Mai departe despre filmele ok din program, plus un film musai de vazut.
Filmele asa si-asa
Bodrog
(regizat de Mimi Salajan, de-al nostru)
Sunt deja nishte ani de cand iese anual cate un horror romanesc underground, semn ca ceva se rascoleshte in sufletul romanilor.
Vedeta de anu asta (daca nu punem la socoteala horrorul involuntar al filmelor cu daci ocazionate de centenar) este Bodrog, mockumentar/cvasi-found footage despre satul aradean cu acelashi nume pozitzionat undeva pe malu Mureshului, locuit la momentu filmarilor de exact 5 sateni (4 barbatzi creepy si o femeie). Totzi sunt ok cu izolarea, fiecare fiind self-absorbed in hobbyuri - unu creshte gaini (si vorbeste o limba neinteligibila, subtitrata in film cu anagrame oculte), altu colectzioneaza capetele somnilor pescuitzi din Muresh, ailaltzi nu mai stiu cu ce se ocupa dar in orice caz totzi au o pasiune pentru tzuica care-i ajuta sa ignore faptul ca lumea i-a uitat si satul se surpa peste ei. Dintr-un pahar in altul, fiecare s-a dezlegat la gura in fatza camerelor de filmat cu fel de fel de legende ale locului care puse cap la cap genereaza o aura eco-horror in jurul unei povesti loose, compusa din editare. Quirkurile satului si ale satenilor reusesc sa alcatuiasca acea atmosfera "weird fiction" sub care se reformateaza mai nou genul horror, in special in literatura (proza lui Algernon Blackwood e dealtfel creditata pe generic drept inspiratzie, deci avem in sfarsit un regizor horror cult, nu doar unu care incearca sa-si sperie prietenii).
Sunt si niste personaje principale - niste hipsteri vin la o rezidentza artistica in satul cu pricina, atrashi fiind de un curator satanist care de fapt vroia sa-i dea la peshti sau ceva de genu asta. Sunt si niste efecte speciale minore care sugereaza activitatzi supranaturale, insa munca majora a fost depusa in editare si in coloana sonora supercool realizata de avangardistii timishoreni Makunouchi Bento. Filmul ilustreaza rolul esentzial al muzicii in filmul horror, in special cand bugetul e redus (muzica e ingredient aproape absent la precursorii romaneshti ai acestui film).
Am intzeles ca nu s-a incadrat anu asta pentru deadlineul la TIFF, dar sper sa ajunga acolo anu care vine.
******************************************************
Vidar the Vampire
(regizat de Thomas Aske Berg, norvegian)
Asta a fost filmul castigator al premiului mare de la Dracula Fest - amuzant, insa nu m-am omorat dupa el, avand cam multe in comun cu umorul unui alt film cu vampiri care fusese premiat acu catziva ani la Biertan, acel What We Do in the Shadows (chiar si actorul principal seamana cu unul dintre cei de-acolo). Protagonistul mai are unele in comun si cu vampirul din serialul Preacher, si cu catziva de prin True Blood, deci am perceput povestea ca destul de derivativa. Insa cumva trofeul Dracula Fest se potrivea unui film cu vampiri.
Personajul principal e Vidar, un tzaran norvegian care locuieste intr-o comunitate ultrareligioasa vizitata ocazional de insusi Isus Christos, care se dovedeste a fi vampir. Isus il face pe Vidar vampir si il ia cu el la orash sa-l emancipeze si sa-i faca lipeala cu gagicile de la orash (o ambitzie din copilarie a protagonistului).
Necazu e ca vampirismul vine cu unele dezavantaje ce il imping pe erou spre o viatza dezorganizata, sfashiata intre mersul la curve si mersul la psihoterapeut, plus ocazionalele iesiri la vanatoare alaturi de Isus.
Filmul a avut recent parte de recenzii usturatoare din partea feministelor, acuzandu-l pe regizor de misoginism si de promovarea culturii violului, insa singura scena de viol pe care am gasit-o in film e cand eroul ii bea sangele menstrual unei gagici bete. Nu cred ca e mai mult viol decat in orice film cu vampiri. E adevarat in schimb ca barbatzii domina in rolurile de vampiri de-a lungul istoriei, iar suptul sangelui e o metafora clasica a abuzului de putere... insa nu in filmu asta s-au inventat aceste chestiuni (mai ales ca insusi eroul cade victima unei succube, iar la un momendat avem si ceva scene gay deci per ansamblu filmul e echilibrat in ce priveste gender issues).
*********************************
Halloween 2018
(regizat de David Gordon Green, autorul lui Pineapple Express)
Un film major al acestei toamne dar un sequel nenecesar, dincolo de functzia aniversara (40 de ani de la filmul original) si de o tusha de #metoo (trei generatzii de femei - bunica, mama si nepoata - isi unesc fortzele pentru a veni de hac unui barbat psihopat).
