Luna muzicala 12 - inca 10 albume notabile pe prima jumatate din 2011

Ca de obicei, pe langa topul de sfarsit de semestru, mai am inca 10 sugestii de albume notabile care nu-s chiar de top dar sunt suficient de interesante sa merite aplecarea urechii.

A Pale Horse Named Death ------------ And Hell Will Follow Me

Anul trecut aproape de vremea asta se ducea pe copca Peter Steele, artist esentzial al istoriei rock despre care romanii din pacate nu prea au habar nici macar ca ar fi existat. Treaba lor.

Ideea e ca individu, in calitate de lider al trupei Type O Negative, a dus in spate aproape de unu singur originile unui gen muzical care avea sa capete popularitate abia de prin 2000 incoace,  si intr-o forma destul de fara vlaga, asa-numitul love-metal (HIM, 69 Eyes etc.). Peter Steele a creat unul din cele mai originale melanjuri rock din ultimii 20 de ani, amestecand genuri retro cu genuri moderne, genuri melodice cu genuri latrate, genuri rapide cu genuri lente. Se zice ca i-a adus la aceeasi masa pe Beatles cu Black Sabbath, pe Exploited cu Sisters of Mercy, deci ca era o bruta cu suflet sensibil.

Era evident ca Type O Negative n-aveau cum sa-i supravietzuiasca lui Peter Steele, desi undeva in secret am visat pentru o vreme ca locul acestuia va fi preluat de Danzig, care oricum era acompaniat de ceilalti membri TON in ultima vreme si era cam singurul om de pe scena metal care e in aceeasi liga si filon filozofic cu raposatul.

N-a fost sa fie si trupa s-a destramat de tot lasand in urma doua ramashitze de trupe care incearca sa duca mai departe shtafeta: Seventh Void, trupa chitaristului, a scos album acu vreo 2 ani si prin cateva piese parca a prefigurat nenorocirea. Aia sunau destul de grunge si de sobri.

Acum insa s-au lansat si A Pale Horse Named Death, care sunt ceva mai aproape ca sound de TON. Asta e trupa celor 2 tobosari care au fost in Type O Negative, doar ca unu dintre ei, Sal Abruscato (acum in Life of Agony) se ocupa aici de voce si chitara. Cu noua trupa Abruscato incearca sa aduca un fel de tribut fostului sau coleg si sa reinvie nitzel partea mai intunecata a soundului TON. Treaba iese doar pe jumatate, problemele fiind in numar de doo: 1. Trupa asta n-are clapar si TON fara clapar n-ar fi avut nici un sens; 2. Sal Abruscato e tobosar, deci nu stiu ce cauta la voce si la chitara.

Deci albumu suna destul de sec, uneori simplist, dar, gratzie unor postprocesari si efecte (=clape) de studio, si a catorva refrene insistente, isi mascheaza cu succes lacunele pe majoritatea pieselor. Piesele sunt un fel de doom de jelanie, destul de copiate dupa tipicul TON (in special pare sa fie inspirat de soundul albumului World Coming Down dar ceva mai aerisit).

Am ales drept exemplu piesa care mi se pare ca seamana cel mai mult cu Type O Negative:

 

Current 93 ----------------------- Honeysuckle Aeons

Anul trecut cand Current 93 scoteau albumu ala in care mai mult se recitau poezii decat se canta. Am zis ca nu e bai, cam tot al doilea album al trupei e de factura asta. Insa asta e deja al doilea material consecutiv in care se apeleaza la aceasta smecherie si nu prea se canta muzica.

E totusi mai multa muzica decat pe precedentu. Acolo acompaniamentu era facut mai mult din valuri si vanturi, aici se aud totusi instrumente, dar foarte retinute si discrete, cate un acord-doua pe fiecare piesa, repetat monoton in timp ce liderul grupului, David Tibet, isi varsa naduful gotic.

