TIFF 2018 - filmele nashpa: Holy Camp, The Sacrifice, Thirst Street

Probabil cel mai deprimant TIFF din cate au fost. Nu doar pentru ca s-a tzinut chiar in zilele castrarii oficiale ale presedintelui Iohannis si DNAului - eveniment istoric ce a taiat Clujului chefu de filme, dar si pentru ca a oferit mai multe filme care surprind clinic si analitic aspecte iremediabile ale psihologiei  perdante ale acestui popor. Daca nu iesitzi cu ochii in lacrimi de la documentare ca Dacii Liberi sau Fotbal Infinit va dau eu banii de bilet inapoi. M-am simtzit adesea ca hipsteritza aia care plangea in poza aia virala de la mitingul PSD. Contrapunerea unei agende LGBT si a spiritului gay (in sens de "vesel") n-a facut decat sa adanceasca o stare de inadecvare amara - ultimul lucru de care ai chef cand te balangani printre ruine sunt vuvuzelele unei parade gay.

Dupa ce anul trecut TIFFul l-a avut musafir pe "traditzionalul" Alain Delon, in acest an ma asteptam ca premiul pentru intreaga cariera sa fie acordat lui Harvey Weinstein, sau macar post-mortem lui Sergiu Nicolaescu daca tot suntem in an centenar. Cand colo si-au bagat coada ambasadele si centenarul Romania a fost inlocuit cu centenarul Bergman, probabil un apropiat al lui Soros. Am refuzat sa ma duc la proiectziile sale. Ce nevoie avem noi de Bergman? Ce-a facut Bergman pentru tzara asta? De ce sa ne inchinam la Suedia, care ne-a eliminat de la campionatu de folbal din 94 iar mai nou face placutze de inmatriculare obscene?

A fost cea mai est-europeana editzie TIFF - erau zile in care nu se dadeau decat filme rusesti, bulgaresti, romanesti, unguresti. Invitata speciala a editziei, Fanny Ardant e o simpatizanta declarata a lui Putin si o apropiata a lui Gerard Depardieu care s-a refugiat in Rusia. Au fost si filme israeliene, probabil parte a intzelegerilor pe care guvernul Dancila le tot face cu evreii de o vreme. Prea repede uitam ca evreii ni l-au omorat pe Eminescu cu frectzii cu mercur, dupa cum dezvaluia Funar, marele lider ce a reprezentat vointza poporului clujean atata amar de ani (practic unul din parintzii TIFFului, festivalul fiind lansat sub domnia lui). De altfel Funar a si fost invitat la proiectzia documentarului Dacii Liberi, cu acel zambet informat al sau mijind la coltzul gurii, promitzand ca un nou Isus Christos se va naste curand in Tzara Motzilor. Nu totzi dacii ar trebui sa umble liberi.

Ar fi frumos daca as avea acu o colectzie cu 17 tricouri TIFF, caci nu ma crede nimeni ca am fost la toate editziile. Asta a fost cea mai obositoare editzie si cea mai ploioasa, mereu aveam de alergat prin ploaie si baltzi. A fost si prima editzie la care n-am reusit sa intru la niciun concert si la niciun party, cineva a luat in serios gluma ca as fi furat ochelarii lui Tudor Giurgiu acu 2 ani si am devenit un fel de persona non grata, pretenii din Bucuresti venitzi la TIFF se fac acu ca nu ma mai cunosc.

Ca selectzie de filme am nimerit destul de bine, mai bine decat in anii recentzi (macar decat ultimii 3). Mi-a fost dificil sa aleg cateva filme pe care sa le evaluez drept nashpa, cat sa pot umple articolul asta cu cateva titluri. Pan la urma le-am tras deoparte pe astea de mai jos:

****************************************

Holy Camp

(regizat de Los Javis, cuplu gay spaniol)

Cel mai oribil musical pe care l-am vazut in viatza asta, genu de film dupa care simtzi ca erai mai castigat daca te uitai alea 2 ore in gol.

Cica e comedie, dar n-am reusit sa icnesc nici macar o data. Prin public s-a mai ras, dar sporadic si in general lumea se intorcea sa vada cine rade. Nu s-a iscat flashmobul gen Rocky Horror Picture Show pe care probabil mizeaza regizorii cu momentele de dans. E un film gay in cel mai puternic sens al termenului - nu doar prin subtextul homosexual, cat mai ales prin excesul de veselie nejustificabila. E posibil sa fie de vina si vremurile nasoale la care ma refeream la inceputul articolului - e senzatzia aia ca esti in sala de asteptare a unei clinici de avorturi si brusc lumea incepe sa danseze si sa cante pe langa tine, chestie care nu te ajuta deloc.

E si un film periculos prin aceea ca poate incetatzeni ideea ca eticheta "gay" se asociaza cu muzica proasta si umorul prost. Protagonistele sunt doua pitzipoance pedepsite sa-si petreaca vara la o tabara religioasa, de unde tot incearca ele sa evadeze la cate un party in orashul din apropiere, cu complicitatea bucataresei care le face rost de ecstasy. Calugaritzele fac psihoterapie cu ele si dupa cateva zile una incepe sa aiba vedenii cu Dumnezeu cantand piese de Whitney Houston, iar cealalta dezvolta un crush gay pentru una din calugaritze (din aia cu sexualitatea reprimata).

Asocierea dintre piese pop si calugarie mai poate trece drept amuzament (daca esti fan Whoopi Goldberg), dar restul ingredientelor sunt mixate fortzat, manifestate neconvingator prin doua eroine bi-curious care nu e clar ce cauta in situatzia in care se afla. Cum actritzele au fost alese de prin niste trupe dance spaniole, impactul e similar celui pe care l-ar avea Cheeky Girls ori Bambi daca ar incepe sa cante despre concilierea dintre homosexualitate si Dumnezeu.

*****************************************

The Sacrifice

(regizat de Jaime Osorio Marquez, columbian)

E un obicei mai vechi al TIFFului (de fapt al regizorilor debutantzi care ajung cu precadere in astfel de festivaluri) sa ofere filme taciturne, scurt metraje extinse fortzat la 70 de minute in care nu se intampla nimic, doar umbla unu de colo colo, apoi in ultimele 10 minute se intampla o chestie brusca care poate reusheste, poate nu, sa te scoata din somnolentza. Filmul asta n-a reusit sa ma scoata.

Personajul principal e un padurar care-si petrece viatza de pustnic prin muntzii Columbiei, mai hraneste pasarele, mai taie o creanga, mai da o laba din cand in cand, apoi se simte vinovat si isi taie cate un deget. Solitudinea ii este bruiata de o bioloaga care vine sa investigheze cauza misterioasa a mortzilor unor pasarele, ceea ce introduce un element feminin tulburator pentru padurarul nostru. Cica pasarelele mor din pricina ca vine Apocalipsa, iar stoparea evenimentului necesita sacrificiu cu violentza si eros care se si intampla in scenele finale. Povestea capata un iz biblic, propunandu-se drept o palida si austera imitatzie a Antichristului lui Von Trier.

O chestie interesanta am retzinut totusi, la un momendat un personaj explica ca principalul avantaj darwinist al omului fatza de restul speciilor a fost abilitatea de a-si aburi semenii sa munceasca in locul lui (abilitate numita astazi "management"), precum si abilitatea de a-i face sa se simta vinovatzi cand nu o fac (numita astazi "evaluare").

Totusi prea multe fitze, prea putzina poveste. Ies in evidentza niste filmari in natura, pentru cine e interesat de drumetzii prin Columbia.

**************************************************

Thirst Street

(regizat de Nathan Silver, hipster)

Un film ironic cu actori extrem de enervantzi, prezentand cea mai despicable forma de hipster care exista - cel trecut de 40 de ani care se crede inca un Casanova desi incep sa-l lase shalele si i se dezintegreaza fatzada. Woody Allen ar fi putut face filmu asta daca ar fi mai conectat la formele postmileniale de cinism ironic (si daca ar sta mai prost cu simtzu umorului).

Hipsteru din acest film e un barman parizian care agatza o stewardesa americana pe parcursul catorva noptzi pe care aceasta le petrece prin Paris. Relatzia la distantza pare foarte cool si gagica decide sa se mute la Paris, sa inceapa o chestie serioasa, insa ajunsa acolo realizeaza ca barmanu e un curv mizerabil si manipulator. Totusi gagica traieste in denial si tot fantazeaza despre cum o sa faca din el un baiat de treaba, si uite asa vietzile amandurora spiraleaza spre situatzii tot mai jenante si psihodrame de cuplu iesit demult din tineretze, desi refuza sa o recunoasca.

Nu e chiar un film prost, e doar teribil de iritant, poate si pentru ca m-am recunoscut umpic in personajul principal. In consecintza, m-am si ingrijorat cu privire la soarta personajului. Ar fi iesit un film mai bun daca regizorul nu tzinea neaparat sa filmeze totu la modu ironic, cu culori tari, muzica synth si gros-planuri evidentziind mereu dintzii, urechile ori ochii personajelor.