Luna muzicala 3

Asa, am ajuns si la topurile muzicale de juma de an, cu un pic de intarziere. Ca de obicei, ordinea dintre ele e irelevanta, si unele-s din 2009 dar acu am ajuns eu sa le ascult.

Mike Patton - Mondo Cane

Mike Patton e, pt cei 2-3 rockeri care n-au aflat inca, TATA LOR. A inventat nu-metalul si rockul alternativ cu ajutorul lui Faith No More, a facut istorie cu Mr. Bungle si Fantomas, a inventat casa de discuri Ipecac Records prin care a lansat o gramada de trupe interesante, a cantat pe un catralion de albume ale tot felu de trupe si proiecte, si de-ale lui, si de-ale altora, a cantat jazz, hip hop, death metal, trip hop, muzica de film si a facut voci de monstri pt filme si jocuri horror.

Dupa ce s-a mutat la Bologna si s-a insurat cu o italianca focoasa, si-a petrecut aproape 10 ani de zile concoctand albumul Mondo Cane, pe care canta cantzonete italiene impreuna cu ditamai orchestra. Cand am vazut prima data o scena live cu albumu asta (pe siteu lu Li, acu vreun an), am ramas speechless. Acu a iesit si albumu oficial (am scris cronica la Dilema).

O piesa de pe proaspatul album, in varianta live sublima:

Si o piesa din perioada metal (cu The Melvins si cu Lombardo de la Slayer):



O piesa din perioada de cocalar (cu Lovage):


O piesa din perioada jazz (cu Fantomas):


O piesa cu trupa mama:



Si un cover Bee Gees de la reformarea Faith No More de anu trecut:

Rob Zombie - Hellbilly Deluxe 2

Rob Zombie is fukkin back cu un album de zile mari, creca cel mai bun din cariera sa solo. (rectific, din toata cariera) E continuarea iconicului Hellbilly Deluxe de acu vreo 12 ani. Asemenarile sunt doar tematice (Jesus Frankenstein, Mars needs Women, Werewolf women of the SS, numai subiecte de inalta tzinuta artistica), albumul asta e ceva mai dur, mai putzin dansant si mai thrashy, Zombie avand ceva dificultati cu lansarea si promovarea lui la casele de discuri mainstream cu care lucrase pana acum. Pana la urma a gasit adapost la Roadrunner Records si ajutor semnificativ de la instrumentisti precum chitaristul John 5 (care, btw, are si el un album instrumental proaspat) si bateristul lui Slipknot. Am remarcat o gramada de tineret care nu stie cine e Rob Zombie sau il considera un fel de poanta (desi chiar in buletin il cheama Zombie), asa ca inserez si o mica nota istorica - a facut istorie in anii 80-90 cu grupul shock rock White Zombie (fiind un fel de "tata lu Marilyn Manson" si "nepotu lu Alice Cooper") apoi s-a apucat de o laudabila cariera solo si in paralel a cotit-o spre film, regizand cateva din cele mai tari horroruri ale decadei (Devil's Rejects, House of 1000 Corpses), a scris banda desenata si scenarii de animatzie (El Superbeasto) si e insurat cu Sheri Moon care joaca in toate filmele lui si danseaza pe la concerte. Are unul din cele mai electrizante showuri live, dar din pacate nu prea trece oceanul spre noi. Lucreaza la un film nou, Tyrannosaurus Rex, si are un frate care canta un rock mai de discoteca cu Powerman 5000. E un exeget al cinemaului horror american, treaba care se simte si pe muzica lui.

Piesa proaspata de pe noul album - rock motherfukker!

O piesa de pe primul Hellbilly Deluxe, de acu 12 ani:



O mostra live:



Si o piesa de tineretze, de vreo 20 de ani, cu trupa mama, White Zombie:

Sigh - Scenes from Hell

Sigh sunt niste japonezi bolnavi (la cap) care au fost in linia intai a black metalului inca de pe vremea lu Euronymous (=un mascarici norvegian stalinist care a pus umaru la crearea scenei black metal norvegiene si caruia i-a dat cu lopata in cap ala de la Burzum). Cu diferentza ca blacku celor de la Sigh a fost mereu cu 2 pasi in avangarda genului, cam cot la cot cu Mayhem, sa zicem si cu Bal Sagoth (cu care au in comun barocul si trompetele). Anu asta au facut-o si mai si, acuplandu-se cu David Tibet (Current 93) pt un album de grohaieli cu trompete si cu versuri recitate de Tibet pe ici pe colo, care prin aceasta colaborare isi confirma afinitatea care l-a apucat de la o vreme pt metalul extrem. Acu catziva ani, Sigh au pretins ca ar fi folosit pe unul din albume o arma sonica inventata de japonezi in al doilea razboi mondial ca sa produca gretzuri inamicilor.

