Dupa ce anul trecut ma lasasem de citit, anul asta aproape m-am lasat de ascultat muzica si abia am reusit sa incropesc topul traditzional de semestru. Un top influentzat major de domnia necromantzilor PSD si de cel mai longeviv guvern de golemi pe care l-au dat pana acum - unii insufletzitzi cam la repezeala caci inca nu stapanesc pe deplin limbajul uman, si totusi iata ca rezista mai bine decat guvernele de anul trecut.
A trebuit sa fug iarasi din tzara ca sa pot asculta muzica si sa imi validez ideea ca mai exista in lume oameni normali la cap, insa ma tem ca pesta dementzei porcine incepe sa se raspandeasca prin toata Europa. Tocmai esueaza a treia tentativa a nemtzilor de a cuceri continentul (de data asta pe cale pacifista si prin unificare economica), asa ca ne intoarcem la Europa voievodatelor si cnezatelor - "Europa cu trei viteze", cum politicos se exprima Macron (omitzand sa mentzioneze ca a treia viteza va fi carutza). Se shushoteste cu groaza despre momentul in care Romania va prelua presedintzia Consiliului UE - probabil momentul intrarii fatale cu oishtea-n gard si punctul terminal al visului unificarii europene. E clar, nu potzi unifica popoare cu mentalitate inginereasca cu popoare care inca se inchina la numerologi, horoscopari, fotbalisti si Burebista. In timp ce in alte partzi lumea se uita la est-europeni scarpinandu-se in cap, noi suntem asiguratzi ca ne indreptam spre Rai pe o corabie mareatza, copiii nostri se vor juca din nou cu leii si cu lupii, pacientzii vor vindeca pe medici, infractorii vor judeca pe judecatori, elevii vor invatza pe profesori, cetatzenii vor proteja pe politzisti, se va implini vointza poporului si se va scrie Al Treilea Testament in an centenar. Plus ca se relanseaza Festivalul Cerbu de Aur.
In politica, de cand lumea nu mai are incredere nici in Curtea Constitutzionala, s-a trecut la codul juridic superior, pildele din Biblie, fatza de care actuala Constitutzie are cel mult valoare de regulament intern. Generalu Coldea i-a invocat pe Iuda si Baraba, Dragnea vorbeste despre Zidu Plangerii, Iohannis se ingrijoreaza despre Ovrei si Filistini, Ministrul Justitziei amenintza cu Ceasul Evaluarii de Apoi. La DNA toata lumea asteapta sa fie pus shef inca un golem, ori macar un homuncul iesit dintr-unul din negii Ministrului. Se planuieste inclusiv revizuirea procesului lui Ceaushescu (viciu de procedura), iar cand termina cu el se vor ocupa si de procesul lui Isus, ori macar de al lui Grieg Bivolaru.
In fine, pana cand Valcov si Dragnea mai rascolesc cimiterele in perspectiva unei eventuale remanieri, avetzi mai jos un soundtrack al vremurilor ce vin.
************************************************
The Body - I Have Fought Against It, but I Can't Any Longer
Titlul I have fought against it but I can't any longer e un extras din scrisoarea de sinucidere a Virginiei Woolf. Se incadreaza perfect in linia albumelor recente ale duetului suicidal The Body (vezi si titlurile Noone deserves happiness, Mental wounds not healing, One day you will ache like I ache). Pe una din piesele albumului ni se lectureaza paragrafe sinistre din opera lui Bohumil Hrabal.
Exista in istoria psihologiei / filosofiei o dezbatere interminabila pe seama dilemei daca dorintza de sinucidere vine dintr-o dereglare chimica tratabila psihiatric, ori daca e o decizie ratzionala de autoanihilare de care omul se poate feri pe cale chimica, amagindu-se temporar. Tentatzia sinuciderii ca optziune ratzionala de respingere a oranduirii nesatisfacatoare a lumii tzine de o cu totul alta linie de argumentatzie decat eutanasierea, sinuciderea pasionala consacrata de romantici, ori cea provocata de ostracizare sociala. Nu avem de-a face in muzica The Body nici cu inimi frante, nici cu proteste punk, nici macar cu resemnare mioritica, ci cu angoasa absoluta si insuficientza respiratorie a atacurilor de panica cronicizate.
I-am vazut pe The Body live acu 5 ani intr-un bar extrem de stramt si sufocant, nici 50 de oameni in public. E o experientza traumatizanta. Pe vremea aceea se prezentau inca drept o trupa metal insa se pare formatul respectiv a fost abandonat (cam de cand au prins gustul remixurilor electro in timpul colaborarii cu Haxan Cloak). Ingredientele metal sunt ingropate acum adanc in mixajul sofisticat, iar vocile feminine (din registrul creepy a la Jarboe) confirma ca avem o continuare directa a albumului Noone deserves happiness cu care trupa glumea ca incearca sa ajunga la MTV. N-am recomandat la vremea lui albumul respectiv, am asteptat sa se mai coaca retzeta si iata ca s-a copt pe albumul asta, care-mi suna mai divers in idei. Vocile feminine sunt asigurate de mai multe invitate de la trupe obscure din cam acelasi segment stilistic (singura de care am auzit e Lingua Ignota).
