Filme musai: Annihilation, A Quiet Place, What We Do in the Shadows, Life on the Road, Under the Shadow

Under the Shadow

(regizat de Babak Anvari, iranian)

Primul ghost story din istoria cinemaului iranian, reusind in acelasi timp sa analizeze locul femeii in societatea iraniana si sa prezinte atmosfera din Teheranul postrevolutzionar al anilor 80, cand iranienii si-au luat tzara inapoi. Au avut atunci iranienii o revolutzie din asta cum avem noi acuma - cu Ministeru Identitatzii lor Natzionale alungandu-i pe americani si, laolalta cu ei, orice urma de cultura si civilizatzie occidentala. S-a dat foc la cinematografe, s-au interzis filme si cartzi, femeile au fost puse la locul lor ca li se urcase emanciparea la cap.

Au fost si la ei proteste degeaba, pana la urma cei in care se incarnase "vointza poporului" au reusit sa izoleze Iranul intr-un regim islamic din care n-a mai iesit pana azi. Sigur, dezbaterea are mai multe fatzete - ca si la noi americanii isi bagasera nasul cam adanc in treburi interne - oferind pretext perfect pentru a "salva patria" prin instaurarea unui regim iliberal. Probabil ca intr-o buna zi se va face un film de asta horror si despre perioada prin care trece Romania acum.

Under the Shadow nu e totusi despre revolutzia cu pricina, ci despre sentimentele si spaimele oamenilor dupa revolutzie, cand inca se imbracau americaneste (cu blugi) si femeile erau inca indecise daca sa ia in serios regulile ridicole impuse de stat asupra comportamentului si vestimentatiei (eroina face fitness dupa o caseta VHS ilegala cu exercitzii prezentate de Jane Fonda). Tot in perioada in care au loc evenimentele filmului se intampla si razboiul dintre Iran si Irak, in timpul caruia Teheranul era bombardat ocazional.

Toate angoasele astea sunt personificate intr-o fantoma din mitologia persana (djinn) care incepe sa bantuie pe mama si fiica incapatzanate sa nu-si abandoneze apartamentul de la orash, restul familiei fiind refugiata. Decorurile sunt excelente, cu patina anilor 80, iar componenta horror are multe in comun cu Babadook (celalalt ghost story non-american avand ca protagonista o mama disperata aparut cam in aceeasi perioada).

******************************************

Annihilation

(regizat de Alex Garland, autorul lui Ex Machina)

Calauza lui Tarkowski, chiar si Solarisu, dar si cate ceva din The Color Out of Space a lui Lovecraft, banda desenata Divinity ori recentul remake feminist la Ghostbusters se amesteca in acest film care pretinde a fi ecranizarea primului capitol din trilogia Southern Reach a marelui scriitor contemporan de SF Jeff Vandermeer (care a baut o bere si pe la noi acu ceva ani cand i s-au tradus cateva cartzi). Regizor e ambitziosul Alex Garland care de ani buni se lupta cu producatorii de Hollywood propunand scenarii intelectualiste (The Beach, Never Let Me Go). Tot asta face si aici, ambiguizand povestea romanului original pentru a lasa spatziu larg de speculatzie si dezbatere telespectatorilor. Mai mult, filmul pare conceput ca si cum regizorul n-ar avea de gand sa ecranizeze toata trilogia de romane.

Premiza pare luata din Calauza (desi insusi scriitorul Vandermeer pretinde ca nu): o zona semi-salbatica a fost lovita de un meteorit care emana un fel de radiatzii ce produc mutatzii accelerate in vietatzile din imprejurimi (ok, e mai mult Lovecraft decat Calauza). O echipa de feministe printre care si o bioloaga jucata de Natalie Portman e trimisa sa studieze zona cu pricina, dupa ce mai multe echipe de barbatzi useless n-au fost in stare sa se intoarca din expeditzii precedente. Gagicile gasesc pe-acolo bucatzi deformate din cadavrele barbatzior, plante in forma de oameni, animale pe care cresc plante si tot felu de fiintze suferind transformari biologice spectaculoase.

E foarte dragutz filmul dpdv vizual, cu o gramada de gaselnitze cromatice si luministice care sa creeze acea stare uncanny promovata de Lovecraft - adica cand amenintzarea nu e certa, insa impredictibilitatea, faptul ca nu te mai potzi baza pe legile naturii, genereaza o neliniste cumplita. Filmul isi va gasi insa fani mai degraba in randul amatorilor de jocuri video decat al cinefililor.

********************************************************

A Quiet Place

(regizat de John Krasinski, barbatu lu Emily Blunt)

Printre gherlele cu care USR isi taie din cand in cand singuri craca de sub picioare se numara tot felu de initziative legislative nastrushnice, cum a fost legea decibelilor de anul trecut, conform careia eram pasibili de amenda daca trageam apa la buda, din motiv de tulburare a linistii. Am impresia ca asta e filmul care a inspirat respectiva initiativa, pragul de liniste impus de legea USR fiind cam la nivelul celui de care depinde viatza personajelor.

Dupa succesul Get Out, aici e inca un exemplu de horror inovativ venind de pe mana cuiva care n-a avut inainte legaturi cu horrorul. John Krasinski, dincolo de functzia de lulău al frumoasei Emily Blunt (de care se si foloseste in acest film de familie), e cunoscut mai degraba ca actor de comedie (The Office) sau ca voce in desene animate. Aici insa se ocupa de regie, scenariu, productzie si joaca unul din rolurile principale, intr-un survival horror ce aduce aminte de The Road corcit cu un joc video japonez si cu Signs.

Smecheria filmului, sugerata de titlu, e ca oamenii traiesc intr-o postapocalipsa provocata de niste monstri indestructibili care, orbi fiind, isi detecteaza victimele cu ajutorul auzului extrem de ascutzit. Practic sunt niste alieni al caror cap e plin de urechi plus o gura mare, fara ochi si fara nas. Oamenii care au invatzat sa supravietzuiasca sunt cei capabili sa isi traiasca vietzile in liniste aproape desavarsita - toate personajele comunica prin semne, in scris, cel mult in soapta (mare parte din film poate fi considerat mut, daca nu punem la socoteala racnetele cate unei victime macelarite de alieni). 

E, desigur, un film bazat pe o gaselnitza pe care regizorul o intoarce pe toate partzile - uneori cu efect horror, alteori insa impinge lucrurile dincolo de logica (nu se explica nicaieri ce se intampla cu apa trasa la WC si alte zgomote care depasesc nivelul de decibeli al legii USR).

********************************************************

Life on the Road

(regizat de Ricky Gervais, autorul lui The Office)

Se fac 15 ani de la mockumentarul BBC The Office, ulterior transferat la americani intr-un serial ceva mai de succes dar si ceva mai nasol. Intre timp Ricky Gervais a crescut in unul dintre cei mai apreciatzi comediantzi ai planetei si a avut o gramada de proiecte de televiziune, de cinema dar si muzicale - omul fiind la vremea lui si un cantaretz oarecum ratat, bucata a vietzii sale pe care o transpune chiar in filmul de fatza.

Cu filmul asta Gervais se intoarce la personajul cu care s-a consacrat, contabilul corporatist David Brent, un hartzogar sinistru cu ambitzii de cantaretz rock. La finele serialului The Office, personajul era dat afara in urma unei avalanshe de gafe de management si de PR. Filmul are loc catziva ani mai tarziu dupa evenimentele din serial, la noul sau job unde lucreaza ca distribuitor de tampoane si detergentzi. Satul de munca de rutina si aflat in plin midlife crisis eroul decide sa-si ia un concediu fara plata si sa dea curs visului mai vechi de a forma o trupa rock si a intreprinde un turneu prin cluburile din Anglia. Zis si facut, omul isi angajeaza cu agoniseala de o viatza niste muzicieni ratatzi si incearca sa organizeze turneul cum se pricepe si el.

Filmul a ocazionat si un album (cu acelasi titlu) pe care putetzi asculta delicioasele piese care de altfel sunt principalul punct de atractzie al filmului. Doar ca in film nu-s prezentate decat in fragmente din timpul concertelor la care participa personajele - e insa esentziala ascultarea albumului ca sa razi pana la capat, treaba care ar trebui sa fie evidenta din videoclipul de mai jos.

************************************************

What We Do in the Shadows

(regizat de Taika Waititi si Jemaine Clement, comediantzi neozeeolandezi)

Foarte hazliu acest documentar fake despre niste vampiri ratacitzi in Noua Zeelanda, nevoitzi sa coabiteze desi au varste si mentalitatzi diferite - cel mai batran are mii de ani si s-ar putea sa fie roman de-al nostru emigrat, cel mai tanar e un cocalar care se tot lauda la gagici ca e vampir. Filmul a castigat la un momendat premiul Festivalului horror de la Biertan, dar l-am scapat si atunci si la alte ocazii ulterioare. L-am prins in sfarshit si m-am abuzat teribil, desi in genere ma irita filmele cu bampiri, chiar si parodiile.

Spiritul filmului e aproape de al comediilor lui Ricky Gervais si pe alocuri pare un The Office (sau Extras) cu vampiri. Aveam impresia ca e un film de gaguri, cu sange si matze utilizate la modul parodic - are si ceva de genul asta, dar umorul e mult mai fin. Actziune nu prea este, e doar o succesiune de sketchuri si interviuri.

Jemaine Clement e unul din membrii duetului muzical-umoristic Flight of the Conchords, iar Waititi e un regizor pe val (Hunt for the Wilderpeople si recent a fost recrutat pentru cateva filme Marvel). Nu-i stiam inainte de filmul asta, dar sunt doi indivizi foarte funny.

P.S. Se pare vom avea si o continuare, centrata pe grupul de varcolaci shomeri cu care se intalnesc la un momendat vampirii din film. Mai important decat asta e ca avem deja un serial pe baza acestui film (primul sezon ruleaza chiar luna asta).