Anul 2018 a fost, din toate punctele de vedere, cel mai sinistru din viatza mea.
Pentru cineva nascut in miezul comunismului viatza in general a fost destul de ok - caci am inceput viatza in anii 70 la un punct foarte low (un fel de ev mediu cu umpic de electricitate in plus) iar cu trecerea anilor am descoperit o lume tot mai larga, mai primitoare, mai interesanta, ca atunci cand joci un RPG de calitate ce ofera atat character building cat si level design satisfacatoare (chiar daca in primele nivele te cam chinui sa te invetzi cu tastele).
Am baut primul Pepsi in adolescentza (experientza echivalabila cu Prima Impartashanie), am fost contemporan cu nasterea Internetului, am calatorit pe toata planeta, am descoperit gradual ca exista si alte limbi si alte popoare decat dacii, romanii, răzeșii si eroii rushi care ne tzineau mintea ocupata in copilarie. Incepeam chiar sa cred teoria ca viatza e de fapt o simulare, totul parea sa decurga conform un build-up misto pana prin 2017 cand am inceput sa am senzatzia ca ceea ce paruse un RPG era de fapt un joc indie neterminat in regim Early Access, ca NPC-urile sunt tot mai fusharite, dialogurile pline de buguri, incep sa apara peretzi in care ma blochez inexplicabil iar unele save-uri nu mi se pastreaza. Mai nasol e ca si jocu asta indie pare ca se va transforma cat de repede intr-un first-person shooter. Cand eram mic aveam impresia ca oamenii mari de la televizor stiau ei ce vorbesc si trebuia sa cresc eu mare ca sa-i intzeleg, insa acu am impresia ca politicienii nostri sunt androizi lansatzi prea devreme in teste Turing - se vede cu ochiu liber cand le da cate o gherla retzeaua neuronala, se aude jitteru din voce cand da chix chatbotu.
Nu exista umilintza mai mare pentru un stangist decat sa trebuiasca sa recunoasca in fatza amicilor hipsteri de dreapta ca regimul actual e cea mai sinistra oranduire de dupa Revolutzie. Sigur, continua sa mi se para dubios cand aceiasi amici empatizeaza si varsa lacrimi de mila bancilor si corporatziilor pe la care sunt slugi - "sunt mai bine platit decat a fost vreodata mama" pare sa fie criteriul absolut de loializare. If you figure a way to live without serving a master, then let the rest of us know, will you? For you'd be the first person in the history of the world. Asa o fi, nu mi-e nici mie clar locul omului in Univers, dar mai bine ma-nvatz sa traiesc cu salbaticiunile codrului decat sa iau vreun credit si apoi sa ma pitulesc in transheele outsourcingului cu o bratzara Fitbit care sa-mi numere pulsu pana trece creditu. Nu pot sa intzeleg pe oamenii care iau credit pe 30 de ani - e suficient sa ma uit cum functziona planeta asta acu 30 de ani, nici electricitate n-aveam ca lumea, nici banci nu prea existau.
Modelul de management romanesc ramane in continuare unul de tip medieval-boieresc in care unicul indicator de performantza este "da mie ce-mi iese daca itzi semnez chestia asta?", iar principala preocupare a shefilor e sa te pedepseasca pentru ca tzi-ai facut treaba solicitata de shefu dinainte. Principiul se manifesta la toate nivelele, acu il simtzim la nivelul cel mai inalt, in spirala razbunarii care s-a rasfirat peste toata patria. Mi-e si groaza sa ma gandesc ce o fi cand pica PSDul si se intoarce iara roata, care va fi atunci magnitudinea razbunarii daca astia au fost in stare de toate astea? Uneori imi zic noaptea in gand ca daca fac cu adevarat un efort poate reusesc sa ma obishnuiesc cu dna Dancila, sau cu androidu ala care apare uneori cu coafura dansei. M-ash baga in PSD sa o dau la pace, vorba lui Emil Brumaru, "poate au nevoie de un intelectual in Sfatu Popular". Dar daca e prea tarziu? Pentru prima data in 2018 am sesizat explicit cum se trag obloane, cum se zidesc ushi, cum cineva shterge pe furish linii de cod din simularea asta pe care o numim viatza.
Am baut primul Pepsi in adolescentza (experientza echivalabila cu Prima Impartashanie), am fost contemporan cu nasterea Internetului, am calatorit pe toata planeta, am descoperit gradual ca exista si alte limbi si alte popoare decat dacii, romanii, răzeșii si eroii rushi care ne tzineau mintea ocupata in copilarie. Incepeam chiar sa cred teoria ca viatza e de fapt o simulare, totul parea sa decurga conform un build-up misto pana prin 2017 cand am inceput sa am senzatzia ca ceea ce paruse un RPG era de fapt un joc indie neterminat in regim Early Access, ca NPC-urile sunt tot mai fusharite, dialogurile pline de buguri, incep sa apara peretzi in care ma blochez inexplicabil iar unele save-uri nu mi se pastreaza. Mai nasol e ca si jocu asta indie pare ca se va transforma cat de repede intr-un first-person shooter. Cand eram mic aveam impresia ca oamenii mari de la televizor stiau ei ce vorbesc si trebuia sa cresc eu mare ca sa-i intzeleg, insa acu am impresia ca politicienii nostri sunt androizi lansatzi prea devreme in teste Turing - se vede cu ochiu liber cand le da cate o gherla retzeaua neuronala, se aude jitteru din voce cand da chix chatbotu.
Nu exista umilintza mai mare pentru un stangist decat sa trebuiasca sa recunoasca in fatza amicilor hipsteri de dreapta ca regimul actual e cea mai sinistra oranduire de dupa Revolutzie. Sigur, continua sa mi se para dubios cand aceiasi amici empatizeaza si varsa lacrimi de mila bancilor si corporatziilor pe la care sunt slugi - "sunt mai bine platit decat a fost vreodata mama" pare sa fie criteriul absolut de loializare. If you figure a way to live without serving a master, then let the rest of us know, will you? For you'd be the first person in the history of the world. Asa o fi, nu mi-e nici mie clar locul omului in Univers, dar mai bine ma-nvatz sa traiesc cu salbaticiunile codrului decat sa iau vreun credit si apoi sa ma pitulesc in transheele outsourcingului cu o bratzara Fitbit care sa-mi numere pulsu pana trece creditu. Nu pot sa intzeleg pe oamenii care iau credit pe 30 de ani - e suficient sa ma uit cum functziona planeta asta acu 30 de ani, nici electricitate n-aveam ca lumea, nici banci nu prea existau.
Modelul de management romanesc ramane in continuare unul de tip medieval-boieresc in care unicul indicator de performantza este "da mie ce-mi iese daca itzi semnez chestia asta?", iar principala preocupare a shefilor e sa te pedepseasca pentru ca tzi-ai facut treaba solicitata de shefu dinainte. Principiul se manifesta la toate nivelele, acu il simtzim la nivelul cel mai inalt, in spirala razbunarii care s-a rasfirat peste toata patria. Mi-e si groaza sa ma gandesc ce o fi cand pica PSDul si se intoarce iara roata, care va fi atunci magnitudinea razbunarii daca astia au fost in stare de toate astea? Uneori imi zic noaptea in gand ca daca fac cu adevarat un efort poate reusesc sa ma obishnuiesc cu dna Dancila, sau cu androidu ala care apare uneori cu coafura dansei. M-ash baga in PSD sa o dau la pace, vorba lui Emil Brumaru, "poate au nevoie de un intelectual in Sfatu Popular". Dar daca e prea tarziu? Pentru prima data in 2018 am sesizat explicit cum se trag obloane, cum se zidesc ushi, cum cineva shterge pe furish linii de cod din simularea asta pe care o numim viatza.
Ajunge cu plansu de mila, pana vin extraterestrii sa ne scoata din kkt ne putem refugia in muzica. Au devenit si la noi superaccesibile serviciile de streaming muzical pe telefon, deci chiar nu mai exista nicio scuza sa nu ascultatzi albumele din traditzionalul top 40 de pe blogu asta. Ca de obicei, lista asta e al treilea calup al topului, cu cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in a doua jumatate din 2018. Primele doua calupuri, dupa primul semestru, au fost aici si aici. Va mai urma inca un supliment.
***************************************
Gunship - Dark All Day
Anii 80 au trecut intr-un fel aparte pentru cei care eram atunci adolescentzi. In Romania aia a fost cea mai neagra subperioada a comunismului, cu notziunile de cultura si divertisment aproape desfiintzate pentru mare parte a populatziei (in numele "autodeterminarii" sau cum dracu i se zicea atunci la izolarea asta spre care ne indreptam si acum). Piratarea casetelor video/audio si a jocurilor video a fost o supapa esentziala pentru supravietzuirea psihica a românului (conducand si la o volatilitate a notziunii de "proprietate intelectuala", dar asta e alta poveste).
Am avut norocul sa degust la vremea lor aproape toate filmele si jocurile video la care face referire proiectul retrofetishist Gunship (vezi toate clipurile, nu doar asta de jos). Se pare ca cultura pop a anilor 80 n-a fost doar supapa comunismului, caci anul trecut succesul filmului si cartzii Ready Player One a demonstrat ca toata planeta a fost marcata cultural de hopul tehnologic al anilor 80 - digitizarea a facut sa apara noi sunete in muzica, virtualizarea a dat noi idei privind simularea realitatzii etc. Posibil ca caderea comunismului a fost puternic influentzata de dorintza populatziilor de a avea acces la formele de divertisment si expresie artistica care se nasteau atunci si nu aveau echivalent in nimic din ce existase inainte (la americani incepuse sa se deschida si Internetul spre populatzie, aparea si cyberpunkul etc.).
In prima jumatate de an recomandasem pe francezii Carpenter Brut si credeam ca va fi albumul anului pe nisha asta sintetico-optzecista, insa proiectul Gunship a lovit la fel de tare, cu un sound sensibil diferit. Ramane un neajuns ca (spre deosebire de Carpenter Brut), britanicii nu au gasit inca o formula de prezentare live - totushi au recrutat niste oameni care sugereaza ca se pregateste asa ceva.
Gunship se trag dintr-un grup falimentar de nu-metal pe nume Fighstar. Cum unii dintre ei lucrau in industria jocurilor video s-au gandit acu catziva ani sa puna cap la cap un debut cu piese synthwave, cu videoclipuri animate si cu John Carpenter invitat sa le dea o mana de ajutor. Treaba a prins, iar acu au revenit cu albumul asta, cel mai ascultat la petrecerile la care am fost in 2018 (la Cluj hipsterii inca n-au trecut pe manele).
Anii 80 au trecut intr-un fel aparte pentru cei care eram atunci adolescentzi. In Romania aia a fost cea mai neagra subperioada a comunismului, cu notziunile de cultura si divertisment aproape desfiintzate pentru mare parte a populatziei (in numele "autodeterminarii" sau cum dracu i se zicea atunci la izolarea asta spre care ne indreptam si acum). Piratarea casetelor video/audio si a jocurilor video a fost o supapa esentziala pentru supravietzuirea psihica a românului (conducand si la o volatilitate a notziunii de "proprietate intelectuala", dar asta e alta poveste).
Am avut norocul sa degust la vremea lor aproape toate filmele si jocurile video la care face referire proiectul retrofetishist Gunship (vezi toate clipurile, nu doar asta de jos). Se pare ca cultura pop a anilor 80 n-a fost doar supapa comunismului, caci anul trecut succesul filmului si cartzii Ready Player One a demonstrat ca toata planeta a fost marcata cultural de hopul tehnologic al anilor 80 - digitizarea a facut sa apara noi sunete in muzica, virtualizarea a dat noi idei privind simularea realitatzii etc. Posibil ca caderea comunismului a fost puternic influentzata de dorintza populatziilor de a avea acces la formele de divertisment si expresie artistica care se nasteau atunci si nu aveau echivalent in nimic din ce existase inainte (la americani incepuse sa se deschida si Internetul spre populatzie, aparea si cyberpunkul etc.).
***************************************
Tropical Fuck Storm - A Laughing Death in Meatspace
Acu catziva ani au fost prin topul asta The Drones - grup australian care il imita decent pe Nick Cave in perioada lui mai punk, din tineretze. Anul trecut doi dintre membrii acelui grup s-au relansat sub numele Tropical Fuck Storm, beneficiind si de participarea unor fete venite din alte grupuri australiene mai obscure (High Tension, Palm Springs - interesante si astea).
Combinatzia a produs unul din cele mai originale albume ale anului - avem doze echilibrate de hipstereala indie, influentze Nick Cave si Melvins, mixate in compozitzii originale ce ocolesc structurile clasice strofa/refren. E un design al pieselor foarte interesant, cu suishuri si coborasuri imprevizibile, cu melodie candida si racnete punk puse una langa alta, cu eruptzii de zgomot intrerupand mormaieli melodioase. Stilul e aliniat la conceptul de "haos tehnologic" sub care se invart temele albumului, un sound imprevizibil care te tzine mereu atent si nu te prea lasa sa te relaxezi.
Cica trupa canta in concerte si piese The Drones, sugerand ca se doreste a fi un substitut definitiv pentru proiectul respectiv. Nu stiu cum a reusit Gareth Liddiard sa le combine pe astea trei fete, dar sper sa dureze cat mai mult combinatzia, e una din cele mai originale trupe rock rasarite in ultimii ani.
Combinatzia a produs unul din cele mai originale albume ale anului - avem doze echilibrate de hipstereala indie, influentze Nick Cave si Melvins, mixate in compozitzii originale ce ocolesc structurile clasice strofa/refren. E un design al pieselor foarte interesant, cu suishuri si coborasuri imprevizibile, cu melodie candida si racnete punk puse una langa alta, cu eruptzii de zgomot intrerupand mormaieli melodioase. Stilul e aliniat la conceptul de "haos tehnologic" sub care se invart temele albumului, un sound imprevizibil care te tzine mereu atent si nu te prea lasa sa te relaxezi.
Cica trupa canta in concerte si piese The Drones, sugerand ca se doreste a fi un substitut definitiv pentru proiectul respectiv. Nu stiu cum a reusit Gareth Liddiard sa le combine pe astea trei fete, dar sper sa dureze cat mai mult combinatzia, e una din cele mai originale trupe rock rasarite in ultimii ani.
The Brother Brothers - Some People I Know
Un album deosebit, un duet format din fratzi gemeni care canta ca privighetorile. Arata ei ca niste tractoristi din Turda cu pulovere croshetate de mama lor, iar in Cluj n-ar fi lasatzi sa intre intr-un club de hipsteri, insa albumul e superb, n-am gasit nicio piesa de umplutura. E o muzica aparte ce urmeaza o traditzie lunga dar marginala - de la stramoshi din anii 50 ca Everly Brothers la mai recentzii Cactus Blossoms, avandu-i pe Simon and Garfunkel drept varful de succes comercial si cea mai populara referintza istorica.
Am ascultat anul asta mai multe grupuri de privighetori masculine (mai recomand Arstidir si Darlingside), insa cel mai sofisticat mi s-a parut hibridul de country si Simon/Garfunkel propus de gemenii astia. Materialul are doar doua defecte - coperta albumului care arata doi batrani ruptzi de betzi si numele trupei care nu pricep ce vrea sa spuna (Fratzii Fratzica?).
Aproape fiecare piesa a albumului are potentzial de hit radio (daca mai exista radiouri interesate de genul asta), iar minimalismul productziei e splendid gandit sa accentueze calitatzile vocale ale protagonistilor. Instrumentele interfereaza izolat, in momente cheie, cu solouri de mare efect (vezi si vioara din piesa de mai jos).
Am ascultat anul asta mai multe grupuri de privighetori masculine (mai recomand Arstidir si Darlingside), insa cel mai sofisticat mi s-a parut hibridul de country si Simon/Garfunkel propus de gemenii astia. Materialul are doar doua defecte - coperta albumului care arata doi batrani ruptzi de betzi si numele trupei care nu pricep ce vrea sa spuna (Fratzii Fratzica?).
Aproape fiecare piesa a albumului are potentzial de hit radio (daca mai exista radiouri interesate de genul asta), iar minimalismul productziei e splendid gandit sa accentueze calitatzile vocale ale protagonistilor. Instrumentele interfereaza izolat, in momente cheie, cu solouri de mare efect (vezi si vioara din piesa de mai jos).
Poate e un album cam fara vlaga, insa compenseaza din plin prin rafinamentul soundului si compozitziilor.
***************************************
Greenleaf - Hear the Rivers
Stoner rock e subgenul ala de rock pe care il asculta fumatorii de iarba (drogul ala legal in tzarile civilizate, demonizat la noi caci contravine alternativelor natzional-patriotice precum alcoolismu si tabagismu). Pe langa britanicii care au inventat muzica asta cu tematica narcotica, cea mai consistenta oferta de stoner rock european se gaseste in Suedia, iar asta a fost albumul esentzial al genului in 2018. Numele trupei e autoexplicant.
Stoner rockul suedez arata tendintze insistente de migrare inspre blues - au fost mai multe albume in ultimii ani care indica asta. Greenleaf asimileaza cu fiecare album idei americane (Clutch, Rival Sons, chiar dinspre Queens of the Stone Age), iar materialul asta ar trebui sa le deschida usile spre sali de concerte mai mari. Poate mai trebuie sa se barbiereasca, sa se tunda, nu stiu, cica si impresia conteaza (au un chitarist gras care ar fi fost data afara demult din Queens of the Stone Age din ratziuni de "management de imagine").
Stoner rockul suedez arata tendintze insistente de migrare inspre blues - au fost mai multe albume in ultimii ani care indica asta. Greenleaf asimileaza cu fiecare album idei americane (Clutch, Rival Sons, chiar dinspre Queens of the Stone Age), iar materialul asta ar trebui sa le deschida usile spre sali de concerte mai mari. Poate mai trebuie sa se barbiereasca, sa se tunda, nu stiu, cica si impresia conteaza (au un chitarist gras care ar fi fost data afara demult din Queens of the Stone Age din ratziuni de "management de imagine").
Am mai pomenit proiectul in topul asta, am pomenit si proiectul din care s-a desprins proiectul - la inceputul anilor 2000 o parte din trupa cantau sub numele Dozer si incercau sa faca concurentza conatzionalilor Spiritual Beggars. Sunt muzicieni care de vreo 20 de ani se tot chinuie sa se faca auzitzi in afara Suediei. Been kept in shadows so goddamm long e unul din versurile-cheie ale albumului.
Piesa asta de jos e un cover, insa tot albumul e la nivelul asta, productzia e curata ca cristalu, Clutch ar fi vrut sa poata scoata albumu asta si n-au putut. Albumul poate fi apreciat cel mai bine la volan, daca ai carnet. Eu personal n-am carnet, dar ma tot bag in mashinile altor oameni si pun albumu asta. E lucrul cel mai apropiat de "ascultat rock la volan" pe care mi-l permit.
***************************************
Shemekia Copeland - America's Child
Bluesul anilor recentzi parea a se polariza intre "monstri sacri" - octogenari ale caror voci trebuie doftoricite in studio ca sa se mai auda -, si hipsteri tineri care se lipesc de octogenarii respectivi ca sa ia niste scurtaturi prin industria muzicala. Totusi in anul 2018 lucrurile au luat o intorsatura interesanta - a fost anul femeilor in blues, pe langa albumul asta au mai iesit discuri apreciate de la Mavis Staples, Keeshea Pratt, Beth Hart (cu Bonamassa) etc.
Iar asta e de departe albumul blues al anului. Mandatul Trump a adus o revigorare semnificativa a muzicilor cu miza patriotica si traditzionalista, cu miez ideologic american (chiar si prin coloniile americane - am sesizat si la noi o tendintza a metalistilor obositzi, post-35 de ani, de a se refugia in blues).
E un gen care, in ciuda faptului ca a avut ocazional sustzinere in Romania n-a prins niciodata cu adevarat la noi (chiar mai putzin decat cele mai indigeste forme de metal ori jazz). Ce-i drept nu-s chiar conectat la comunitate, dar rareori aud de cate un festival (de obicei marunt) ori de cate un artist autohton (daca nu e Weinberger e cineva maimutzarind blues-ul american prin niste coveruri). Posibil ca e un gen muzical care intai de toate tre sa fie in sange, iar pe la noi sangele negru n-a prea ajuns (echivalentul romanesc al genului sunt probabil doinele lui Grigore Leshe).
America's Child e un album gandit din capul locului sa rupa gura targului si sa culeaga toate premiile genului, cu contributzii din partea unei armate de invitatzi (John Prine, Rhiannon Giddens, Mary Gauthier etc.). Protagonista Shemekia Copeland e din familie buna (fiica legendei Johnny Copeland) si a cules totzi laurii care se pot culege in blues. Din momentul in care a iesit albumul asta muzicienii de gen au incetat sa mai scoata albume ca sa nu aiba de concurat cu el la topurile si premiile pe 2018. Te pui automat in umbra cand scotzi album in acelasi an cu Shemekia Copeland.
E un gen care, in ciuda faptului ca a avut ocazional sustzinere in Romania n-a prins niciodata cu adevarat la noi (chiar mai putzin decat cele mai indigeste forme de metal ori jazz). Ce-i drept nu-s chiar conectat la comunitate, dar rareori aud de cate un festival (de obicei marunt) ori de cate un artist autohton (daca nu e Weinberger e cineva maimutzarind blues-ul american prin niste coveruri). Posibil ca e un gen muzical care intai de toate tre sa fie in sange, iar pe la noi sangele negru n-a prea ajuns (echivalentul romanesc al genului sunt probabil doinele lui Grigore Leshe).
America's Child e un album gandit din capul locului sa rupa gura targului si sa culeaga toate premiile genului, cu contributzii din partea unei armate de invitatzi (John Prine, Rhiannon Giddens, Mary Gauthier etc.). Protagonista Shemekia Copeland e din familie buna (fiica legendei Johnny Copeland) si a cules totzi laurii care se pot culege in blues. Din momentul in care a iesit albumul asta muzicienii de gen au incetat sa mai scoata albume ca sa nu aiba de concurat cu el la topurile si premiile pe 2018. Te pui automat in umbra cand scotzi album in acelasi an cu Shemekia Copeland.
***************************************
IDLES - Joy as an Act of Resistance
Festivalul Electric Castle a avut in 2018 ceva mai mult rock si punk decat inainte - probabil situatzia se va schimba caci am impresia ca alea au fost concertele cu publicul cel mai subtzire. La cum dicteaza piatza, ar fi momentul ca festivalul sa includa o sectziune dedicata cocalarismelor anilor 80 - concertele Samantha Fox, Boney M etc. au avut in 2018 cea mai mare cautare la Cluj, rebuturile respective reusind sa contamineze si generatziile tinere in care imi mai puneam sperantzele ca vor scoate tzara din mocirla.
In fine, pana se clarifica lucrurile cu Brexitu si Roexitu mai putem beneficia de vizite din partea unor grupuri punk britanice, iar hipsterii IDLES au adus la Electric Castle un binevenit update la ce canta Nick Cave pe vremea cand invatza sa cante (in tineretzea petrecuta sub egida Birthday Party). Trupa ofera energie excelenta pentru concerte de club (festivalurile mari ca Electric Castle nu le priesc la fel de bine). Excelentul vocal pune mult suflet, alternand mishto racnitu cu cantatu. In ciuda mustatzilor si barbilor de hipsteri, se canta chestii serioase, laburiste, familiste, stangiste.
Sunt tot felu de povesti pe net despre motivele si mediul din care s-a nascut grupul asta, au legatura cu politica momentului si cu criza imigrantzilor. Avem de a face aici cu autenticul spirit punk britanic sexo-marxist care chestioneaza autoritatea si jocurile de putere deghizate in cutume ori valori traditzionale. La ei trupa poate fi vazuta la BBC (vezi si aici), in Rusia ar fi in puscarie, iar la noi ar avea ceva plangere penala pentru instigare la tolerantza.
In fine, pana se clarifica lucrurile cu Brexitu si Roexitu mai putem beneficia de vizite din partea unor grupuri punk britanice, iar hipsterii IDLES au adus la Electric Castle un binevenit update la ce canta Nick Cave pe vremea cand invatza sa cante (in tineretzea petrecuta sub egida Birthday Party). Trupa ofera energie excelenta pentru concerte de club (festivalurile mari ca Electric Castle nu le priesc la fel de bine). Excelentul vocal pune mult suflet, alternand mishto racnitu cu cantatu. In ciuda mustatzilor si barbilor de hipsteri, se canta chestii serioase, laburiste, familiste, stangiste.
Sunt tot felu de povesti pe net despre motivele si mediul din care s-a nascut grupul asta, au legatura cu politica momentului si cu criza imigrantzilor. Avem de a face aici cu autenticul spirit punk britanic sexo-marxist care chestioneaza autoritatea si jocurile de putere deghizate in cutume ori valori traditzionale. La ei trupa poate fi vazuta la BBC (vezi si aici), in Rusia ar fi in puscarie, iar la noi ar avea ceva plangere penala pentru instigare la tolerantza.
***************************************
Amigo the Devil - Everything is Fine
Pentru fanii trubadurilor dark, albumul asta are cate ceva din Spiritual Front, Voltaire, Rome si pe vreo doo piese chiar ceva din cabaret-folkul Tiger Lillies (fara chitzaitul acela, totusi). Versurile si conceptele au legatura si cu Nick Cave ori Johnny Cash, mai exact cu genul ala de balade clasificate drept "murder ballads", in care un gagiu se lauda cum si-a omorat gagica ori rivalii (cea mai dragastoasa dintre balade se numeste I Hope Your Husband Dies).
Habarn-am de unde a aparut acest Nicu Alifantis satanic, l-am gasit prin topul altora, insa melodiile lui sunt foarte catchy. Omu s-a caznit catziva ani prin trupe metal fara vreun succes, a trecut si prin obligatoria perioada de drogat/alcoolic, s-a ocupat o vreme de o berarie cu care a dat faliment si pana la urma a avut inspiratzia sa se lanseze in acest format folk care i se potriveshte ca un prezervativ. Are inca niste legaturi cu muzica metal, mai mult administrative - producatorul albumului e Ross Robinson, responsabil cu lansarea sound-ului nu-metal in anii 90 (atunci ii pastorea pe Limp Bizkit, Slipknot etc.), iar cateva piese beneficiaza de tobele tobosharului de la Rage Against the Machine.
Sesizez o moda - indivizi care n-au reusit sa-si faca un nume in scena metal/punk si se apuca de folk, mai intai cu intentzii parodice/ironice pana incep sa se simta confortabil, vezi si cazul King Dude, cu care Amigo the Devil are multe in comun ca model de business. Totusi albumul asta impinge in alta directzie stilistica (a avut si King Dude un album in 2018, el insa migreaza spre post-punk si spre preferintzele publicului festivalurilor dark europene).
Habarn-am de unde a aparut acest Nicu Alifantis satanic, l-am gasit prin topul altora, insa melodiile lui sunt foarte catchy. Omu s-a caznit catziva ani prin trupe metal fara vreun succes, a trecut si prin obligatoria perioada de drogat/alcoolic, s-a ocupat o vreme de o berarie cu care a dat faliment si pana la urma a avut inspiratzia sa se lanseze in acest format folk care i se potriveshte ca un prezervativ. Are inca niste legaturi cu muzica metal, mai mult administrative - producatorul albumului e Ross Robinson, responsabil cu lansarea sound-ului nu-metal in anii 90 (atunci ii pastorea pe Limp Bizkit, Slipknot etc.), iar cateva piese beneficiaza de tobele tobosharului de la Rage Against the Machine.
Sesizez o moda - indivizi care n-au reusit sa-si faca un nume in scena metal/punk si se apuca de folk, mai intai cu intentzii parodice/ironice pana incep sa se simta confortabil, vezi si cazul King Dude, cu care Amigo the Devil are multe in comun ca model de business. Totusi albumul asta impinge in alta directzie stilistica (a avut si King Dude un album in 2018, el insa migreaza spre post-punk si spre preferintzele publicului festivalurilor dark europene).
***************************************
Uniform - The Long Walk
Conceptul albumului e preluat din romanul cu acelashi titlu al lui Stephen King, despre un maraton pe viatza si pe moarte, in care doar castigatorul e lasat in viatza, restul participantzilor crapa de oboseala de-a lungul unei plimbari pe jos care trebuie sa strabata toata America - o metafora a neoliberalismului, scrisa in perioada cand King era inca student stangist si nu prinsese gustul banului. Si un adecvat concept pentru acest grup punk new-yorkez care vrea cu tot dinadinsu sa trimita in pizda ma-sii oranduirea americana moderna.
Asta e albumul cu cel mai spurcat sound pe care l-am ascultat in 2018, o excelenta mostra pentru a instiga o discutzie in jurul intrebarii "De ce ai asculta ceva ce suna atat de neplacut?" Ma rezum doar la a sugera ca muzica nu ofera doar placeri legate de homeopatie si relaxare, ci si unele legate de "pattern recognition", descarcari hormonale ori pur si simplu sentimente in ton cu vremurile. Ca ascultator de muzica tre sa-tzi educi toate functziile creierului pentru un maxim de plus-valoare, vorba Vioricai Dancila.
E perfect logic ca Uniform au avut (tot anul asta) si un album-colaborare cu alta trupa vestita pentru soundul coroziv, greu tolerat, The Body. Cine se aseamana se aduna, ambele sunt duo-uri americane care s-au impus cu muzici abrazive ca shmirghelu, numa bune sa-tzi dai musafirii afara din casa, eschivandu-se totusi de la o incadrare in metalul extrem traditzional.
Despre The Body am tot scris pe aici cu mai multe ocazii (au aparut si topul pe primul semestru din 2018). In ciuda asemanarilor si recentei colaborari, traiectoriile celor doua grupuri par cumva inversate - The Body au inceput ca un grup doom-metal iar apoi s-au lasat distorsionatzi si filtratzi prin laptopuri, in timp ce Uniform astia au inceput ca un grup electro-noise care au adoptat treptat instrumente metal - pe albumul asta se prezinta ca un fel de punk puternic industrializat (adoptand cu ocazia asta si un membru nou - pe tobosharu de la Liturgy).
Despre The Body am tot scris pe aici cu mai multe ocazii (au aparut si topul pe primul semestru din 2018). In ciuda asemanarilor si recentei colaborari, traiectoriile celor doua grupuri par cumva inversate - The Body au inceput ca un grup doom-metal iar apoi s-au lasat distorsionatzi si filtratzi prin laptopuri, in timp ce Uniform astia au inceput ca un grup electro-noise care au adoptat treptat instrumente metal - pe albumul asta se prezinta ca un fel de punk puternic industrializat (adoptand cu ocazia asta si un membru nou - pe tobosharu de la Liturgy).
***************************************
Manes - Slow Motion Death Sequence
Cand Ulver s-au lasat de black metal si s-au apucat de muzica electronica / trip-hop multa lume a râs, prezicandu-le o disparitzie rapida din industria muzicala, insa unii mai atentzi si mai pe faza au luat aminte si au urmat exemplul.
Manes (tot norvegieni) au urmat o traiectorie oarecum similara insa nu s-au dovedit la fel de viabili comercial, ducand lipsa de un suport adecvat pe partea de business/casa de discuri. In consecintza s-au si desfiintzat temporar, apoi s-au relansat cu o noua tentativa in 2014 - nu foarte bagatzi in seama, uitasem de ei, noroc ca au venit atunci in Romania (cu trupa ci si cu ceva proiect spin-off). Albumul de relansare a fost asa si-asa, cam indecis in directzie, insa in 2018 au impins inainte cu acest album, care e solid de la un capat la altul, placubil de catre toate sexele.