Pt cine nu stie, asta e trupa esentziala a muzicii gotice de o factura mai aparte decat ceea ce stim din rock. Aici efectiv se scrie (si se recita) poezie gotica britanica pur sange, inspirata de Aleister Crowley si premergatorii sai, cu deliruri mistico-oculte, dileme filozofice criptice, imagini boschiene preapocaliptice si romantze eminesciene in cel mai pur stil romantic. E o trupa esentziala care a experimentat mult la viatza ei dar, cum ziceam, uneori sacrifica muzica in detrimentul recitatului de poezii (in principiu pentru ca-si permit si David Tibet e in egala masura apreciat ca scriitor). Pentru realizari mai "muzicale" va indrum spre sublimele Black Ships Ate the Sky si Aleph at the Halucinatory Mountain.

Dar, cum ziceam, sunt totusi cateva piese mai cu carne pe oase si pe albumu asta, cum ar fi urmatoarea:

Wino ------------------------ Adrift

Mosh Wino e piatra de temelie in istoria stoner rock si doom, e un barbos motociclist care a facut istorie cu St. Vitus (apoi cu Obssessed si inca niste trupe) in perioada de aur a genului doom (anii 80). Anu trecut a incercat sa se relanseze si cu proiectul Shrinebuilder, supergrup format alaturi de amicii sai din Neurosis, Sleep si Melvins.

Recent a imbatranit cam nasol si s-a mai tras la casa omului sa traiasca cu maica-sa la o livada, ocazie cu care a scos si albumu asta de balade unplugged care numai a balade nu suna. Are si ceva ajutor de la amicii de la Clutch dar foarte discret (mai mult batut cu palma pe genunchi decat cantat), caci albumu suna foarte solo, de parca s-a inchis asta intr-o pivnitza sa traga niste cantece de jelanie ragusite si cu o chitara solitara, probabil facuta de el acolo in pivnitza. Are si ceva coveruri (imi amintesc unu dupa Motorhead).

Piesa reprezentativa:

The Brought Low --------------------------------------------- Third Record

Trupa tanara din noul val de tineri care isi intorc fatza spre retro rock (gen Wolfmother, The Sword, Graveyard). Doar ca astia sunt mai mult rock'n'roll decat blues si stoner, cel mai tare seamana cu Black Stone Cherry din generatzia asta, dar sunt ceva mai aspri si mai putzin cosmetizatzi, de aia nu vor avea parte de acces la MTV degraba, cum au celelalte grupuri enumerate aici.

Dintre clasici, modelele pe care le urmeaza sunt in principial Lynyrd Skynyrd, Thin Lizzy si  vremurile de tineretze ale lui ZZ Top. Deci rock american 100%, destul de sudist dar la modu traditzionalist, nu betzivanesc si agresiv. Cu clape cu sound invechit, muzicutza si versuri decente, in ciuda faptului ca o piesa se numeste Everybody Loves a Whore.

Piesa reprezentativa:

Ulver ------------------------------ Wars of the Roses

Despre norvegienii de la Ulver tot scriu prin mass-media de vreo 10 ani incoace asa ca n-are rost sa reiau povestea de la inceput. Faza e ca, desi cea mai mare parte din cariera si-au petrecut-o in studio, alcatuind peisaje sonore psihedelice si ambientale, de vreo 2 ani le-a venit ideea sa inceapa o activitate live.

I-am si vazut la Budapesta anu trecut cu aceasta ocazie, insa am sesizat inca de atunci cateva necazuri - cam mult din muzica venea de pe laptop si unele piese au fost modificate ca sa justifice prezentza unui chitarist sau bassist care sa faca lucrurile sa para mai live decat au fost gandite initzial.

Ei, acuma se pare ca si pe albume s-a transmis aceasta strategie de a face muzica mai prezentabila live, deci se folosesc tobe, chitara si mai putzine scamatorii electronice. Ceea ce o fi bine pt unii, mai ales pt cei care cred ca muzica se canta la instrumente, dar nu si pt cei care s-au apropiat de Ulver venind pe filiera Coil, Throbbing Gristle si a muzicii experimentale britanice in general. Cu alte cuvinte, norvegienii si-au cam pierdut din suflul experimental si s-au cam banalizat, inca incepand de pe albumu trecut. O deosebire importanta fata de vremurile de alta data e ca majoritatea pieselor au voce si o linie melodica usor identificabila, asigurata de cate un pian sau un acord de chitara simplutz si repetat cu incapatzanare. Alt necaz e ca albumu are doar juma de ora, plus inca un sfert de ceas in care noul chitarist al trupei (adus de la Guapo, tocmai ca sa faca fezabile concertele live) recita niste poezii.

Piesa reprezentativa:

In Extremo ------------------------------- Sterneneisen

Probabil asta e trupa esentziala a genului steampunk. Fiind est-germani, si rupand-o cam greu pe engleza, au urmat exemplul conatzionalilor Rammstein si au cantat in limba lor paterna sau in dialecte medievale / regionale de prin te miri unde, motiv pentru care au si fost invitatzi pe la festivaluri de arta medievala, inclusiv la noi la Sibiu acu ceva ani cand au dat un superconcert de doua ore complet gratis la care n-a venit mai nimeni (decat io si niste copii cu inghetzatzi) ca era nu stiu ce meci cu Banel Nicolitza.

In Extremo au debutat ca o trupa de metal cu cimpoaie sub indrumarea raposatzilor britanici Skyclad (veriga acum lipsa dintre Jethro Tull si metal), apoi au incercat sa-i imite pe Rammstein pe vreo doua albume, furand inclusiv cateva idei pirotehnice pe care le folosesc prin concerte. Pana la urma s-au asezat in matca asta steampunk, amestecand si metalul ragusit nemtzesc, si punkul, si cimpoaiele intr-o combinatzie care suna mai bine live decat pe albume.

Albumu asta nou parca e cel mai moale si mai putzin folk din istoria trupei, dar continua sa aiba piese care te prind si daca nu intzelegi nimic din versuri.

O mostra live, ca sa pricepetzi ca tre sa-i vedetzi unde-i prindetzi:




 Si o mostra dupe album:

Mick Harvey ------------------------ Sketches from the Book of the Dead

Mick Harvey e unu din putzinii oameni care l-au suportat pe Nick Cave pana la capat. Aproape pana la capat, ca acuma l-a dat si pe el afara, dupa o intreaga istorie muzicala scrisa impreuna. Deci Harvey asta a fost omu de baza din Bad Seeds, aia de canta cu Nick Cave fara sa fie o trupa separata.

Acu ca a ramas singur, incearca si el sa se faca auzit ca voce de sine statatoare. A mai scos el ceva mai demult si acu a venit cu albumu asta de balade acustice triste care, ca orice album de gen e cam monoton, dar in unele momente e fix ce-ti trebe. Mick Harvey e un tip cuminte care nu canta despre gagici alcool si zombie, ci chestii lumesti si amintiri personale. Deci nu e foarte entertaining si nici mare poet, dar e prietenos, itzi vine sa-l scotzi la o bere.

Ascultatzi-i albumu:

Evergrey ---------------------- Glorious Collision

Evergrey m-au ajutat candva sa-mi dau seama cat de mici sunt de fapt trupele rock europene. Acu vreo 10 ani cand metalu underground era inca traficat pe casete in jurul trupelor astora se creau niste aure mistice, a le vedea candva in concert era un fel de Holy Grail si nu era nici o diferentza intre, sa zicem, un Black Sabbath cu 40 de ani in spate si un Evergrey cu 2 albume. Pur si simplu erau toate DIN AFARA, de pe planeta AILANTA, si tot ce era de dincolo era divin.

Acuma ce-i drept, cum sunau Evergrey in preajma debutului (macar albumul al doilea)  inca nu prea auzi la trupele romanesti, nici la alea cu experientza, nu mai vorbesc de alea de rock progresiv care la noi nu mai fac fatza nici dupa ce genul a devenit retrogresiv.

Oricum, primul motiv pt care mi-am dat seama ca asta e o trupa mica e ca mi-au raspuns la e-mail. Am dat si eu la plesneala un mail in care ii intrebau ceva cu extraterestri si mi-au raspuns, si au fost dispusi sa stea sa discute (aveau niste albume atunci despre teorii ale conspiratziei). Apoi i-am prins la Sziget unde dadeau la toata lumea autografe pe tricouri. Apoi au venit si au cantat gratis la invitatzia primarului din Oradea. Apoi au incercat sa mai vina la noi da li s-a tot stricat atobuzu.

