Si in fine calup de cronici de la TIFF, despre filmele mele preferate din ce am vazut anul asta.
Remember
(regia Atom Egoyan, candva un regizor exotic)
******************************************************************************
(regia Ciro Guerra, un tip care da tarcoale Oscarurilor de cateva filme incoace)
*****************************************************************************
Batranetze, haine grele.
Asta creca a fost cel mai anti-artistic si mai american-conventzional film de la acest TIFF, si totusi unul din cele mai placute la urmarit, in ciuda faptului ca e o (yet another) poveste despre urmarile Holocaustului - miza care de o vreme incoace ma plictiseste cumplit, mai ales de cand m-am prins ca lumea face filmele astea doar ca sa atraga atentzia comisiei de la Oscaruri. Evitasem oscarizatul Ceafa lui Saul si nici la asta nu m-am dus cu tragere de inima, dar era o zi nasoala de luni dupa o sharja de 3-4 filme de tot kktu (detalii in prima postare de la acest TIFF) si cumva prin contrast am perceput Remember drept un film foarte entertaining. Regizorul canadiano-egiptean Atom Egoyan s-a facut cunoscut cu filme mai pretzioase si mai pretentzioase, insa aici reduce partea estetica la minimum si il lasa pe Christopher Plummer sa conduca povestea.
Asta creca a fost cel mai anti-artistic si mai american-conventzional film de la acest TIFF, si totusi unul din cele mai placute la urmarit, in ciuda faptului ca e o (yet another) poveste despre urmarile Holocaustului - miza care de o vreme incoace ma plictiseste cumplit, mai ales de cand m-am prins ca lumea face filmele astea doar ca sa atraga atentzia comisiei de la Oscaruri. Evitasem oscarizatul Ceafa lui Saul si nici la asta nu m-am dus cu tragere de inima, dar era o zi nasoala de luni dupa o sharja de 3-4 filme de tot kktu (detalii in prima postare de la acest TIFF) si cumva prin contrast am perceput Remember drept un film foarte entertaining. Regizorul canadiano-egiptean Atom Egoyan s-a facut cunoscut cu filme mai pretzioase si mai pretentzioase, insa aici reduce partea estetica la minimum si il lasa pe Christopher Plummer sa conduca povestea.
Cica in America la ei e un Institut gen Elie Wiesel, care se ocupa de vreo 60 de ani cu identificarea nazistilor care au supravietzuit Holocaustului si si-au refacut vietzile prin alte zari sub identitatzi false. Christopher Plummer si Martin Landau joaca doi moshi vaduvi de la un azil de batrani care primesc de la Institutul asta un pont cu privire la identitatea paznicului de lagar care le-a facut pe vremuri vietzile amare. Cum Landau e cam invalid, ii lasa lui Christopher Plummer sarcina de a haladui prin tzara sa dea de urma paznicului si sa-i faca felul.
Marele shmen al filmului e mosh Christopher Plummer la aproape 90 de ani, pe care il sorbi din ochi nu alta. Lui i se alatura altzi mari moshi ai cinema-ului, in roluri mai minore: Martin Landau, Bruno Ganz, Jurgen Prochnow. Structura povestii e una de thriller de duzina, cu niscaiva suspans, insa filmul e o veritabila competitzie de scene-stealers.
******************************************************************************
Baahubali: The Beginning
(regia S. S. Rajamouli, regizorul Mushtei de acu 2 ani)
******************************************************************************
La TIFFul de acu 2 ani am intrat cu o stransoare de inima la filmul indian Musca, eu nefiind din randul celor care si-au facut o agenda personala din a recupera cultural maneaua si a cauta nestemate in rahatul de la Bollywood. Am facut genul asta de sacrificiu before it was cool, cu filmele zombie, si in mare s-a dovedit o pierdere de vreme (nici macar gagici, cum speram eu, nu potzi agatza cu astfel de gusturi exotice). Musca a fost totusi o comedie simpatica (despre un individ reincarnat intr-o musca, tachinandu-si iubita cu bazaituri, go figure).
Regizorul revine aici la un cu totul alt nivel al valorilor de productzie, oferind un fel de Game of Thrones al cinema-ului indian, adica un film fantastic incercand sa treaca drept istoric in ochii ignorantzilor, cu batalii epice, cu viteji si macinari politice medievale. Mie mi-au placut in mod deosebit numerele de "dance and song" net superioare la tot ce am vazut la Bollywood si cu cele mai frumoase gagici pe care le-am vazut in viatza mea. Un alt plus ar fi umorul, pe care hipsterii ironici il vor califica drept involuntar, desi e destul de clar ca e facut in mod voluntar sa para involuntar (e totusi mai aproape de Machete decat de filmele lui Sergiu Nicolaescu).
Povestea nu o mai tzin minte exact, ca aveam si o sticla de vin la mine proiectzia fiind in aer liber seara tarziu pe frig, dar creca e ceva cu 2 fratzi care se bat pentru un tron (isi mai amineste cineva Dewaar, marele hit din cinematografele ceaushiste?). Unul dintre fratzi un fel de Tarzan care a trait in salbaticie dupa ce ma-sa a fost nevoita sa-l abandoneze pentru a-l feri de niste tehnocratzi revansharzi. O mare problema (pe care am amintit-o si la Ludo, celalalt film indian pe care l-am vazut la acest TIFF) e ca jumatate din film e un flashback interminabil ale carui legaturi cu evenimentele din prezentul povestii mi-au ramas neclare. Iar cand trebuiau sa se clarifice filmul s-a terminat promitzand ca in anul 2017 vom avea o continuare.
******************************************************************************
Caini (aka Dogs)
(regia Bogdan Mirica)
Ah, finally. Filmul romanesc a depasit in sfarsit stadiul cinemaului de garsoniera, cu faiantza si ghiveta jucand roluri principale (n-am vazut Aferim, creca marea ruptura acolo s-a petrecut). Ma bucur sa declar mort noul val romanesc si sa il vad inlocuit cu un val mai fresh, care nu se otzeteshte dupa 2 filme si nu incearca sa faca o virtute estetica din lipsa de buget si sfidarea spectatorului. Ma rog, recenziile din preajma lansarii filmului Caini (si a premiilor primite la TIFF/Cannes) incearca patriotic sa-l pozitzioneze tot in pomenitul val (mai mult un nor de fum, in opinia mea), insa din interviuri cam reiese ca regizorul Mirica incearca sa fuga ca de dracu de inregimentarea respectiva.
Venind dinspre experientza serialului Umbre, e clar ca Mirica incearca aici un film pulp cinstit si nu o lamentatzie romaneasca self-deprecating. Filmul arata ca un western si e puternic influentzat de No Country for Old Men al fratzilor Coen, fara a fi totusi derivativ. Are destul romanism in el si e localizat exotic prin stepa de pe langa Tulcea, o zona din tzara in care sper sa n-ajung niciodata, atat de urat pare sa fie pe acolo. Niste mafiotzi ucrainieni (sau lipoveni) au nishte combinatzii ilegale pe acolo, iar un tanar fecior (jucat de ubicuul Dragos Bucur) intra in conflict cu ei cand merge sa-si ia in primire casa mostenita de la un unchi dubios. Vlad Ivanov, marele supervillain al cinema-ului romanesc, se achita din nou exemplar de rol. Astept sa-l vad in urmatorul Avengers.
Cumva, filmul pare mai bine primit la noi decat Bacalaureatul lui Mungiu (premiat la acelasi Cannes). Sentimentul general e ca pur si simplu Mungiu are tot mai putzini prieteni in presa romaneasca insa nu pricep de unde i se trage si cand a calcat pe bec, eu percepandu-l mereu drept un tip pacifist si anti-conflictual. Ce-i drept, asta nu da bine in Romania competitiva post-basescu, in care totul se reduce la lupta dintre Bine si Rau.
Cumva, filmul pare mai bine primit la noi decat Bacalaureatul lui Mungiu (premiat la acelasi Cannes). Sentimentul general e ca pur si simplu Mungiu are tot mai putzini prieteni in presa romaneasca insa nu pricep de unde i se trage si cand a calcat pe bec, eu percepandu-l mereu drept un tip pacifist si anti-conflictual. Ce-i drept, asta nu da bine in Romania competitiva post-basescu, in care totul se reduce la lupta dintre Bine si Rau.
******************************************************************************
Embrace of the Serpent
Am prins iata si un finalist la Oscaruri, categoria film strain, venit din partea Columbiei. Arata ca un film pregatit anume pentru Oscaruri, cu un foarte sofisticat design audio-vizual, cu o gramada de spiritualitate exotica si totusi o oarecare ortodoxie stilistica tarkowskiana. Traim vremuri in care zona aia de planeta devine tot mai atractiva pentru hipsteri, am si io niste prieteni care se duc pe acolo la iarna sa se drogheze cu ayahuasca, iar anu trecut o amica i-a dat papucii barbatului sa se combine cu un shaman de pe-acolo care stie cum sta treaba cu cosmosul si umbla toata ziua in putza goala.