De departe cel mai lugubru si opresiv album pe care l-am ascultat de cand nu mai e Basescu presedinte.
*******************************************
Titlul I have fought against it but I can't any longer e un extras din scrisoarea de sinucidere a Virginiei Woolf. Se incadreaza perfect in linia albumelor recente ale duetului suicidal The Body (vezi si titlurile Noone deserves happiness, Mental wounds not healing, One day you will ache like I ache). Pe una din piesele albumului ni se lectureaza paragrafe sinistre din opera lui Bohumil Hrabal.
Exista in istoria psihologiei / filosofiei o dezbatere interminabila pe seama dilemei daca dorintza de sinucidere vine dintr-o dereglare chimica tratabila psihiatric, ori daca e o decizie ratzionala de autoanihilare de care omul se poate feri pe cale chimica, amagindu-se temporar. Tentatzia sinuciderii ca optziune ratzionala de respingere a oranduirii nesatisfacatoare a lumii tzine de o cu totul alta linie de argumentatzie decat eutanasierea, sinuciderea pasionala consacrata de romantici, ori cea provocata de ostracizare sociala. Nu avem de-a face in muzica The Body nici cu inimi frante, nici cu proteste punk, nici macar cu resemnare mioritica, ci cu angoasa absoluta si insuficientza respiratorie a atacurilor de panica cronicizate.
De departe cel mai lugubru si opresiv album pe care l-am ascultat de cand nu mai e Basescu presedinte.
Ghost - Prequelle
Traim vremuri nasoale daca am ajuns sa ne bazam pe satanisti sa aduca putzina veselie in case si sa ne ajute sa mai uitam de griji.
Suedia a dat prin ABBA, Ace of Base ori Europe cateva dintre cele mai contagioase refrene din istoria muzicii, iar satanistii de la Ghost par decisi sa fie intr-o buna zi enumeratzi in lista respectiva. Cu albumul precedent au reusit sa insface un Grammy, iar turneele lor recente includ concerte bombastice de stadion. E clar ca Ghost sunt cea mai importanta trupa shock-rock post-2000 si cel mai important export muzical contemporan al Suediei, incorporand cu succes toate trucurile care au dat succesul trupelor suedeze sus-mentzionate, plus niste bune practici de attention-whorism invatzate de la Marilyn Manson.
Albumul Prequelle reuseste sa ii pozitzioneze drept un hibrid de Manson, Europe si ABBA - infectziosi in refrene, foarte pop in structuri, cu solouri de chitara adictive si o productzie fantastica asigurata de un superstar al breslei, Tom Dagelty (Royal Blood, Opeth), plus o gramada de invitatzi (inclusiv Akerfeldt de la Opeth).
Anul trecut misterul acestei trupe de mascatzi a fost dat in vileag, cand unul dintre chitaristi a facut scandal imens pe Facebook ca nu si-a primit salariul pe luna respectiva de la managerul de proiect. S-a gandit el ca o metoda buna de a sabota proiectul ar fi sa dea in gat identitatea, pana atunci secreta, a vocii si liderului trupei, un anume Tobias Forge care cica se purta cu colegii de trupa ca si cum acestia erau angajatzii propriului sau start-up. Liderul trupei a replicat ca asa si e, iar cine nu pricepe ce e aia start-up si management sa mai puna mana pe o carte. Toata lumea s-a ofticat, razboiul continua prin tribunale, iar trupa a fost complet inlocuita, liderul pastrand deocamdata drepturile asupra numelui. Se pare ca scandalul nu i-a franat cu nimic ascensiunea, albumul asta mi se pare cel mai bogat in idei si cel mai profesionist produs. Ma asteptam sa incerce sa se reinventeze si ca mod de prezentare, au intins cam mult gluma cu formatul asta de cosplay catolico-satanist.
Neaparat de ascultat si colectzia de coveruri exotice ale trupei - pe albumul asta apar ca bonus trackuri coveruri dupa Leonard Cohen si Pet Shop Boys.
P.S. Destramarea formulei originale a dus la aparitzia a doua noi trupe - chitaristul care a sabotat proiectul s-a (re)lansat recent cu un proiect competitor, Magna Carta Cartel (mostra aici, interesant de vazut asemanarile si deosebirile) in timp ce restul trupei au format Priest care imprumuta unele idei la capitolul imagine insa ca sound e din alt film (mostra aici).
P.S.2. Sa nu uitam ca Suedia e tzara care a permis infamul numar de inmatriculare MUIE PSD. E momentul ca cineva sa organizeze primul concert Ghost in Romania, eventual pe shantierul Catedralei Mantuirii Neamului.
*******************************************
Traim vremuri nasoale daca am ajuns sa ne bazam pe satanisti sa aduca putzina veselie in case si sa ne ajute sa mai uitam de griji.
Suedia a dat prin ABBA, Ace of Base ori Europe cateva dintre cele mai contagioase refrene din istoria muzicii, iar satanistii de la Ghost par decisi sa fie intr-o buna zi enumeratzi in lista respectiva. Cu albumul precedent au reusit sa insface un Grammy, iar turneele lor recente includ concerte bombastice de stadion. E clar ca Ghost sunt cea mai importanta trupa shock-rock post-2000 si cel mai important export muzical contemporan al Suediei, incorporand cu succes toate trucurile care au dat succesul trupelor suedeze sus-mentzionate, plus niste bune practici de attention-whorism invatzate de la Marilyn Manson.