Halloween a avut deja parte de o gramada de sequeluri in anii 80 si 90, inclusiv unele cu Jamie Lee Curtis (unul la aniversarea de 20 de ani) care prin urmare n-ar trebui ignorate cu desavarshire ca si cum ar fi fost facute fara stirea celor implicatzi aici. A mai avut parte si de un remake+sequel facute de Rob Zombie in preajma aniversarii de 30 de ani, cu modificari stilistice importante.
Toate astea-s facute uitate, iar noul film e prezentat ca un sequel direct al filmului original, din nou cu Jamie Lee Curtis - de data asta batrana, antrenandu-si fiica si nepoata sa se apere de psihopatul Michael Myers care reuseste sa evadeze din inchisoarea-ospiciu unde il cazasera acu 40 de ani.
Singurul lucru interesant la filmul asta e atingerea regizorului-hipster David Gordon Green, specializat pe comedii slacker/stoner/swagger (din gasca lui Seth Rogen, James Franco etc.), care isi insereaza aici tipologia preferata de personaj, pe posturi de victime dispozabile. Prin asta autorul se straduie si reuseste sa pozitzioneze clar filmul in anul 2018, punand o distantza bine definita fatza de caracterele si psihologiile filmului original (liceence deshantzate ale anilor saptezeci).
Merita notata si contributzia lui John Carpenter, autorul originalului, cu o noua coloana sonora (acesta de altfel s-a lasat de facut filme dedicandu-si sfarsitul vietzii unei apreciate cariere de muzician retro-fetish).
*************************************
Overlord
(regizat de Julius Avery, never heard of him)
Desi e in mod evident inspirat din industria jocurilor video (Castle Wolfenstein), in contextul politic al zilelor noastre Overlord lasa impresia ca se inscrie intr-o agenda trumpista anti-Germania, in care americanii tzin sa ne reaminteasca cu orice pretz ce nasol ar fi fost daca nu veneau ei sa salveze Europa de nemtzi (si ce oribili sunt nemtzii de fapt). Poate a fost coincidentza lansarea filmului cu declaratziile lui Trump, dar toate s-au potrivit la fix - mai ales ca jocurile Wolfenstein si mitologia nazistilor zombie sunt foarte vechi, fiind bine mersi ignorate de cinematografie pana acum.
Povestea are nivelul de sofisticare al unui joc video: Un grup de soldatzi americani (condusi de fiul lui Kurt Russell) se parashuteaza in Frantza, in cadrul unei scene de impact (facuta sa aduca aminte de Saving Private Ryan si alte scene glorioase ale interventziei americane). Ajunsi in Frantza acestia sunt gazduitzi de o frantzuzoaica sexy si baietzelul ei care toata viatza a dorit sa joace cu cineva baseball dar n-a avut cu cine pana n-au sosit soldatzii americani. Misiunea americanilor e sa puna o bomba intr-un minicastel ca sa taie transmisiile nemtzilor din zona.
Dar, ce sa vezi, cand ajung acolo dau de experimente care incearca sa transforme mortzii in soldatzi imuni la durere si sa creeze o rasa de BARBATZI SUPERIORI, dintre care cel mai rau e jucat de danezul Pilou Asbaek (Game of Thrones, Ghost in the Shell).
Noroc ca americanii-s mai superiori si reusesc sa le vina de hac la nemtzalaii insetatzi de sange.
Filmele musai
Children of the Fall
(regizat Eitan Gafny, israelian, autorul lui Cannon Fodder)
Asta a fost preferatul meu din programul festivalului, un film briliant pe multiple niveluri, realizat de israelianul Eitan Gafny de care auzisem prima data la Biertan - acu vreo 5 ani avusesese acolo primul film zombie din Israel, Cannon Fodder.
Regizorul s-a specializat in a mixa retzete clasice din horror cu teme socio-politice dilematice pentru Israel. Acel Cannon Fodder avea in centru conflictele din Fashia Gaza (plus zombie), in filmul asta avem ceva si mai interesant - razboiul de Yom Kippur din anii 60 mixat cu un slasher movie si avandu-l drept invitat pe Michael Ironside (plus o gluma pe seama zvonului ca Robert Smith de la The Cure ar fi lucrat voluntar intr-un kibbutz pe vremea aia).
Povestea se petrece intr-unul din kibbutzurile vremii (=comunitatzi comuniste cu ajutorul carora s-a construit Israelul modern, in genul experimentului social al Falansterului de la Scăieni). O echipa internatzionala de hippies voluntari lucreaza acolo sa puna pe picioare agricultura zonei - de aici optziunea interesanta ca toate dialogurile sa fie in engleza, chiar daca e o engleza proasta la personajele neamericane (rushi, spanioli, nemtzi si, evident, localnici).
Aspectul spinos al povestii este xenofobia evreilor habotnici la adresa strainilor - nu doar a celor cu care erau in conflict armat deschis, ci si a voluntarilor straini din kibbutzuri. Criminalul e un fanatic religios care infaptuieshte ritualuri Yom Kippur deasupra cadavrelor victimelor sale - rapuse, conform retzetei slasherului clasic in timp ce fac sex sau se distreaza excesiv (tot conform aceleiasi retzete, protagonista e gagica asexuata si kosher a povestii).
No comments:
Post a Comment