Slash Fest 2019: filmele musai - Charlie Says, Ruben Brandt Collector, Chained for Life, Come to Daddy, Bliss

Ultimul calup din filmele vazute la Slash Film Fest, de data asta cu filmele cele mai misto, alese pe spranceana.

Despre filmele asa si-asa am scris aici, aici, aici. Despre cele naspa aici.

Charlie Says

(regizat de Mary Harron, autoarea lui American Psycho)

O interesanta analiza a modului in care Charles Manson si-a spalat pe creier potarnichile care infaptuiau crime in numele lui, aplicandu-le o combinatzie de boemie naturista, mindfulness, Cenaclu Flacara, propaganda stangista (desi lumea zice ca era fascist), propaganda alt-right (desi lumea zice ca era hippie), si un tratament sistematic de "brain rewiring" bazat pe cocktailuri facute din discursuri motivatzionale + muzica Beatles + doze zilnice de LSD. Din ceea ce la Manson consideram manipulare criminala, astazi se fac bani grei in industria Regasirii Sinelui. Ce se intampla aici seamana dubios cu ce am mai vazut la unele team-buildinguri pentru soft skills si inteligentza emotzionala, cu diferentza esentziala ca acum totul se face sub obladuirea culturii de corporatzie iar muzica nu mai e (doar) folk, ci (tot mai) electronica. In oarecare masura hipsterul modern e discipolul lui Manson picand la o intzelegere cu neoliberalismul - contractul social fiind acea "corporate culture" care-si protejeaza copiii atata vreme cat aduc profit.

Interesant e ca o regula-cheie impusa de Manson asupra discipolilor sai era interdictzia de citi literatura, cu stigmatizarea celor tentatzi de a consuma text scris de altcineva decat de Manson insusi; se mai permitea lectura versurilor Beatles si... surpriza, a Bibliei (daca se nastea la noi astazi Manson ar fi fost minim secretar de stat). Manson mai buchisea pe ascuns si celebra carte de self-help How to win friends and influence people, care poate fi gasita si azi pe rafturile project managerilor de outsourcing sau departamentelor de HR.

Anul asta s-au implinit 50 de ani de la tragedia respectiva si s-au facut o gramada de filme pe acest subiect, inclusiv al lui Tarantino - in Charlie Says vedem ce se intampla de fapt la ranchul pe care il viziteaza Brad Pitt in acel film. Regizoarea Mary Harron a facut mereu filme de gender studies, oferind deopotriva portrete ale masculinitatzii toxice (American Psycho) cat si ale feminismului dement (filmul despre radicalista Valerie Solanas). Aici autoarea se ocupa de subiect din perspectiva academico-feminista, interesata fiind de ce anume le facea pe femeile lui Manson sa puna botul la vrajeala respectiva. Sursa de inspiratzie e cartea psiholoagei care a muncit la reabilitarea unora dintre fete, desi acestea multzi ani dupa aceea nu s-au dezis de invatzaturile primite acolo - individul atragea gagici in numele eliberarii feministe, incurajandu-le sa-si abandoneze familiile, joburile etc. si sa imbratzisheze viatza de falanster "where everyone is a finger on a hand". Programul de spalare pe creier oferea suficiente recompense incat a functzionat multzi ani dupa ce n-a mai fost aplicat - unii dintre discipoli nu regreta nici azi ce s-a intamplat acolo.

Una dintre "Manson girls" e jucata de Gilly din Game of Thrones, foarte buna in a emana vulnerabilitate psihica, iar cireasha de pe tort e Doctor Who (adica Matt Smith) in rolul lui Manson, rolul vietzii sale.

Fun fact: Aflam de aici ca Raiul lui Manson s-a stricat in momentul in care i s-a refuzat dorintza de a scoate un album folk la casa de discuri unde ii pusese pile unu de la Beach Boys.

***************************************

Ruben Brandt, Collector

(regizat de Milorad Krstic, grafician sloven)

Nu prea urmaresc desene animate mai ales de cand s-a cam standardizat grafica la marile studiouri si se lucreaza mai mult pe templateuri, insa filmul asta produs de unguri, scris si regizat de un grafician sloven la 70 de ani, emana eruditzie si stil din fiecare cadru. Puteau sa se multzumeasca doar cu rafinamentul grafic si era suficient sa ramana memorabil, insa si povestea e un dark fantasy superb: un psiholog are coshmaruri cu scene din diverse tablouri celebre si pentru a scapa de cosmaruri angajeaza o banda de spargatori de muzee sa ii aduca tablourile care considera el ca includ referintze la ce i se intampla in vise. Apare in poveste si un element freudian si componente de detective story noir, cu un politzist parizian si o femme fatale unguroanca cu bot de cal (poza de deasupra).

Povestea are twisturi satisfacatoare insa grafica e incredibila, diverse personaje imitand in structura si textura stiluri consacrate de pictura si desen, iar fiecare scena include in decoruri o gramada de referintze la cei care cunosc istoria artelor. Eu nu stau grozav la capitolul asta asa ca mi-au atras atentzia doar referintzele de factura pop culture (ceva Chandler, ceva Dali, ceva Jung) insa cine are cat de cat scoala in domeniul graficii va avea orgasme multiple urmarind acest film extrem de dens pe toate nivelele. Considerand si varsta autorului, posibil ca a investit in acest film toata viatza lui si e chestia pentru care vrea sa fie tzinut minte.