Videoclipu de mai jos e singuru de pe album si e destul de retardat, reflectand destul de bine atitudinea grupului pe partea de imagine. Adica n-ai nici o shansa se te apuci de ascultat trupa asta pornind de la videoclipurile lor, asa ca poate ar fi mai bine sa nu le pun. Dar daca inchidetzi ochii si lasatzi trompetele sa cante, probabil o sa pricepetzi de ce e asta albumul black metal al anului.

P.S. Gagica cu aripi din primu videoclip e trompetista grupului si mai si canta si la voce (chiar daca sunetul clipului e dubbat, tot ea face si grohaiala originala a vocii secunde).



Si o piesa de pe vremea cand n-aveau trompete, da aveau alte kestii:

Brendan Perry - Ark

Brendan Perry e jumatatea tare din Dead Can Dance si ne-a vizitat chiar asta primavara cu un concert de zile mari, zice-se (un fel de avanpremiera cu mai multe detalii istorice am scris la Dilema). Mie tot timpu piesele lui mi-au placut din Dead Can Dance cel mai tare, iar cand a scos albumu ala solo acu vreo 10 ani a fost unu din favoritele mele chiar daca semana cu Leonard Cohen mai degraba decat cu DCD. Iaca dupa mai bine de o decada revine cu al doilea album solo, foarte diferit de primu, ceea ce e cam pacat dar nu unul mare, caci piesele sunt ubercool. De fapt spiritu e acelasi, de balade depresive, dar acuma nu mai acompaniaza cu chitara unplugged, ci cu brizbrizuri electronice, cam cum suna Dead Can Dance pe primul album, ala de nu l-a ascultat nici dracu. Cum omu asta n-are videoclipuri, va pun piesa mea favorita de pe album (clipu asociat e un slideshow foarte tare daca ai rabdare pan la capat):



Si o capodopera de pe vremea lui Dead Can Dance, cu Perry la voce:

Danzig - Deth Red Sabaoth

Alt mare om care revine dupa o pauza excesiva e Danzig, motivat si de moartea amicului sau Peter Steele (pe care sper din suflet sa-l inlocuiasca la Type O Negative, caci alta varianta viabila pt continuarea trupei nu exista, mai ales ca de o vreme incoace Danzig canta alaturi de unii membri TON). De fapt astia doi, Danzig si Steele, au dus pe umerii lor un intreg gen muzical la care n-a mai vrut nimeni sa se alature, cel din care mai recent s-a tras asa numitul love metal finlandez (HIM, 69 Eyes, partial Sentenced). Adica muzica despre Sex si Dracu, cu miza pusa pe refrene supercatchy si o imagine de macho sensibil cazut victima cruzimii feminin-sataniste. Cu diferentza ca pe vremea cand Danzig si Steele erau singurii de pe planeta care practicau genu asta, muzica lor avea si o dimensiune doom, sabbatista, pe care finlandezii au cam expulzat-o ca sa aiba acces la MTV. Si mai e si componenta umoristica, caricaturala din pricina careia Danzig si Steele mai alunecau uneori in derizoriu si vulgar, aspecte care au descurajat adesea publicul feminin care isi dorea o "relatzie serioasa" - alta latura pe care finlandezii au trebuit sa o ajusteze in drumul lor spre succes. Asa se face ca Danzig si Steele raman o enclava in istoria muzicii, nefiind contzinutzi/redundantzi nici fatza de muzica care i-a inspirat si pe care au corcit-o foarte ingenios (Sabbath, Elvis, Beatles, The Doors), nici fatza de muzica pe care au inspirat-o (HIM, 69 Eyes, pe ici pe colo Moonspell). Dintre ei doi, Danzig a fost primul si din pacate si ultimul, acum ca Steele a dat ortu popii. Steele i-a cam calcat pe urme, inclusiv in perioada de tineretze, cand nici unu n-avea habar sa cante si practicau un punk latrat decorat cu elemente horror (Danzig cu Misfits, Steele cu Carnivore).

Bun, destul cu istoria, ideea e ca Peter Steele a murit in aprilie, fiind cam copt si putred de felul lui in ciuda alurii de culturist si a succesului la femei, iar Danzig a scos 2 luni mai tarziu albumul Deth Red Sabaoth care nu e nici genial, nici progresiv, nici revolutzionar dar e Danzig 100% si cum el e cam singuru de pe planeta care mai practica genu asta, e auditzie obligatorie. Unde mai pui ca are si unul din cele mai tari refrene de petrecere metal al anului - You gonna get my Juju Bone. Plus ca e si un album de back to the roots, renuntzand la soundul industrial cu care s-a jucat Danzig vreo 10 ani de zile si care i-a cam alungat fanii castigatzi acu 20 de ani, cand facea legea in hard rockul mainstream.