In fine, asa mici cum sunt tot canta mai bine decat majoritatea alora mari. Sau cantau, pe primele 3-4 albume. Dupa aia s-au gandit sa mai simplifice retzeta, doar-doar or mai avea ceva succes. Au simplificat vocea, piesele, au eliminat mare parte din chitari si clape (cu oameni cu tot), au ajuns o trupa de heavy metal banal si nu le-a servit la nimic. Probabil si-au dat si ei seama asa ca cu albumu asta nou incearca sa revina la stilul de la inceput si in mare parte reusesc - piese aerisite, care lasa loc vocalului sa se desfasoare, patos si momente progresive alternate cu alea mai brute, deci nu te plictisesti.

Clipu ales e cam naspa, da piesa e ok:

Sopor Aeternus ----------------------- Have you seen this ghost?

Asta e trupa de folk ocult a sinistrului transsexual  Anna-Varney Cantodea, un fel de bampir (sau bampiroaica) spân care s-a popularizat singur prin mediile gotice underground cu poze scarboase si o estetica profund deranjanta, dar destul de bine gandita si consistenta estetic (cautatzi poze care n-atzi auzit de el).

Trupa asta obscura ma bantuie de prin anii 90 dar nu mi-a placut nici un album de la un capat la altu asa ca am tot uitat de ei si iar mi-am amintit. Tot timpu mi s-a parut ca e mai mult imaginea de ei, piesele fiind destul de simpliste, facute pe sintetizatoare si drum machine, iar vocea si engleza (ei fiind nemtzi) cam fara putere de convingere. Dar mi-am amintit de ei iara, cand au scos albumu asta cu fantome.

N-am mai ascultat trupa de vreo 2 albume, dar discu asta parca e mai divers si mai plin de instrumente decat ce tzineam minte. Sunt orchestratii gotice serioase, cu viori si clape sinistre de film horror si aranjamente vocale destul de muncite. Versurile au fost dintotdeauna interesante si expresive dar acu ca le si intzeleg (unele albume vechi erau in germana) si ca se muleaza mai bine pe melodie, par mai cool.

Kypck ------------------------------------------ Below

Aia care stiu un pic de rusa probabil isi vor da seama ca numele trupei asteia este Kursk. Si totusi oriunde aud de ei, sunt referiti drept... Chipc. Faza e ca nici macar nu-s rusi, ci finlandezi. E un proiect doom metal al chitaristului defunctilor Sentenced. De cantat se canta totusi in rusa, vocalu fiind ceva interetnic de-al lor.

Nu e nu stiu ce revelatzie, dar e bine produs si versurile in rusa suna excelent, mai ales daca te uitzi la titluri: Stalingrad, Alleya Stalina, etc. A venit si momentu sa cante cineva si doom comunist, prea s-a intarziat cu aspectu asta. Ma bucur si ii felicit in special pentru videoclipul superb de expresiv:

Ok, cu asta am terminat cu muzica pana pe la toamna, poate mai fac o dare de seama daca ajung si ma intorc viu de la Brutal Assault, unde e cel mai tare line-up din istoria festivalului: ambele grupuri ramase din Type O Negative (A Pale Horse Named Death si Seventh Void), legendele underground (Absu, Atheist, Cro Mags, Forbidden, Mayhem, Einherjer) legendele mai putin underground Motorhead, Exploited, Morbid Angel, Kreator, Suicidal Tendencies si o gramada de tineri interesantzi pe care nu i-am vazut inca (Kypck, Kvelertak, Unexpect)

A, pana nu ma duc, sper ca atzi observat cele doua mari evenimente ale anului:

1. The JuJu Bone, cel mai asteptat videoclip al anului:

2. Transformarea in femeie a lui Keith Caputo, vocalu Life of Agony. Cum e o premiera in istoria metalului (Kiss si Twisted Sisters nu se pun ca faceau misto), trebuie sa salut evenimentul cu clipu prin care Keith si-a anuntat decizia, infatzisandu-se atat ca barbat cat si ca femeie:



Si o mostra relevanta de pe cel mai recent EP al sau, coverul Girls Just Wanna Have Fun dupa Cindy Lauper, piesa despre care pana recent lumea nu intelegea ce cauta in discografia tipului: