Roadburn 2019 - concertele asa si-asa

Poza de deasupra e de la safari-parkul de langa Tilburg, cea mai interesanta varianta de cazare la Roadburn, in niste casutze de vacantza printre care zburda rinocerii si strutzii, cu riscul sa te manance daca nimeresti beat intre ei. Plus deranjul de a asculta noaptea rockeri betzi cantand The Lion Sleeps Tonight.

Mereu am stat acolo insa anul asta am facut eroarea de a duce prea multzi oameni ceea ce are drept consecintza ca am fost repartizatzi in casele mari cu peretzi din material de cort - in consecintza am rabdat un frig teribil, a fost nevoie de saci de dormit, am fost tentat sa spintec un rinocer de ala si sa ma culc intre intestinele sale aburinde. Era obligatoriu sa te imbetzi ca sa nu simtzi frigul, ma mir ca nu m-au gasit degerat. De tzinut minte pe viitor - casele de maxim 6 locuri sunt cu peretzi normali si incalzite adecvat insa in cele mari asteptzi rasaritul Soarelui cu ochii pe cronometru, doar-doar o sa te mangaie o raza de caldura.

Ziceam data trecuta ca in 2019 a fost o editzie Roadburn dominata de femei si ideologie feminista. Cred ca mai corect spus ar fi ca a fost dominata de trupe cu MESAJ, cu ideologie comunicata deopotriva pe cai vizuale si lirice - de la feminism satanic la ecologism, neo-comunism, vegetarianism si chiar LGBT - in general revolutziile sau utopiile cu care cocheteaza hipsterii. Motiv pentru care metalistii mai harshaitzi acuza festivalul ca s-a hipsterizat, chestiune cu care nu-s chiar de acord caci diversitatea trupelor bruiaza serios zona de comfort a respectivului segment demografic (cel putzin asa cum s-a format el in bulele de la noi, intre cafenele si sesiuni de mindfulness). Totusi ceva sambure de adevar este in acuzatzia respectiva - observ de ceva vreme prezentza, in ziarul zilnic al festivalului, a lui Kim Kelly - cea care a introdus muzica metal in cuprinsul Pitchfork (facand posibila popularitatea unor Deafheaven sau Thou la un public care inainte râdea in gura la auzul termenului "metal") si cea care a scris pentru prima data in Vice despre acest festival (aici il numea "Best Heavy Festival in the World"). Posibil ca hipsterizarea festivalului sa poata fi corelata cu implicarea persoanei respective. Insa la cum a sunat editzia asta e o miscare pe care o aprob intru totul.

In fine, in articolul trecut am povestit despre concertele din care am vazut doar bucatzi, mai jos e vorba de concertele pentru care am avut un interes anume, fara sa fie totusi ceva ce as recomanda ca musai de vazut.

Vile Creature sunt un cuplu de americani supraponderali care urla ca din gura de sharpe, un post- metal ecologist cu concepte vizuale interesante. A fost primul concert pe care l-am prins la festival si s-a dovedit a fi o incalzire excelenta insa e o trupa cam de hruba, facuta pentru concerte mici si isterice de la care iesi supernervos fara sa stii exact de la ce tzi se trage. E fenomenul ala psihologic in care daca stai o vreme intre oameni care rad parca itzi vine si tzie sa razi fara motiv. Doar ca aici nu se radea ci se tzipa.

Hexvessel ar fi trebuit sa fie unul dintre concertele mari ale festivalului si e prima data cand i-am vazut la o scena mare (ei fiind, intr-o forma sau alta, invitatzi permanentzi ai festivalului). Din nefericire in acest concert s-a cantat exclusiv noul album, care e printre cele mai slabe din portofoliul lor. Asta de mai jos e singura piesa care imi place de pe el. Totul s-a auzit super, grupul se stie face placut indiferent ce canta, insa as fi preferat sa aud si altceva decat albumul asta care pare facut pentru campania electorala a Partidului Ecologist.

Francezii marxisti Territoire au fost una din surprizele festivalului insa e ceva greu de inghitzit si nu pot recomanda cu inima ushoara. E muzica electronica cu stroboscoape agresive ce imbie la epilepsie, un fel de Haxan Cloak mai dansantzi dar si mai diluatzi (cam lungi intro-urile ambientale). Canta exclusiv despre noile forme de sclavagism instituite de capitalism, desi versurile nu se intzeleg caci vocea e filtrata (inclusiv live) prin tot felu de efecte interesante.