Nu e chiar electro/trip-hop cum anuntzau intentziile la momentul relansarii, ci urmareste din nou traiectoria Ulver - tendintze graduale de revenire la chitari, montate intr-un context art-rock cu un schelet de muzica electronica - totusi Manes nu isi gasesc inca locul, deocamdata sunt intr-un fel de limbo al lumii muzicale unde nu-i baga in seama nici metalistii, nici hipsterii.
Manes (tot norvegieni) au urmat o traiectorie oarecum similara insa nu s-au dovedit la fel de viabili comercial, ducand lipsa de un suport adecvat pe partea de business/casa de discuri. In consecintza s-au si desfiintzat temporar, apoi s-au relansat cu o noua tentativa in 2014 - nu foarte bagatzi in seama, uitasem de ei, noroc ca au venit atunci in Romania (cu trupa ci si cu ceva proiect spin-off). Albumul de relansare a fost asa si-asa, cam indecis in directzie, insa in 2018 au impins inainte cu acest album, care e solid de la un capat la altul, placubil de catre toate sexele.
Nu e chiar electro/trip-hop cum anuntzau intentziile la momentul relansarii, ci urmareste din nou traiectoria Ulver - tendintze graduale de revenire la chitari, montate intr-un context art-rock cu un schelet de muzica electronica - totusi Manes nu isi gasesc inca locul, deocamdata sunt intr-un fel de limbo al lumii muzicale unde nu-i baga in seama nici metalistii, nici hipsterii.
Pana una alta recenziile si promovarea dominanta se face tot pe siteuri metal (ceea ce la Ulver nu mai e cazul de ani buni). Insa pe masura ce muzica electronica e tolerata tot mai bine de comunitatea metal (vezi si segmentul synth-wave) genul asta de muzica ar putea sa se converteasca dintr-o miscare de avangarda intr-un gen mai bine populat. Pe albumul asta sesizez si o convergentza cu Solstafir si soundul post-rock tot mai popular venit dinspre insulele atlantice (Islanda, Faeroe).
***************************************
Riverside - Wasteland
Daca esti fan Steven Wilson/Porcupine Tree, nu ai nicio scuza sa nu ascultzi trupa asta, si ar fi bine sa mergi la concertul pe care il vor avea in martie la Bucuresti, in cadrul minifestivalului SoundArt. Prog-rockerii mai batrani, dar nu atat de batrani incat sa mai asculte Yes, ar trebui se poata bucura de ce-i aici si sa aprecieze cum a reusit Polonia sa dea trupe care pot sta la aceeasi masa cu britanicii (nu doar in rock, si in jazz s-au infipt destul de bine). Nu stiu ce lipseste celorlalte tzari din blocul comunist sa produca asa ceva, insa e clar ca polonezii (si grecii) au lasat demult in urma restul popoarelor est-europene.
Eram convins ca moartea chitaristului va insemna disparitzia trupei, mai ales ca vocalul Mariusz Duda dadea semne ca se concentreaza pe celalalt proiect al sau (Lunatic Soul, cu un sound asemanator, a fost in topul de acu un an). Mai mult, sub numele Riverside se publicasera niste materiale lasate neterminate in memoria chitaristului, pe post de piatra de mormant, genu de chestie pe care o trupa o scoate cand vrea sa traga obloanele.
Cineva insa nu i-a lasat sa se destrame, probabil chiar Steven Wilson care de ceva vreme i-a luat sub aripa sa de producator si patron de casa de discuri. Ma enerveaza putzin ca toate trupele care ajung sa lucreze cu Wilson sfarshesc prin a suna ca el, ii adopta stereotipiile stilistice (vezi si materialele Anathema, Opeth pastorite de el). Totusi in cazu asta bucuria ca Riverside au reusit sa depaseasca tragedia pierderii e mai mare.
Vocalul Mariusz Duda a avut de cantat suficient la chitara cu trupa ailalta a sa ca sa poata prelua si aici responsabilitatea instrumentului respectiv (asta face ca Riverside sa inceapa sa para un al doilea proiect solo al sau, nu stiu daca are rost sa existe doua). Distinctziile sunt subtile, s-a pierdut ceva din identitatea grupului, care pare ca vrea sa umple locul ramas in urma destramarii Porcupine Tree.
Vocalul Mariusz Duda a avut de cantat suficient la chitara cu trupa ailalta a sa ca sa poata prelua si aici responsabilitatea instrumentului respectiv (asta face ca Riverside sa inceapa sa para un al doilea proiect solo al sau, nu stiu daca are rost sa existe doua). Distinctziile sunt subtile, s-a pierdut ceva din identitatea grupului, care pare ca vrea sa umple locul ramas in urma destramarii Porcupine Tree.
No comments:
Post a Comment