Monday, August 13, 2018

Top muzical 2018, semestrul I: inca 10 albume notabile


Conform traditziei, urmeaza mai jos al doilea calup de 10 albume recomandate pe primul semestru al anului, suplimentar topului de 10 pe care il gasitzi aici. Restul urmeaza la finele anului, dac-om trai atata.
*************************************************

Gleb Kolyadin - Gleb Kolyadin

A fost MARE inghesuiala de albume prog high-profile in prima jumatate a anului: suedezii au tras o combinatzie intergeneratzionala cu oameni de la Pain of Salvation si Flower Kings, sub numele The Sea Within; proiectul Kino a adunat laolalta oameni de la Arena, Marillion si Porcupine Tree; Arena si norvegienii Gazpacho au avut si ei albume cool; mai sunt moshnegii Galahad, care erau cat pe ce sa intre in top pana le-am citit versurile in care proslaveau Brexitu si recuperarea gloriei britanice a Regelui Arthur.

Totusi albumul prog al anului vine de data asta de la rushi. Pianistul leningradean de formatzie clasica Gleb Kolyadin face aici o combinatzie de zile mari cu tobosharu de la Porcupine Tree si cu bassistu ala carunt si cool al lui Steven Wilson, poate l-atzi remarcat la Artmania. Pe langa astia, pe unele piese apar ca invitatzi Jordan Rudess de la Dream Theater, Hogarth de la Marillion (cu vocea pe 2 piese) si Moss de la Antimattter (cu vocea pe o piesa).

La prima auditzie am zis ca ar fi fost cool daca erau mai multzi vocali, ceva in genul Ayreon, insa cand te apuci de purecat piesele instrumentale realizezi ca vocile mai mult ar fi stricat. Pianul lui Kolyadin are propria voce, suna incredibil in combinatzie cu bass si tobe rock, iar pe langa astea soundul mai e colorat cu ornamentatzii jazzistice de efect (un saxofon, un clarinet).

Pianistul nu e la prima aventura pop-rock, relatzia i-a fost inlesnita de producatorul lui Tori Amos care l-a introdus la oamenii lui Steven Wilson, alaturi de care a pus pe picioare in prima faza un proiect chamber-pop cu voci feminine a la Mylene Farmer, numit iamthemorning. Merita ascultat si acela, dar tot albumu asta solo e mai tare.

Mai jos, e o mostra cu tipu de la Marillion la voce - cam simplutza, dar nu prea se gasesc mostre pe youtube (mai e aia cu Rudess). Insa repet, piesele foarte tari sunt cele instrumentale.


*************************************************

Walking Papers - WP2

Desi in clipul de mai jos el nu apare, asta e trupa noua a lui Duff McKagan de la Guns'n'Roses/Velvet Revolver, in colaborare cu un concitadin de la Screaming Trees (trupa din anii 90 a lui Lanegan). Duff canta pe albumele trupei dar mai rar in concerte, din cauza turneelor lungi cu Guns, de aia nu-l vedetzi nici in filmarea live de mai jos.

Pe Lanegan l-am pomenit nu doar pentru ca are un fost coleg de trupa implicat aici, ci si pentru ca pare a fi o influentza majora pentru vocalistu trupei. Toata lumea implicata aici e din Seattle, asa ca se rumega nostalgii post-grunge combinate cu lehamitea cool de la Queens of the Stone Age, plus niste blues rock si niste INXS. Se poate asadar ghici ca e proiectul unor oameni trecutzi de 45 de ani incercand sa treaca drept hipsteri. Am incercat si eu, merge o vreme, dar tinerilor li se pare mai mult funny decat cool si pana la urma tot incep sa fac glume pe care n-o sa le intzelegi; sau invers, itzi vine mereu sa-i dojenesti provocand reactzii de genu "nu esti maica-mea!" si cu asta gata distractzia, hai, tataie, du-te si joaca table.

Si pe albumul asta apar piese de mustrare parentala ("they suck on cigarettes like cancer doesn't exist") ori de guilt trip autodepreciativ ("I can't ask you to marry me, if I can't even afford the rent"). Deci pe ansamblu temele sunt de blues clasic filtrate prin deshantzarea californiana - moarte si alcool, prostituate si mashini stricate. Lipseste comentariul meta asteptat azi de la rockul post-milenial, e doar rock'n'roll clasic din categoria "ce-i in gusha si-n capusha" cantat de artisti blocatzi in trecut care spera sa redevina relevantzi inainte sa moara. Principala lor calitate e ca sunt in stare sa compuna un album de 60 de minute pe care mai bine din jumatate de piese sunt hit-uri.


*************************************************

Soldat Hans - Es Taut

Cui ii este dor de proiectele bizare ale lui Toby Driver (mai ales de Maudlin of the Well, Kayo Dot) e musai sa incerce albumul elvetzienilor Soldat Hans. Mai razbat influentze Earth, Bohren and der Club of Gore, ori Wrekmeister Harmonies, insa si alea cred ca au ajuns aici tot prin intermediul muzicii lui Toby Driver care si-a dedicat toata viatza consolidarii acestei nishe de avangarda post-doom cu ingrediente din muzica de camera, ambientala si manipulari drone. E un oarecare sentiment de imitatzie la Soldat Hans, insa in nisha asta albumele sunt suficient de rare incat sa trecem cu vederea.

E muzica dificila, foarte solicitanta pentru atentzie, insa extrem de satisfacatoare daca reusesti sa parcurgi cap-coada cele doua piese (juma de ora fiecare). Piesele nu pot fi sampleuite, oriunde dai click prin ele ramai cu impresia ca auzi niste aberatzii, insa cu totul alta e impresia daca lasi lucrurile sa curga, daca itzi acorzi timpul sa analizezi modul in care esti manipulat psihologic ca ascultator, felul in care e gandita dinamica fiecarei piese sa migreze lent de la un doom metal rudimentar la saxofoane elefantine si viori psihedelice, de la grohaieli agresive la un haze a la Twin Peaks.

Elvetzienii au o scoala de muzica anti-populista din care asta e genul de proiect cu care dascalii se asteapta sa iesi, acolo esti de nota 5 daca tot ce demonstrezi e capacitatea de a executa in mod acrobatic niste partituri clasice.

P.S. Toby Driver amenintza si el ca vine cu un album nou mai la toamna.


*************************************************

Myles Kennedy - Year of the Tiger

Myles Kennedy vine dintr-o generatzie de trupe hard rock pe care am reusit sa o ignor cu totul - alea de la MTV care se formau in jur de 2000. Am remarcat anu asta o singura trupa din generatzia aia, Godsmack, plus albumul solo al individului asta candva cunoscut drept vocea de la Alter Bridge.

Alter Bridge n-am ascultat mai deloc, i-am evitat stiind ca se formasera din oribilii Creed care ma scoteau din sarite laolalta cu Nickelback, Incubus, Bush si ailantzi care activau, sub eticheta post-grunge, undeva la limita plagiatului - incercau ei sa se tzina departe de nu-metalul pe atunci la moda, insa imitau cu nerushinare ceea ce fusese la moda cu o generatzie inainte. Niciodata prefixul "post-" nu a fost mai prost aplicat decat in cazul acelei generatzii de rockeri tardivi.

Cam tot la limita plagiatului functzioneaza si albumul de fatza, insa are ceva mai special din faptul ca e un album solo (deci foarte multa voce) si ca are ceva din spiritul raposatului Chris Cornell. Pe langa jobul de voce la Alter Bridge, Myles Kennedy a mai fost la niste interviuri de angajare la Velvet Revolver si la Led Zeppelin, insa niciunul din planuri nu s-a concretizat. Am impresia ca de data asta s-a gandit ca atunci cand isi va depune CVul la Soundgarden sa aiba cu ce demonstra ca intentziile i-s serioase.

Eu zic ca are ceva shanse. Albumul e lung, divers, vocea tipului are exact acel nivel de similitudine dupa care umbla trupele care vor sa-si inlocuiasca un fost vocal celebru cu unul mai putzin celebru dar care-l imita rezonabil de bine. Eu unul apreciez efortul si ii urez succes.


*************************************************

Sleep - The Sciences

Zeul Bassului, cunoscut intre muritori drept Al Cisneros, a reluat legaturile cu fostul coleg de bautura, chitaristul Matt Pike si au relansat aceasta trupa legendara pentru cultura stoner rock, cunoscuta intre muritori drept trupa Sleep. Sunt aproape 20 de ani de la albumul precedent, interval in care planeta a fost invadata de clone si imitatori ai ideilor celor doi muzicieni (pana si in Romania avem trupe care se adapa din izvorul respectiv - chiar si involuntar, preluand ideile la mana a doua).

In astia 20 de ani bassistu a avut o cariera frumoasa cu Om, iar chitaristul una la fel de frumoasa cu High on Fire, ambele trupe influente si distinctive stilistic, aratand destul de clar de ce Sleep a trebuit sa se destrame ca sa dea curs ambitziilor individuale ale celor doi. Din fericire avem iata parte si de o renuniune, initziata deja de catziva ani - i-am vazut live cu vreo 5 ani inainte sa se vorbeasca despre noul album; anul asta a iesit si albumul.

Nimic nou, nimic proaspat, ci exact ce trebuia sa iasa in continuarea materialului de acu 20 de ani. Intre timp industria muzicala a mai evoluat, asa ca albumul e ceva mai sarac decat varfurile din discografiile Om si High on Fire. E aceeasi senzatzie ca la revenirea unor Faith No More ori Black Sabbath - ca e un material de colectzie care starneste imediat nostalgii, insa nu promite o relansare pe termen lung a grupului. E mai degraba un cadou pentru fanii rabdatori si un salut adresat trupelor care s-au nascut in ultimii 20 de ani din ideile lansate de Sleep in anii 90.

Cum si ideile alea aveau propriile radacini in idei mai vechi de la Black Sabbath, albumul ofera prin piesa de mai jos si un tribut explicit bassistului Geezer Butler, considerat bunicul acestui tip de sound vibrant organizat in jurul bassului.

*************************************************

Descartes a Kant - Victims of Love Propaganda

Trupa de cabaret punk din Guadalajara, Mexic, cu 3 voci feminine (dintre care una rusoaica) cantand despre dragoste, poliamorie si totzi barbatzii-s porci. E un fel de Dresden Dolls mai punk, un Tiger Lillies mai feminist si metal, aduce aminte si de unele dintre proiectele lui Mike Patton - cel mai aproape ar fi Mr. Bungle la care se ofera aici o alternativa mai moderna, mai hardcore-feminina si deci mai efervescenta. E, totusi, mai fun decat orice a facut Amanda Palmer vreodata.

Sunt 3 gagici care fac un circ infernal in concert insotzite de inca vreo 3 inshi la instrumente. Albumul e intens, alternand brusc izbucniri punk/hardcore cu cabaret parodic si gangureli gingashe. Asta inseamna ca e si cam imprastiat, nu are o directzie si un stil consistent - are totusi un concept consistent sugerat de titlu si reflectat in toate refrenele - ceva impotriva familiei traditzionale si sloganul "you assfucked my heart".

Au videoclipuri cool facute de un regizor mexican de horror si sunt toate semnele ca se baga o gramada de bani in proiectul asta - trupa a deschis deja turnee Slayer si Melvins iar albumu a fost produs tocmai de Steve Albini. In plus trupele mexicane care reusesc sa se impuna in SUA sunt destul de rare incat sa merite bagate in seama.

*************************************************

Huntsmen - American Scrap

Debutul rock al anului, o trupa bizara si indecisa stilistic care-si incepe piesele ca Bruce Springsteen si le incheie undeva in zona Baroness, Mastodon, trecand pe parcurs si prin ceva Tool. Subiectele sunt social(ist)e si muncitoresti, vremuri grele, problemele tzaranului american, diversitate etnica in care americanii tre sa se intzeleaga unii cu altzii. Un Maynard Keenan retras la ferma dupa 60 de ani ar putea scoate genul asta de album, daca ar intrat in solda vreunui partid de stanga, sau daca ar deveni front-man pentru Baroness.

Trupa e formata din oameni provenind din familii de imigrantzi asiatici si europeni care au fugit in SUA, taramul diasporelor. Ajunsi la o oarecare varsta, stau acum si cugeta asupra a cat le-a oferit si cat le-a confiscat visul american.

Albumul e construit ca o lectzie de istorie a modului in care s-a cladit SUA din interactziunea mai multor diaspore, iar spre final degenereaza intr-o distopie - pe piesa de inchidere "The Last President" primul presedinte femeie al SUA anuntza poporul ca totu a fost degeaba iar razboiul nuclear e inevitabil (nu stiu cum s-a ajuns la concluzia asta, ca nu gasesc versuri la toate piesele).

E un album de debut, care incearca sa se impuna facand risipa de idei, propunand un sound original care intinde o punte intre post-metal si folkul traditzional american.

*************************************************

Mustasch - Silent Killer

Din Suedia, un grup mai pus pe distractzie, Mustasch s-au format cu 10 albume in urma din dorintza de a revigora cultul mustatzii ca simbol al testosteronului la starurile rock, aducand tribut unor mustacioshi celebri ca Freddy Mercury ori Tony Iommi ori James Hetfield in zilele lui bune. Chiar si Nick Cave spunea candva (cand avea mustatza) ca "a man without a moustache is like a woman with one".

Mustasch scot albume cam multe si cam dese (si scurte) pastrand aceeasi vana rock'n'roll care aduce pe alocuri aminte de Volbeat, alteori de Metallica, doar ca ceva mai punk si mai din topor, cu o preocupare aparte pentru refrene memorabile. Creca vor rezista in timp mai bine decat Volbeat, caci nu au obligatzia de a-si respecta un anume gimmick tematic, au mai mult spatziu de manevra, ramane de vazut cand vor fi scosi in afara legii pentru instigare la masculinitate toxica (la vikingi e o valoare chiar mai traditzionala decat la noi).

Piesa de mai jos e o colaborare cu fostul vocal Turbonegro si cumva intregul album pare influentzat de colaborarea respectiva, poate de aia e mai variat si mai fun decat ce a scos trupa in ultimii ani. De ascultat la volan si in rockoteca, acolo unde mai exista rockoteca.

*************************************************

Colter Wall - Colter Wall

Tot din registrul valorilor traditzionale si heterosexualitatzii toxice, nu puteam lasa sa treaca anul fara sa recomand un urmash de-al lui Johnny Cash. De data asta unul foarte tanar (nascut cu putzin inainte de moartea lui Cash) insa cu voce foarte groasa, si debutant pe deasupra. Bifeaza obligatzia de a avea un cover Townes Van Zandt, iar albumul e produs de Dave Cobb (de pe mainile caruia au iesit toate megastarurile country ai ultimilor 10 ani - Jason Isbell, Chris Stapleton etc.).

Un obicei recent al artistilor country sunt concertele tzinute intr-o fabrica de bere, s-a achitat si de obligatzia asta. Singurul defect al feciorului e ca e canadian, ceea ce intotdeauna ridica semne de intrebare asupra autenticitatzii a ceea ce are de spus. In curand va scoate un nou album, asta de care vorbesc aici mi-a ramas restantza la top de anul trecut.

Fiind vorba de subgenul numit "outlaw country", avem si piese despre fapte penale, unele chiar ale artistului. Asta inseamna outlaw la ei, sa fii certat cu statul de drept si sa faci arta din asta - termenul "outlaw" e facut sa puna situatzii penale intr-o lumina cool, americanii reusind adesea sa-si transforme penalii in eroi indragitzi ai poporului. Ma rog, creca si la noi s-a mai practicat tertipul asta - in functzie de cine va scrie istoria acestor vremuri poate vom avea si noi candva o Balada banditului Dragnea si a vrednicei Viorica.

Doar ca piesele lui Colter Wall nu-s chiar despre abuz in serviciu, ci mai mult din categoria "murder ballads" - unu a avut o gagica, a prins-o cu altu, a impuscat-o iar acu bea singur si ii e dor de ea, solicitand simpatia ascultatorului.


*************************************************

Atlas Moth - Coma Noir

Se intampla ceva cu ceea ce se numea acu 10 ani post-metal (Neurosis etc.), iar Atlas Moth e una din trupele care conduc cu o mana ferma transformarea respectiva. Alta ar fi Junius, care au unele in comun cu ce se intampla aici, insa Atlas Moth au propriul lor sound inconfundabil, cu 4 voci incalecandu-se una peste alta in combinatzii destul de ciudate.

Nu stiu de unde a aparut trupa asta (are vreo 10 ani in spate), insa soundul albumului asta m-a gadilat din prima - un Junius mai violent, apropiindu-se uneori de sludgeul Crowbar, vocile sunt chiraieli si istericale atent orchestrate sa sune cumva melodios. Trupa arata intentzii clare de a face un hibrid intre Neurosis si Junius si Crowbar, chiar si niste Paradise Lost (perioada dura) toate amestecate intr-o concoctzie a carei chimie a fost atent masurata. Unii dintre membrii au activat inainte la veteranii death metal Broken Hope si la blackerii psihedelici Altar of Plagues, influentze destul de incompatibile care cumva sunt puse cap la cap in ceva foarte coerent.

Nu e acel sludge sudist adresat camionagiilor, ci unul cu tushe psihedelice si teme eco-SF-distopice gen Gojira. Junius aveau si ei niste piese care promiteau asa ceva, insa au ramas mereu la un sound accesibil si la teme cat de cat ancorate social, in timp ce acesti Atlas Moth isi asuma (cu succes) mai multe riscuri. E o trupa de care cu sigurantza vom mai auzi, de fapt am impresia ca eu sunt printre ultimii care aude de ea, caci albumul asta are recenzii elogioase si pare sa fi fost asteptat cu sufletu la gura de multa lume.


1 comment:

krossfire said...

O tura mai mult decat binevenita de recomandari :)
Altfel, pe Myles Kennedy l-ai fi putut prinde de vreo doua ori in Ro, cand a venit alaturi de Slash (de altfel, proiectul ala i-a pus cel mai bine in valoare pe amandoi - daca n-ai facut-o, treci prin Apocalyptic Love).