***************************************

Chained for Life

(regizat de Aaron Schimberg, n-am auzit de el)

Un update post-modern la clasicul Freaks din anii 30 - cel in care s-au folosit oameni cu diformitatzi adunatzi de pe la circuri pentru a spune povestea unor oameni cu diformitatzi de la circ. Si titlul e preluat de la un celebru exploitation movie despre gemeni siamezi din anii 50. Iar actorul principal Adam Pearson e un individ din asta cu deformitatzi care are emisiuni unde promoveaza tolerantza fatza de cei etichetatzi prin termenul "freaks" datorita aspectului exterior. A mai jucat el si in Under the Skin, cel cu Scarlett Johansson.

Povestea e despre o actritza care trebuie sa joace intr-un film horror cu freakshi din astia, sub regia unui neamtz dubios care tzine cu tot dinadinsul sa faca un film cat mai shocant. Filmul-in-film e o varianta nazi-exploitation la Frumoasa si Bestia, cu o gagica oarba care se indragosteste orbeste de tipul asta diform in timp ce erau amandoi pacientzi ai experimentelor dintr-o clinica nazista. Povestea curge in paralel - jumatate sunt scene din filmul-in-film, jumatate scene cu actorii care discuta meta despre filmul la care lucreaza si despre destinul lor ca freakshi, ori fanteziile aferente conditziei respective.

Sunt o gramada de straturi conceptuale aici, e de fapt un meta-exploitation movie care invita la multiple vizionari pentru a conecta corect piesele scenariului-puzzle, in care adesea nu e evident cand personajele joaca "in character" (facand repetitzii pentru filmul la care lucreaza) sau cand isi joaca rolurile normale din povestea cadru. Ideea de ansamblu - ce e freak si ce nu e freak - nu e una noua, insa e manevrata aici intr-un mod original, cu actori excelentzi si subtilitatzi scenaristice.

***************************************

Come to Daddy

(regizat de Ant Timpson, debutant din Noua Zeelanda)

Elijah Wood pare sa urmeze strategia lui Daniel Radcliffe - al doilea e disperat sa se detasheze de imaginea lui Harry Potter, primul e disperat se detasheze de imaginea lui Frodo. In stradania asta, cei doi se expun la roluri tot mai aberante, multe din zona horror, ori ca producatori pentru filme bizare (Elijah Wood a mai jucat recent in remakeul Maniac, si a produs impreuna cu Ben Wheatley abominatzia Greasy Strangler).

In Come to Daddy acesta joaca un hipster care incearca sa se reconcilieze cu tatal pe care nu l-a mai vazut de mic copil, raspunzand la o invitatzie bizara din partea batranului, de a-l vizita la o cabana izolata. Cei doi incearca sa dialogheze peste prapastia dintre generatzii, insa nu prea le iese si unul e mai creepy decat celalalt. Elijah Wood e superb, si superb e si personajul sau care intruchipeaza conceptul de hipster in cele mai fine detalii - are un job de DJ influencer, mustatza meta-ironica, o carte de mindfulness dupa el, dialogheaza in termeni pretzioshi chiar si cand e evident ca taica-sau nu-i intzelege cuvintele, e ca USRistii aia care merg sa discute cu tzaranii din Teleorman despre o lume mai buna. De partea cealalta, batranul e homofob, hipsterofob si profund iritat de stilul de viatza milenial pe care il gaseste de neiertat. Relatzia dintre cei doi degenereaza pe masura ce apar si alte personaje din anturajul tatalui, iar hipsterul devine captiv intr-o lume care functzioneaza dupa cu totul alte reguli decat bula cu care era obisnuit.

E o comedie neagra splendida realizata de un veteran care a produs cateva hituri neozeelandeze recente (Housebound, Turbo Kid etc.) insa abia cu acest film debuteaza ca regizor.

*********************************************

Bliss

(regizat de Joe Begos, n-am auzit de el)

Asta e Climaxul lui Gaspar Noe adaptat pentru metalisti. Adica in loc de spornosexuali drogandu-se pe muzica de club berlinez avem metalisti grashi care se drogheaza pe Electric Wizard, Doomriders si vomita prin WC-uri publice. Regizorul insusi arata de parca tocmai a fost dat afara din Crowbar, si tot asa arata cam totzi barbatzii din film, unui mai barbos ca celalalt, unu mai gras ca celalalt, dintre care am recunoscut doar pe regizorul-actor Jeremy Gardner (debutase acu catziva ani cu superbul The Battery si creca laolalta cu indivizii implicatzi aici formeaza o noua comunitate indie horror care-si trage inspiratzia din muzica metal).

Bliss e un delir audio-vizual comparabil cu ultima jumatate de ora din Climax, cu ceva mai putzin sex (e totusi aici un threesome memorabil), cu o coloana sonora DOOM METAL si mai multa violentza - nu e clar cat e reala si cat inchipuita caci povestea are un narator unreliable: gagica asta din poze a ingurgitat o supradoza din noul drog "Bliss" si aproape tot ce se intampla e o criza de epilepsie psihedelica mixata cu blackouturi ce rup firul evenimentelor si izbucniri de violentza extrema, cu gagica asta colindand baruri de metalisti, mergand la partyuri, zacand prin WCuri si incercand sa faca bani de chirie pe luna in curs.

E genul de film la care n-are sens sa te uitzi treaz, cu un regizor care face tot ce ii sta in putintza sa transmita spectatorului ce inseamna cu adevarat expresia "m-am spart".