Albumul Prequelle reuseste sa ii pozitzioneze drept un hibrid de Manson, Europe si ABBA - infectziosi in refrene, foarte pop in structuri, cu solouri de chitara adictive si o productzie fantastica asigurata de un superstar al breslei, Tom Dagelty (Royal Blood, Opeth), plus o gramada de invitatzi (inclusiv Akerfeldt de la Opeth).
Anul trecut misterul acestei trupe de mascatzi a fost dat in vileag, cand unul dintre chitaristi a facut scandal imens pe Facebook ca nu si-a primit salariul pe luna respectiva de la managerul de proiect. S-a gandit el ca o metoda buna de a sabota proiectul ar fi sa dea in gat identitatea, pana atunci secreta, a vocii si liderului trupei, un anume Tobias Forge care cica se purta cu colegii de trupa ca si cum acestia erau angajatzii propriului sau start-up. Liderul trupei a replicat ca asa si e, iar cine nu pricepe ce e aia start-up si management sa mai puna mana pe o carte. Toata lumea s-a ofticat, razboiul continua prin tribunale, iar trupa a fost complet inlocuita, liderul pastrand deocamdata drepturile asupra numelui. Se pare ca scandalul nu i-a franat cu nimic ascensiunea, albumul asta mi se pare cel mai bogat in idei si cel mai profesionist produs. Ma asteptam sa incerce sa se reinventeze si ca mod de prezentare, au intins cam mult gluma cu formatul asta de cosplay catolico-satanist.
Neaparat de ascultat si colectzia de coveruri exotice ale trupei - pe albumul asta apar ca bonus trackuri coveruri dupa Leonard Cohen si Pet Shop Boys.
*******************************************
Suedia a dat prin ABBA, Ace of Base ori Europe cateva dintre cele mai contagioase refrene din istoria muzicii, iar satanistii de la Ghost par decisi sa fie intr-o buna zi enumeratzi in lista respectiva. Cu albumul precedent au reusit sa insface un Grammy, iar turneele lor recente includ concerte bombastice de stadion. E clar ca Ghost sunt cea mai importanta trupa shock-rock post-2000 si cel mai important export muzical contemporan al Suediei, incorporand cu succes toate trucurile care au dat succesul trupelor suedeze sus-mentzionate, plus niste bune practici de attention-whorism invatzate de la Marilyn Manson.
Albumul Prequelle reuseste sa ii pozitzioneze drept un hibrid de Manson, Europe si ABBA - infectziosi in refrene, foarte pop in structuri, cu solouri de chitara adictive si o productzie fantastica asigurata de un superstar al breslei, Tom Dagelty (Royal Blood, Opeth), plus o gramada de invitatzi (inclusiv Akerfeldt de la Opeth).
Anul trecut misterul acestei trupe de mascatzi a fost dat in vileag, cand unul dintre chitaristi a facut scandal imens pe Facebook ca nu si-a primit salariul pe luna respectiva de la managerul de proiect. S-a gandit el ca o metoda buna de a sabota proiectul ar fi sa dea in gat identitatea, pana atunci secreta, a vocii si liderului trupei, un anume Tobias Forge care cica se purta cu colegii de trupa ca si cum acestia erau angajatzii propriului sau start-up. Liderul trupei a replicat ca asa si e, iar cine nu pricepe ce e aia start-up si management sa mai puna mana pe o carte. Toata lumea s-a ofticat, razboiul continua prin tribunale, iar trupa a fost complet inlocuita, liderul pastrand deocamdata drepturile asupra numelui. Se pare ca scandalul nu i-a franat cu nimic ascensiunea, albumul asta mi se pare cel mai bogat in idei si cel mai profesionist produs. Ma asteptam sa incerce sa se reinventeze si ca mod de prezentare, au intins cam mult gluma cu formatul asta de cosplay catolico-satanist.
Neaparat de ascultat si colectzia de coveruri exotice ale trupei - pe albumul asta apar ca bonus trackuri coveruri dupa Leonard Cohen si Pet Shop Boys.
P.S. Destramarea formulei originale a dus la aparitzia a doua noi trupe - chitaristul care a sabotat proiectul s-a (re)lansat recent cu un proiect competitor, Magna Carta Cartel (mostra aici, interesant de vazut asemanarile si deosebirile) in timp ce restul trupei au format Priest care imprumuta unele idei la capitolul imagine insa ca sound e din alt film (mostra aici).
P.S.2. Sa nu uitam ca Suedia e tzara care a permis infamul numar de inmatriculare MUIE PSD. E momentul ca cineva sa organizeze primul concert Ghost in Romania, eventual pe shantierul Catedralei Mantuirii Neamului.
*******************************************
Marlon Williams - Make Way for Love
Care mai avetzi un dram de suflet in suflet, bagatz albumu asta.
Obtzinut prin incrucisarea ADNurilor lui Antony (ex- and the Johnsons) si Elvis Presley, neozeeleandezul Marlon Williams a cam spart anul asta topurile folk, reusind sa se infiltreze in acea nisha emo-alt-country din care in ultimii ani au mai iesit tot felu de folkisti modificatzi genetic precum Sturgill Simpson, Micah Hinson ori Justin Townes Earle. Doar ca e mai putzin american decat pomenitzii - vezi clipul de mai jos unde o balada ce pare extrasa din caietele lui Elvis Presley e acompaniata de un simpatic cor maori. Asta e drumul spre country-ul mileniului trei, care alatura elemente de pshidelic si indie cu familia traditzionala formata din Elvis, Roy Orbison, Johnny Cash (mai mult Orbison pe albumul asta).
Comparativ cu folkistii americani Marlon Williams e mai baroc pe balade (care domina albumul) si mai "gender fluid" in subiecte, insa intr-un mod mult mai retzinut decat Antony/Anohni (ori clonele Irrepressibles, care cam tot pe aceleasi strategii de falsetto vocal mizeaza). Cine o stie pe gotheritza Aldous Harding (care i-a fost gagica), o sa o auda si pe ea pe unul din hiturile albumului, confirmand ca avem aici un artist imprevizibil a carui muzica o poate lua pe viitor in directzii nebanuite. Ramane de vazut daca va sfarshi in fundatura Lana del Rey sau daca va apuca pe drumul lui Nick Cave, deocamdata din ce demonstreaza cu acest album shansele sunt fifty-fifty.
As mai recomanda si piesa asta, unde il putetzi privi pe artist mancand cartofi prajitzi.
Obtzinut prin incrucisarea ADNurilor lui Antony (ex- and the Johnsons) si Elvis Presley, neozeeleandezul Marlon Williams a cam spart anul asta topurile folk, reusind sa se infiltreze in acea nisha emo-alt-country din care in ultimii ani au mai iesit tot felu de folkisti modificatzi genetic precum Sturgill Simpson, Micah Hinson ori Justin Townes Earle. Doar ca e mai putzin american decat pomenitzii - vezi clipul de mai jos unde o balada ce pare extrasa din caietele lui Elvis Presley e acompaniata de un simpatic cor maori. Asta e drumul spre country-ul mileniului trei, care alatura elemente de pshidelic si indie cu familia traditzionala formata din Elvis, Roy Orbison, Johnny Cash (mai mult Orbison pe albumul asta).
Comparativ cu folkistii americani Marlon Williams e mai baroc pe balade (care domina albumul) si mai "gender fluid" in subiecte, insa intr-un mod mult mai retzinut decat Antony/Anohni (ori clonele Irrepressibles, care cam tot pe aceleasi strategii de falsetto vocal mizeaza). Cine o stie pe gotheritza Aldous Harding (care i-a fost gagica), o sa o auda si pe ea pe unul din hiturile albumului, confirmand ca avem aici un artist imprevizibil a carui muzica o poate lua pe viitor in directzii nebanuite. Ramane de vazut daca va sfarshi in fundatura Lana del Rey sau daca va apuca pe drumul lui Nick Cave, deocamdata din ce demonstreaza cu acest album shansele sunt fifty-fifty.
As mai recomanda si piesa asta, unde il putetzi privi pe artist mancand cartofi prajitzi.
*******************************************
Sinistro - Sangue Cassia
Pe hartie, conceptul de voce feminina cantand fado in portugheza cu instrumente doom metal suna a parodie din aceeasi categorie cu experimentul mixajului intre Denisa manelista si black metalul polonez. Implementarea ideii insa a iesit fantastic.
Metalul romantic cu voce feminina nu e ceva nou, insa vreme de vreo 20 de ani a fost dominat si sufocat de retzeta "Alba ca Zapada" consacrata de divele nordice (Nightwish, Within Temptation etc.). Neajunsul major al retzetei era ca, cu foarte putzine exceptzii, vocile feminine isi pierdeau identitatea convergand spre un acelashi ton si stil, trezind de la o vreme cel mult interes vestimentar. Chelsea Wolfe a avut un rol semnificativ in a schimba paradigma, iar trupele aparute in ultimii ani ofera prezentze feminine mai putzin ornamentale - tendintza momentului favorizeaza personalitatzile puternice, se cauta un fel de Tori Amos cu instrumentar metal.
In plus, Sinistro mai au o gaselnitza care ii face interesantzi inca de la prima ascultare: limba portugheza. Portugalia, ca mai toate tzarile cu bucatarie mediteraneana, droguri de calitate si clubbing de plaja, a dat in istoria sa foarte putzine trupe metal (iar Moonspell le-a eclipsat pe toate). Silabele alea portugheze sexy rostite de vocea feminina pe un fundal doom-metal suna incredibil. Sunt rare trupele rock care reusesc sa se impuna cantand intr-o limba materna alta decat engleza. In anii 90, daca nu te chema Rammstein, n-aveai ce cauta in industria rock fara sa cantzi in engleza. Lucrurile par sa se schimbe, lumea incepe sa fie mai interesata de experientza sonora a intonatziei exotice (poate de aici si succesul celor de la Bucovina). N-am idee despre ce canta Sinistro astia (faptul ca au si un cover Paradise Lost ofera unele sugestii) insa nici nu conteaza.
Metalul romantic cu voce feminina nu e ceva nou, insa vreme de vreo 20 de ani a fost dominat si sufocat de retzeta "Alba ca Zapada" consacrata de divele nordice (Nightwish, Within Temptation etc.). Neajunsul major al retzetei era ca, cu foarte putzine exceptzii, vocile feminine isi pierdeau identitatea convergand spre un acelashi ton si stil, trezind de la o vreme cel mult interes vestimentar. Chelsea Wolfe a avut un rol semnificativ in a schimba paradigma, iar trupele aparute in ultimii ani ofera prezentze feminine mai putzin ornamentale - tendintza momentului favorizeaza personalitatzile puternice, se cauta un fel de Tori Amos cu instrumentar metal.
In plus, Sinistro mai au o gaselnitza care ii face interesantzi inca de la prima ascultare: limba portugheza. Portugalia, ca mai toate tzarile cu bucatarie mediteraneana, droguri de calitate si clubbing de plaja, a dat in istoria sa foarte putzine trupe metal (iar Moonspell le-a eclipsat pe toate). Silabele alea portugheze sexy rostite de vocea feminina pe un fundal doom-metal suna incredibil. Sunt rare trupele rock care reusesc sa se impuna cantand intr-o limba materna alta decat engleza. In anii 90, daca nu te chema Rammstein, n-aveai ce cauta in industria rock fara sa cantzi in engleza. Lucrurile par sa se schimbe, lumea incepe sa fie mai interesata de experientza sonora a intonatziei exotice (poate de aici si succesul celor de la Bucovina). N-am idee despre ce canta Sinistro astia (faptul ca au si un cover Paradise Lost ofera unele sugestii) insa nici nu conteaza.
E deja al treilea album, lucrurile devenisera interesante inca de la debut iar anul trecut trupa a fost invitata la Roadburn, dar albumul asta e momentul perfect sa-i descoperi in plin avant si forma maxima.
*******************************************
*******************************************
Oceans of Slumber - The Banished Heart
Inruditzi cu Sinistro prin aceea ca incearca sa redefineasca metalul melancolic cu voce feminina, texanii Oceans of Slumber vin cu propria lor inovatzie construita in jurul unei voci de culoare care s-ar simtzi mai bine intr-o trupa de coveruri Whitney Houston. Combinatzia e o raritate la fel de rara in istoria muzicii metal ca vocea portugheza de care ziceam mai sus; chiar mai rara in istoria Texasului, regiune ale carei legaturi cu rockul incep cu ZZ Top si se termina cu Pantera. Ma rog, ar mai fi Solitude Aeturnus care s-ar putea sa fi avut un rol in existentza acestor Oceans of Slumber.
Impresia mea e ca, urmand exemplul unor Deafheaven sau Chelsea Wolfe, avem aici un grup american care incearca sa importe in SUA idei consacrate de metalul european al anilor 90, profitand de vacuumul si ignorantza autosuficienta de pe-acolo. N-au prins inca la hipsteri si nici la americani, trupa are deocamdata cautare mai mult in Europa. Ne-au vizitat si pe noi acu 2 ani intr-un cadru restrans, abia incepuse sa auda lumea de ei atunci, insa cu albumul asta sunt semne ca situatzia se va schimba (Pitchfork i-a inclus deja in lista celor mai bune albume metal aparute in prima jumatate a anului, probabil va urma si prima recenzie).
Poate din piesele pe care le exemplific aici reies oarecare asemenari intre Sinistro si Oceans of Slumber, poate chiar banuiala ca avem aceeasi Marie cu alta palarie, rochie si culoare a pielii. Insa de regula nu bag in topu asta 2 albume din acelasi cluster stilistic - cele doua trupe au putzine in comun, americanii mizeaza pe mai multe ingrediente - o componenta puternica de prog-metal scandinav (pe una din piese colaboreaza cu vocea de la Evergrey) si chiar niste arome de death metal melodic (tot de origini scandinave).
*******************************************
Inruditzi cu Sinistro prin aceea ca incearca sa redefineasca metalul melancolic cu voce feminina, texanii Oceans of Slumber vin cu propria lor inovatzie construita in jurul unei voci de culoare care s-ar simtzi mai bine intr-o trupa de coveruri Whitney Houston. Combinatzia e o raritate la fel de rara in istoria muzicii metal ca vocea portugheza de care ziceam mai sus; chiar mai rara in istoria Texasului, regiune ale carei legaturi cu rockul incep cu ZZ Top si se termina cu Pantera. Ma rog, ar mai fi Solitude Aeturnus care s-ar putea sa fi avut un rol in existentza acestor Oceans of Slumber.
Impresia mea e ca, urmand exemplul unor Deafheaven sau Chelsea Wolfe, avem aici un grup american care incearca sa importe in SUA idei consacrate de metalul european al anilor 90, profitand de vacuumul si ignorantza autosuficienta de pe-acolo. N-au prins inca la hipsteri si nici la americani, trupa are deocamdata cautare mai mult in Europa. Ne-au vizitat si pe noi acu 2 ani intr-un cadru restrans, abia incepuse sa auda lumea de ei atunci, insa cu albumul asta sunt semne ca situatzia se va schimba (Pitchfork i-a inclus deja in lista celor mai bune albume metal aparute in prima jumatate a anului, probabil va urma si prima recenzie).
Poate din piesele pe care le exemplific aici reies oarecare asemenari intre Sinistro si Oceans of Slumber, poate chiar banuiala ca avem aceeasi Marie cu alta palarie, rochie si culoare a pielii. Insa de regula nu bag in topu asta 2 albume din acelasi cluster stilistic - cele doua trupe au putzine in comun, americanii mizeaza pe mai multe ingrediente - o componenta puternica de prog-metal scandinav (pe una din piese colaboreaza cu vocea de la Evergrey) si chiar niste arome de death metal melodic (tot de origini scandinave).
Impresia mea e ca, urmand exemplul unor Deafheaven sau Chelsea Wolfe, avem aici un grup american care incearca sa importe in SUA idei consacrate de metalul european al anilor 90, profitand de vacuumul si ignorantza autosuficienta de pe-acolo. N-au prins inca la hipsteri si nici la americani, trupa are deocamdata cautare mai mult in Europa. Ne-au vizitat si pe noi acu 2 ani intr-un cadru restrans, abia incepuse sa auda lumea de ei atunci, insa cu albumul asta sunt semne ca situatzia se va schimba (Pitchfork i-a inclus deja in lista celor mai bune albume metal aparute in prima jumatate a anului, probabil va urma si prima recenzie).
Poate din piesele pe care le exemplific aici reies oarecare asemenari intre Sinistro si Oceans of Slumber, poate chiar banuiala ca avem aceeasi Marie cu alta palarie, rochie si culoare a pielii. Insa de regula nu bag in topu asta 2 albume din acelasi cluster stilistic - cele doua trupe au putzine in comun, americanii mizeaza pe mai multe ingrediente - o componenta puternica de prog-metal scandinav (pe una din piese colaboreaza cu vocea de la Evergrey) si chiar niste arome de death metal melodic (tot de origini scandinave).
*******************************************
Carpenter Brut - Leather Teeth
Festivalurile metal sunt bulversate de catziva ani incoace de includerea ocazionala in program a unor artisti synthwave care fac o treaba excelenta de a trezi metalistii alcoolici din amortzeala maratoanelor de concerte monotone. Cand l-au inclus pe francezul Perturbator in programul festivalului Brutal Assault metalistilor romani le-au dat lacrimile de furie, au jurat sa boicoteze festivalul, ai de pula mea ce cauta asta aici, sigur a luat ceva prafuri, sa-l ia careva sa-l duca la Untold ca n-are ce cauta aici. Lucrurile s-au mai calmat, Perturbator e si anul asta in programul Brutal Assault, romanii s-au obisnuit cu el, iar obiceiul de a include muzici electronice in festuri metal pare ca s-a generalizat prin Europa (nu si la noi, unde valorile traditzionale primeaza).
Genul synthwave s-a relansat sub forma de coloane sonore pentru jocuri video, inspirate de coloanele sonore ale filmelor SF din anii 80 - cu precadere de cele compuse de John Carpenter, care cu ocazia asta s-a si relansat ca muzician si are chiar propriile turnee live (claparul de la Hamferd mi-a povestit la DBE despre el).
Evident ca si numele Carpenter Brut tot de la Carpenter se trage. Ca si Perturbator, e vorba de un francez (am impresia ca Frantza e capul rautatzilor in scena asta). Spre deosebire de Perturbator, nu arata ca un proiect solo, ci mixeaza muzica electronica si cu instrumente rock, in special chitara utilizata superb pe albumul de fatza. Iar pe albumul asta au reusit sa includa si cateva voci invitate - asta de am ales-o mai jos e vocea lui Garm de la Ulver.
*******************************************
A Perfect Circle - Eat the Elephant
In mod normal A Perfect Circle nu ar trebui sa aiba nevoie de vreo prezentare. Pauza de 15 ani de la precedentul album a facut ca Eat the Elephant sa fie pentru unii cel mai asteptat material al anului curent, si totodata un prequel la cel mai asteptat album al anului viitor (cel de la Tool).
Ma rog, eu vorbesc in termeni din astia ca si cum ar fi la mintea cocoshului, insa la un sondaj involuntar intre tinerii de 20-25 de ani ai zilelor noastre am fost surprins sa remarc ca nu se mai prea stie cine au fost Tool si A Perfect Circle. Si n-au fost deloc trupe obscure - MTVul si Atomic TV vuiau de piesele lor, concertele lor au umplut stadioane, pre-hipsterii de la inceputul anilor 2000 faceau foamete sa ajunga la rarele lor concerte europene, iar despre albumele astea de revenire se shusoteste de mai bine de 5 ani prin presa. Si totusi daca agatzi o rockeritza din generatzia care nu facuse 10 ani cand a iesit precedentul album o sa ramai surprins la cum ridica din umeri la pomenirea acestor trupe. Mereu am trait cu convingerea ca Maynard Keenan si proiectele sale au calarit cu succesul valul istoriei si transformarile industriei muzicale post-mileniale (in orice caz, mai bine decat reusisera trupele grunge) insa nu e chiar asa. Deficitul de atentzie e strans corelat cu deficitul de memorie.
Albumul asta nu reuseste sa ia nici nota 5 pe Pitchfork si e aproape etichetat drept "dad-rock" (termenulul peiorativ lansat de redactzia Pitchfork pentru a denigra orice trupa invechita, dar care nu e inca suficient de veche incat poata fi recuperata drept "iconic" si "revival"). Nu ajuta nici macar faptul ca A Perfect Circle are acum in componentza pe chitaristul Smashing Pumpkins si pe bassistul Eagles of Death Metal, alte trupe care au picat neasteptat sub linia orizontului (ma mir cum mai rezista Radiohead, secretul tre sa fie in retorica I'm a creep, I'm a weirdo).
Sigur, piesa pe care am ales-o aici dedesubt se cam incadreaza la dad-rock (de aia o fi si preferata mea), insa albumul pe ansamblu are cate ceva din tot ce a insemnat sound-ul A Perfect Circle, nu e relansarea lenesha a unor muzicieni cu probleme financiare. Mor de curios daca si noul Tool va fi primit drept un reziduu al epocii Bill Clinton.
*******************************************
Church of the Cosmic Skull - Science Fiction
Un recenzent zicea ca asta e trupa care "puts the ABBA in SABBATH".
In general abuzez de termenul "hipster" si uneori incerc sa gasesc un sinonim ca sa nu se observe abuzul, insa in cazul acestei trupe "hipster" e termenul de dictzionar care o caracterizeaza cel mai precis - o gasca de tineri britanici care pozeaza ironic intr-un cult religios alternativ si ofera o varianta (mult) mai bombastica la geek-rockul psihedelic al australienilor King Gizzard and the Lizard Wizard. Unii ii compara si cu suedezii Ghost, insa mai mult pentru componenta de cosplay ironic si parodie misticoida, caci stilistic sunt din alt film.
Church of the Cosmic Skull au studiat fiecare album de prog-rock aparut intre 1.01.1970 si 31.12.1979, au luat cate un acord din fiecare si au alcatuit albumul asta ostentativ intitulat Science Fiction, cu versuri ce par extrase din biblia scientologica, plus un touch orgiastic a la Gregorian Bivolaru.
Electric Light Orchestra, Genesis, Fleetwood Mac, Queen sunt sursele de inspiratzie evidente, insa deconstructzia e suficient de sofisticata incat sa nu ii potzi acuza ca si-au copiat piesele. Prinde din prima, se abuzeaza de refrene catchy si coruri operatice, solourile sunt atat de siropoase incat simtzi cum itzi da tarcoale diabetul. Totul e straight-face, membrii grupului se prezinta ca Fratele Bill, Fratele Mike etc., toata lumea se imbraca in alb, o cerintza obligatorie pentru oricine vrea sa infiintzeze un nou cult religios si vrea sa fie luat in serios. Imi amintesc de pe la inceputul anilor 90, cand au venit primii predicatori baptisti la noi in sat - tot cam asa erau imbracatzi, ca niste ingeri care ne aduceau Coca Cola, Conserve Heinz si Cuvantu Domnului.
E posibil sa fie genul de trupa-gluma din care nu pot iesi mai mult de 2-3 albume pana sa devine obositoare gluma, insa pana una alta albumul asta e pentru anul curent ce au fost Batushka pentru 2015 sau Zeal and Ardor pentru 2016.
In general abuzez de termenul "hipster" si uneori incerc sa gasesc un sinonim ca sa nu se observe abuzul, insa in cazul acestei trupe "hipster" e termenul de dictzionar care o caracterizeaza cel mai precis - o gasca de tineri britanici care pozeaza ironic intr-un cult religios alternativ si ofera o varianta (mult) mai bombastica la geek-rockul psihedelic al australienilor King Gizzard and the Lizard Wizard. Unii ii compara si cu suedezii Ghost, insa mai mult pentru componenta de cosplay ironic si parodie misticoida, caci stilistic sunt din alt film.
Church of the Cosmic Skull au studiat fiecare album de prog-rock aparut intre 1.01.1970 si 31.12.1979, au luat cate un acord din fiecare si au alcatuit albumul asta ostentativ intitulat Science Fiction, cu versuri ce par extrase din biblia scientologica, plus un touch orgiastic a la Gregorian Bivolaru.
Electric Light Orchestra, Genesis, Fleetwood Mac, Queen sunt sursele de inspiratzie evidente, insa deconstructzia e suficient de sofisticata incat sa nu ii potzi acuza ca si-au copiat piesele. Prinde din prima, se abuzeaza de refrene catchy si coruri operatice, solourile sunt atat de siropoase incat simtzi cum itzi da tarcoale diabetul. Totul e straight-face, membrii grupului se prezinta ca Fratele Bill, Fratele Mike etc., toata lumea se imbraca in alb, o cerintza obligatorie pentru oricine vrea sa infiintzeze un nou cult religios si vrea sa fie luat in serios. Imi amintesc de pe la inceputul anilor 90, cand au venit primii predicatori baptisti la noi in sat - tot cam asa erau imbracatzi, ca niste ingeri care ne aduceau Coca Cola, Conserve Heinz si Cuvantu Domnului.
E posibil sa fie genul de trupa-gluma din care nu pot iesi mai mult de 2-3 albume pana sa devine obositoare gluma, insa pana una alta albumul asta e pentru anul curent ce au fost Batushka pentru 2015 sau Zeal and Ardor pentru 2016.
*******************************************
Thy Catafalque - Geometria
Un proiect bizar si surprinzator de longeviv pentru cat de obscur e (a debutat in 1999), Thy Catafalque incearca sa se consacre drept un fel de Ulver est-europeni. Versurile in maghiara au un exotism aparte, liderul proiectului incapatzanandu-se sa isi construiasca identitatea proiectului in jurul specificului natzional desi omu a emigrat demult, prezentandu-se azi drept artist britanic (pana la Brexit cel putzin).
Versurile unguresti aplicate pe un art-rock inspirat de Ulver mi se par a stroke of genius. Mai sunt aici si piese care tradeaza originile metal ale proiectului, chiar cateva riffuri si horcaituri black metal izolate insa cea mai mare parte din album se eschiveaza de la orice tentative de etichetare, ocupand acea nisha provocatoare de scarpinat in cap in care mai activeaza proiecte ca Manes, Igorrr in general chestiile pe care la noi le mai potzi prinde doar pe la festivalul Dark Bombastic Evening. Asta in cazul in care nu-s proiecte de studio, ceea ce Thy Catafalque s-ar putea sa fie avand in vedere ca are un singur membru permanent, pe suspomenitul ungur expat (il cheama Tamas Katai).
Nu recomand trupa asta din vreun sentiment patriotic, cea mai mare parte a scenei muzicale unguresti e cam ca aia romaneasca sau cea balcanica in generala, polarizata intre manelisme locale de interes antropologic si imitatzii penibil-pasionale ale retzetelor consacrate in spatziul occidental. Insa Thy Catafalque e cu totul altceva, o sinteza de idei ale unui artist bine conectat la avangarda muzicala europeana.
Versurile unguresti aplicate pe un art-rock inspirat de Ulver mi se par a stroke of genius. Mai sunt aici si piese care tradeaza originile metal ale proiectului, chiar cateva riffuri si horcaituri black metal izolate insa cea mai mare parte din album se eschiveaza de la orice tentative de etichetare, ocupand acea nisha provocatoare de scarpinat in cap in care mai activeaza proiecte ca Manes, Igorrr in general chestiile pe care la noi le mai potzi prinde doar pe la festivalul Dark Bombastic Evening. Asta in cazul in care nu-s proiecte de studio, ceea ce Thy Catafalque s-ar putea sa fie avand in vedere ca are un singur membru permanent, pe suspomenitul ungur expat (il cheama Tamas Katai).
Nu recomand trupa asta din vreun sentiment patriotic, cea mai mare parte a scenei muzicale unguresti e cam ca aia romaneasca sau cea balcanica in generala, polarizata intre manelisme locale de interes antropologic si imitatzii penibil-pasionale ale retzetelor consacrate in spatziul occidental. Insa Thy Catafalque e cu totul altceva, o sinteza de idei ale unui artist bine conectat la avangarda muzicala europeana.
*******************************************
Alkaloid - Liquid Anatomy
Geek-scifi-metal bavarez pentru fanii Lovecraft (si prietenii sai) si pentru amatorii de death metal progresiv pe subiecte science fiction (vezi trupa Vektor dintre revelatziile recente, ori Nocturnus si Cynic de la inceputul anilor 90). Mai adaugatzi niste influentze Voivod, chiar si niste Rush, iar o piesa e intitulata Azagthoth, ca sa n-avem povesti.
Albumul prezinta un metal progresiv cu voci de mai multe feluri (predominant death metal, alternat ocazional cu un timbru gen Rush), foarte bogat in concepte cosmic horror/space opera: orase subacvative bioluminescente, caracatitze care aleg sa traiasca in copaci, razboaie intre molushte pline de ura. Cateva strofe par luate de prin manuale de fizica si chimie - hydrogen starvation si 2g acceleration, aminoacizi si chthonic tendrils, ce-or mai fi si alea. In epopeea de 20 de minute Rise of the Cephalopods s-a investit mai mult efort de documentare decat intr-o teza de doctorat romaneasca, iar bucata care deschide albumul (mostra de mai jos) e cea mai buna piesa metal pe care am auzit-o anu asta.
Trupa e prezentata ca un supergrup, ceea ce de regula inseamna ca e formata din muzicieni ai unor grupuri celebre insa mie unul numele trupelor din care provin membrii acestui proiect nu imi spun mai nimic: Obscura parca erau o celebritate minora acu 5 ani, ar mai fi Howling Sycamore, Dark Fortress, Noneuclid, whatever. Le-am sondat umpic, nu-mi spun mare lucru, majoritatea sunt grupuri metal bavareze formate din muzicieni tineri, insa in mod cert cititzi si umblatzi prin scoli (vreo doi sunt copii de dirijori si muzicieni clasici, iar prin interviuri multzumesc parintzilor pentru indrumare). Te face sa duci dorul vremurilor in care metalistii erau cititzi si umblatzi prin scoli, moda care creca s-a incheiat aprox. cand a aparut trupa Steel Panther (am impresia ca noile generatzii de metalisti de la noi nu mai au nici o ancora referentziala, totul se reduce la bautura si gagici, teren comun al infratzirii cu manelishtii).
2 comments:
Am tot invartit si eu Ghost-ul. Habar n-aveam de Magna Carta Cartel si Priest. Merci, misto!
Să te uiți un pic la lansarea "Leather Teeth" făcută de canalul ARTE. E pe Youtube.
Post a Comment