P.S. Cu ocazia noului album, am mai dat de un disc despre care nici nu stiam ca exista - The Lost Tracks of Danzig. De fapt creca mi-a trecut prin fatza ochilor dar l-am ignorat caci adesea ignor materialele de tip B-sides and rarities pt ca de regula contzin demouri, versiuni live, versiuni radio si tot felu de obscurantisme de umplutura. Am fost surprins sa remarc ca Lost Tracks of Danzig contzine material destul de solid (si mult), piese pe care nu le-am auzit niciodata pt ca n-au intrat pe albume la vremea lor, refacute si reinregistrate (deci fara demouri din alea nisipoase), plus niste coveruri misto (dupa David Bowie, T. Rex) si cateva piese care au aparut doar pe soundtrackurile unor filme (printre ele si 3 remixuri, care nici alea nu-s chiar degeaba).

P.S.2. Danzig a compus si 2 albume de muzica simfonica, cam aburitoare, dar ambitzioase, si e patron la editura Verotik, prin care a publicat o serie beton de banda desenata erotic horror, pe care am recenzat-o mai demult.

Cum n-a iesit inca nici un clip (dar se filmeaza 2), ascultatzi piesa mea favorita de pe albumul celui care a inventat metalul cantat cu gura plina:



Si un pic de comemorare, cu cel mai tare videoclip din cariera lui Danzig:



Piesa mea favorita din toata cariera lu Danzig (e din aia in care si-a bagat coada dracu - daca o asculti de 2 ori cap coada te bantuie toata viatza):



O piesa din perioada hip hop:



Si una din perioada industrial:



Am cautat si un clip din epoca incare canta punk cu Misfits (anii 70) dar se pare ca acu 40 de ani nu prea se faceau videoclipuri. In schimb se gasesc unele clipuri Misfits de acu 10 ani, cand au au avut o tentativa de relansare cu un tinerel in locul lui Danzig. Merita consultat:

Steel Panther - Feel the Steel

Astia s-au infiintzat ca o trupa de parodie glam rock care cantau exclusiv in Las Vegas, pe la bordeluri si cazinouri. Sunt totusi muzicieni cu experientza, au activat mereu pe ici pe colo, asa ca pana la urma au pus si de un album care are un sound super profi si cele mai funny si obscene versuri din istoria glam rockului (deci si a rockului in general). Trupa asta intr-un singur album a rezumat cam toata cariera lui Bon Jovi si a lui Motley Crue luatzi laolalta.

Balada de pe proaspatul album:

Si piesa care a salvat heavy metalul kkcios de la uitare:

The Black League - Ghost Brothel

Mai tzinetzi minte trupa finlandeza Sentenced? Acu 15 ani isi despartzeau drumurile de vocalu care le asigurase intrarea in vazu lumii cu albumu Amok. Cu un vocal nou (cu o engleza mizerabila) au mai dus-o o vreme, incercand sa se adape de la acelasi izvor gotic metal cu care se lansasera, mai potolit un pic in sperantza de a fura o felie de pita de la publicul HIM. Spre sfarsit sunau ca un fel de HIM mai mizerabili. Romanii i-au cam urmarit indeaproape, din pricina ca faceau parte din generatzia cea mai ascultata in rockotecile de pe la noi, adica generatzia nouazecista de la Century Media (Moonspell, Tiamat etc.). Pe primul vocal insa, Taneli Jarva, l-au uitat cu totu. Nici nu i s-a mai pomenit numele prin partzile noastre, desi a continuat sa cante cu acesti Black League pana in zilele noastre, cand Sentenced nu mai exista. Ma gandesc ca unul din motivele pt care Black League n-a insemnat nimic pt romani este stilul - Taneli Jarva a renuntzat la lamentatzia bacoviana specifica eurometalului nouazecist si a virat spre metalul american, stoner rock despre femei si bautura. Recentul album are un titlu sugestiv pt vena din care isi trage trupa inspiratzia - Ghost Brothel (inca nu m-am decis daca e vorba de un bordel bantuit sau de unu in care tzi-o potzi trage cu fantome). Albumul are un pic din Spiritual Beggars dar mai mult din Down-ul de la inceput, mai putzin coleric, cam de pe vremea lui Stone the Crow.

Piesa de pe proaspatul album:

O piesa de acu 15 ani, din perioada Sentenced:



Si una de la jumatatea drumului intre atunci si acum, debutul The Black League, cu ceva reminiscentze ramase inca de la Sentenced:

Deftones - Diamond Eyes

Deftones fac parte din curentul de trista amintire numit nu-metal, cea mai de succes forma de muzica metal din decada 95-2005. Ca orice moda, genul a produs o cantitate enorma de muzica pestilentziala, un nou tip de cocalari si chiar un nou mod de a umbla. Plus teneshii Converse. Din marea masa oribila s-au desprins totusi cateva trupe (mai exact albume ale unor trupe), printre care System of a Down si Deftones. La Deftones secretul a stat in fuziunea tzopaielii nu-metal cu raposatul sound grunge, fiind probabil cea mai retro trupa din generatzia nu-metal si cea mai putzin dispusa la aliantza de compromis cu hip-hopul (a promovat totusi teneshii mai abitir decat Doctor Who). Pe de alta parte, inrudirea cu grungeul i-a facut sa devina una din trupele vinovate de promovarea culturii emo (al carei principal progenitor mi se pare ca e Cobain). Probabil din pricinile astea e si una din trupele nu-metal la care succesul a fost mai subtzirel - au avut perioada lor de glorie, dar cam scurtutza, cu albumul White Pony, urmatoarele albume aparand si disparand fara prea mare valva, iar unul dintre ele n-a mai aparut deloc din pricina tragediei petrecute cu unul din membri de baza ai grupului (ni se promite totusi ca va apare candva, dupa ce iese respectivul din coma). Fara pomenitul individ, grupul a pus albumul in suspensie si s-a apucat de unul nou, acest Diamond Eyes care din fericire nu e nici pe de parte un material de umplutura sau de milogeala pt bani de spitalizare. Are o gramada de piese beton si merge pe melodie si pe sensibilitatile grunge (care pana acum erau marginale iar pe albumu asta sunt dominante). Sunt zvonuri ca albumul ramas in suspensie (intitulat Eros) va reflecta sensibilitatile progresive ale trupei, cu ceva influentze Pink Floyd, ceea ce ar trebui sa inventeze un nou gen - emo-progresive.

Piesa de pe proaspatul album:

Piesa care i-a scos din underground:



Si inca o mostra de demult, de cand cantau despre bac, teze si lucrari de control:

Pain of Salvation - Road Salt One

Una din putinele trupe de rock progresiv care chiar merita eticheta de progresiv (ultima data cand am verificat termenul se referea la a merge inainte, nu a imita rockul anilor 70, cum inteleg in general progerii). Sigur, fanii pasionatzi de albume de debut care arunca cu kkt cand trupa favorita incepe sa aiba succes sunt foarte derutatzi de faptul ca Pain of Salvation isi cam schimba stilul cu fiecare album. Dupa ce au scos acu ceva ani primul album de nu-metal progresiv din istorie, au venit acum cu acest Road Salt, o colectzie blues rock cu cateva momente metal, probabil inceputul unei suite mai lungi de albume care ma astept sa sune diferit unul de altul. Desigur, fiind vorba de blues, albumul contzine si cateva piese gay, dar si alea-s ok, iar una a concurat chiar la Eurovision. Apropo, va datzi seama ca la ei Pain of Salvation, Lordi, Keep of Kalessin merg la Eurovision iar la noi...Traistaru sau cum il keama?

Piesa de pe proaspatul album:


Piesa gay de la Eurovison:



Si una din piesele de capatai ale trupei:

Nevermore - The Obsidian Conspiracy

Se zice ca toate trupele din Seattle au cantat grunge macar o data. Eu stiu doua care sigur n-au facut-o - Nevermore si Sunn O))). De fapt Nevermore au aparut tocmai in semn de revolta fatza de grunge, din defuncta trupa Sanctuary cand, prin 90, unii din membri au fost tentatzi sa se alature sectei lui Cobain iar ceilaltzi si-au pastrat onoarea neintinata. De-a lungul carierei, Nevermore au ajuns cunoscuti drept autorii unora din cele mai interesante versuri din heavy metal, tragandu-si inspiratzia din Timothy Leary, misticismul LSD si horrorul psihedelic.

Dupa o cariera stralucita in anii 90, de 10 ani incoace (de la genialul album Dead Heart in a Dead World si concertul-surpriza pe care l-au tzinut la Tirgu Mures), trupa asta mi-a inselat asteptarile cu fiecare album, nu in sensu ca au facut experimente, ci in sensu ca au scos numai albume de umplutura (si un DVD nasol), iar la un moment dat, cand membrii au inceput sa scoata albume solo, m-am si temut ca se duc dracului. Obsidian Conspiracy e revenirea trupei la formatul si diversitatea de alta data, cu o gramada de piese bine dozate cu refrene catchy, strofe baladesti si momente heavy metal clasice (si versuri cool).

P.S. Albumul are si doua coveruri misto, unul dupa Doors, unul dupa Tea Party.

Unicul clip de pe noul album, cam naspa, dar piesa e buna:

Si un hit clasic de acu 10 ani: