Unde-s doi puterea creste

Fell
vol.1
de Warren Ellis
cu grafica de Ben Templesmith

Fell e un veritabil proiect All-Stars, proiecte care de regula eshueaza din conflicte creative date de ambitziile celor doi co-autori, adica de orgoliile celor doua medii de comunicare - textul si imaginea. Din pacate si Fell a cunoscut o intrerupere brusca dupa acest unic volum, Warren Ellis fiind dealtfel cunoscut pentru prostul obicei de a lasa neterminate seriile BD mai lungi, ma mir ca si-a terminat Transmetropolitanul. Nu pot decat sa sper ca Fell va continua intr-o buna zi caci altfel acest prim volum, subintitulat The Feral City, e cel mult un teaser.

Fell e o serie de povesti politziste care imbina serialul Cracker cu filme politziste brutale (Seven, Hannibal) transpuse cu ajutorul graficii lui Ben Templesmith intr-o aura suprarealista, desi nu se intampla nimic supranatural in poveste.

Eroul povestii e detectivul Richard Fell care a fost transferat in ultradecadentul cartier Snowtown din pricina a doua acte de eroism, unul cu care toata lumea a fost de acord si unul cu care nu a fost nimeni de acord. Teoretic ramane pentru volumele viitoare ale seriei sa aflam motivele obscure ale transferarii detectivului Fell in acest fund de lume pictat absolut grotesc de grafica deosebita a lui Templesmith. Snowtown asta e cel de mai de kkt si oribil orash ever iar sectzia de politzie la care lucreaza Fell e usor ireala: sheful sectziei e un ipohondru care citeste Necronomiconul in ideea ca ultima sperantza in combaterea crimei e magia neagra, secretara e o isterica frustrata de a fi aflat ca sotzul sau era zoofil iar colegul de birou al lui Fell e un politzist cu picioarele amputate care a fost mutat la munca de birou in loc sa fie scos in pensie, din lipsa de personal. Fell gaseste refugiul in colectzia sa de fotografii sinistre si un jurnal personal scris pe post-ituri (folosite de grafician pe post de monolog) si e bantuit ocazional de imaginea unei calugaritze care are fatza lui Nixon.

Cazurile cu care se confrunta Fell sunt oribile iar rezolvarile vagi si relative. Voi da doar un exemplu - un alcoolic care nu mai poate bea din pricina ulcerului isi construieste un dispozitiv de facut clisme cu alcool. Cu asta creca am cam lamurit lumea: Ellis e unul din cei mai cinici autori din banda desenata moderna, Templesmith unul din cei mai grotesti graficieni iar alaturarea celor doi e curata amenintzare la adresa civilizatziei, poate de asta Fell a luat o pauza din publicare.

In concluzie, ma bucur sa citesc in sfarsit o lucrare solida de la Warren Ellis. E adevarat ca dintre clasicii britanici in viatza, Ellis e singurul de la care am citit doar ciurucuri (vezi articolele despre Nextwave si Black Gas) iar lucrarea sa de capatai, Transmetropolitan, am tot inceput-o si intrerupt-o in asteptarea editziei noi din 2009.

Observatzi ca sub autor am trecut de data aceasta si graficianul, desi de regula il ignor. Corectitudinea politica impune ca pe coperta benzilor desenate sa apara toata echipa in calitate de autori - scenaristul, graficianul, coloristul, ala care deseneaza bulelele de dialog etc. Abia pe pagina 1 se cuvine sa se detalieze cu ce s-a ocupat fiecare, ori lucrul asta mi se pare aiurea. Asta se trage de la nishte procese legate de drepturile de autor de pe vremuri. Acu 70-80 de ani nici macar nu apareau autorii pe coperta, doar brandul seriei sau editurii. Apoi, in anii 50 au inceput sa fie promovatzi graficienii, lasand in anonimat scenaristii. Apoi, in anii 70 au iesit la inaintare scenaristii lasand in umbra graficienii. Apoi s-au hotarat sa-i puna pe amandoi pe coperta si s-au enervat aia care deseneaza literele in bulelele cu dialoguri. Asa ca azi pe un volum BD vetzi gasi cam 6-7 autori pe coperta principala din care, de cele mai multe ori, doar unul conteaza - scribul - si ala e cel care apare si in articolele mele. De exemplu, tehnic vorbind, Watchmen e creatzia lui Alan Moore si Dave Gibbons. But hell, toata lumea stie ca e vorba de Watchmenul lui Alan Moore, punct.

Totusi, exista cazuri deosebite in care graficianul nu e un simplu executant ci adauga o dimensiune personala si un puls artistic fara de care povestea n-ar mai fi la fel. Ben Templesmith e unul din astia, cu stilul lui aparte de caricatura desenata peste pictura si colaj. Templesmith a explodat pe piatza cu grafica la 30 Days of Night si are propria serie de unic autor, de care v-am povestit acu 1 an - Wormwood: Gentleman Corpse.

- plusuri: o alaturare de talente imense, grafica minunata si dialoguri cinice british
- minusuri: exista un singur volum grupand primele 8 numere iar lucrarea a luat o pauza nedeterminata, povestile sunt cam scurte desi exista si un plot mai larg, ramas insa in aer
- recomandare: fanilor povestilor politziste brutale (Seven), eventual cu o doza de umor britanic negru (Cracker), celor care apreciaza grafica lui Templesmith