal melodios mai aproape de ce se face prin Europa (ceva intre Year of No Light si Amenra) decat de Neurosis si imitatorii lor (liderul grupului e un polonez fugit in SUA). Nu sunt foarte diversi stilistic insa au un excelent simtz al melodiei, cu piese lungi care curg unse.

In sfarsit, un eveniment major al editziei a fost concertul colaborativ al Emmei Ruth Rundle cu Thou, doua dintre grupurile cu statut de invitat special (Thou au avut in fiecare zi cate un concert). Nu stiu cat au avut vreme sa compuna impreuna, se pare ca au prezentat unele piese in premiera si au promis ca va iesi si un album din combinatzia asta. Au avut un emotzionant cover Cranberries cantat intr-o maniera cu totul surprinzatoare - un omagiu excelent adus raposatei Dolores (influentza majora asupra Emmei). Din pacate nu exista inca nicio marturie video (inteligibila) a colaborarii dintre ea si Thou, asa ca pun cate o mostra de la fiecare parte - in prima il vedetzi si pe Jaye Jayle, care a fost trupa de acompaniament pentru Emma Ruth (au avut si propriul concert, peste care am sarit caci i-am vazut cu alta ocazie).