Alta revelatzie a editziei au fost L'Acephale, grup obscur de black metal atmosferic din SUA, desi numele trupei e frantzuzesc - inspirat de numele revistei (si societatzii secrete) infiintzata de Georges Bataille. Versurile sunt uneori in germana iar unul din albume contzine coveruri dupa trupe japoneze, finlandeze, plus Current 93. E un proiect foarte personal si bizar, arata ca un one man band al unui tip de 50 de ani insotzit de copiii lui pentru prezentarea live. Nu se prea gasesc informatzii despre individ, arata ca un manager de call center care nu vrea sa afle cei de la serviciu ca in timpul liber mai canta black metal cu familia. Un proiect enigmatic de black metal intelectualist destul de departe de retzetele americane recente (Wolves in the Throne Room, Deafheaven) si pe care il gasesc tot mai interesant de atunci incoace. A scos chiar acu un album nou, uite o mostra:

Soft Kill sunt un post-punk cam obosit si de moda veche, o trupa americana care copiaza si imita la greu ce se facea in Anglia intr-o alta epoca. Au fost si pe la Cluj, a inceput sa prinda acest revival post-punk si pe la noi desi am impresia ca se va dovedi un fenomen mai efemer decat alte revivaluri recente. In principiu pentru ca e un gen in care e esentzial sa fii britanic, iar cand trupele astea vin din SUA am un sentiment de inadecvare si impostura. Dar au sunat foarte profi - nu stiu daca din cauza albumului pe care l-au cantat sau pentru ca la Roadburn orice kkt suna bine.

Throane sunt niste francezi din anturajul Amenra, mizand pe acelasi metal atmosferic cu scenografie elaborata - grupul canta mai mult cu spatele la public, aranjatzi in jurul unui monument ocult. Cui ii place Amenra ar trebui sa-i placa si de astia, desi sunt ceva mai monotoni (sau mai putzin comerciali, ar spune fanii care prefera trupele cata vreme sunt obscure). Grupul a venit la pachet cu alte doua proiecte in care sunt implicatzi membrii sai - Ovtrenoir si Treha Sektori - insa alea au cantat la scenele mici unde n-am mai incaput. E un colectiv franco-belgian interesant din care incep sa iasa proiecte tot mai diverse, sunt suficient de obscure incat sa poata fi aduse si in Romania (pe Treha Sektori i-am prins si la noi intr-o cafenea acu ceva ani).

Noisepicker e un foarte catchy proiect blues-metal al unui chitarist obscur insa veteran - canta de 30 de ani dar singura trupa cat de cat cunoscuta prin care a trecut e Firebird (alaturi de chitaristul din Carcass). In grupul asta face duet cu un baterist adolescent iar muzica, desi suna cam brut/nefinisat, e atent croita din refrene catchy, versuri fredonabile si solo-uri blues excelente pentru un bar de rockeri. Fanii hibridului blues-metal, sa zicem Midnight Ghost Train ori The Devil and the Almighty Blues, ar fi incantatzi de grupul asta.

Maalstroom a fost unul dintre proiectele comisionate, deci nu exista ca trupa, probabil nici nu va mai exista caci a fost incropita ca eveniment special de prezentare a black metalului olandez (si totodata ca un prohod neplanificat al unuia din membrii Dodecahedron - vedeta locala care a murit chiar in ziua de dinaintea concertului). Am mentzionat deja ca programul inclusese o lista de vreo 7 trupe de black metal olandez de care n-auzise nimeni, iar pe deasupra au venit cu acest proiect Maalstroom in care pe fiecare piesa s-au permutat intre ei membri ai celor 7 trupe oferind mostre diversificate din ideile fiecareia. Au fost unele bucatzi interesante - e un fel de black metal orashenesc, fara nimic din simbolurile naturaliste, vikinge sau oculte cu care e asociat traditzional genul. Poate a contat si faptul ca proiectul a fost finantzat de primaria Tilburg si au vrut sa faca ei ceva mai artsy fartsy si sobru. Singurele trupe care mi-au atras atentzia din colecivul respectiv sunt Turia si Laster, ultimii au si un album nou, vezi mai jos:

Ulcerate a fost una din putzinele trupe death metal prezente la aceasta editzie, o participare neobisnuita, venitzi hat din Noua Zeelanda. Dupa ce i-am evitat pe At the Gates am zis sa vad totusi si un concert death metal. E aici o grohaiala infernala cu o instrumentatzie interesanta din noul val de death metal disonant-alambicat care domina topurile metal (de la revenirea celor de la Gorguts incoace nu a fost an sa nu intre 1-2 trupe de gen prin topurile marilor publicatzii, inclusiv Pitchfork). N-am idee despre ce canta baietzii astia - de regula in genul asta se canta teme lovecraftiene insa am impresia ca astia sunt ceva mai clasicisti in versuri (amintesc de Death).