Filmul asta are la baza o serie de jurnale de calatorie ale doi exploratori nemtzi de pe la inceputul secolului XX care au haladuit prin jungla amazoniana. Un shaman localnic le serveshte amandurora drept ghid, la distantza de vreo 30 de ani unul de altul. Al doilea explorator se foloseste de jurnalul de calatorie a primului, amandoi avand drept obiectiv identificarea unei plante rare si miraculoase. Povestea se deruleaza in paralel in cele doua timpuri, revizitand un traseu comun care a suferit transformari ce ocazioneaza fel de fel de meditatzii si momente psihedelice.
Foarte liric pe alocuri, filmul reuseste totusi sa nu plictiseasca si sa creeze spectatorului un sentiment de maruntzime in fatza eterogenitatzii biologice, geografice si culturale a planetei, in fatza carora normele, principiile si autoritatzile de orice fel par ridicole.
Foarte liric pe alocuri, filmul reuseste totusi sa nu plictiseasca si sa creeze spectatorului un sentiment de maruntzime in fatza eterogenitatzii biologice, geografice si culturale a planetei, in fatza carora normele, principiile si autoritatzile de orice fel par ridicole.
*****************************************************************************
Haxan
(regia Benjamin Christensen, pionier al cinema-ului european de acu 100 de ani)
Istoria lumii e o istorie a razboiului etern dintre femei si barbatzi. Barbatzii au avut de partea lor fortza fizica, gandirea tehnica si Biserica. Femeile au avut de partea lor sharmul, sexualitatea si DNA-ul (cate femei au infundat pana acum Kovesi, Macovei si Pruna? de ce n-au infundat-o pana acum pe Firea? nu e clar ca vor sa ne starpeasca? scuzatzi paranteza)
Cea mai mare parte din ceea ce de-a lungul istoriei s-a pus pe seama vrajitoriei si magiei negre tzine de frustrarea barbatzilor cu privire la caracterul irezistibil al sharmului feminin si al atractziei sexuale. Biserica a fost una din institutziile de represiune concepute sa puna femeia in coltzul ei, introducand regulamente si sisteme morale care sa permita exercitarea abtzinerii din partea barbatzilor si sa gestioneze feminitatea in aspectele ei mai greu controlabile - de la isteria post-menstruala la sexualitatea indisciplinata (intra aici si adulterul, perceput in mod traditzional drept o corupere din partea diavolului - de obicei un tip cu putza mai mare si mai multzi bani). Suplimentand religiozitatea cu felurite cutume sociale, barbatul a reusit (pana la Kovesi cel putzin) o treaba destul de buna a mentzine controlul asupra situatziei.
De exemplu pana la inventarea vibratorului si a psihanalizei, isteria feminina era tratata chirurgical, barbar, prin extirparea uterului, avand toate justificarile "shtiintzifice" si "morale". Inainte de asta a fost Inchizitzia si acel calugar austriac frustrat sexual care a scris Malleus Malleficarum, prima carte de self-help pentru barbatzi, despre cum sa pui femeia la locul ei. Cartea a fost folosita sute de ani in tribunalele a diverse "state de drept" pentru a identifica gagicile care practicau magia neagra (adica producand fiori erotici inexplicabili unor barbatzi altfel serioshi, cu inalte standarde morale).
In urma cu 100 de ani, regizorul danez Benjamin Christensen a studiat cartea aia din scoartza in scoartza si a denuntzat-o prin intermediul lui Haxan, un documentar-expozeu de gender studies medievale si psihiatrie rudimentara, scotzand la lumina rolul bisericii ca instrument de represiune sexuala in vremuri in care sexualitatea era in mare parte inexplicabila si periculoasa (in special sub aspect sanitar; sau juridic, vezi mostenirea proprietatzii).
Ca sa puna sare pe rana, proiectzia de la Castelul din Bontzida a fost acompaniata live de o orchestra dirijata de o femeie, Simona Strungaru, dupa o muzica compusa de pop-starul islandez Bardi Johansson. Ma rog, cu ceva timp inainte filmul a fost proiectat (tot cu acompaniament live) si la Festivalul Horror de la Biertan - dar acolo publicul l-a perceput drept un film horror, in timp ce la TIFF a devenit subit un film de arta serios. Au dreptate si astia din marketing, nu conteaza ce e, ci cum il vinzi. Sper ca in acest articol am scris suficiente lucruri inteligente ca sa il faca sa para un film serios.
Cea mai mare parte din ceea ce de-a lungul istoriei s-a pus pe seama vrajitoriei si magiei negre tzine de frustrarea barbatzilor cu privire la caracterul irezistibil al sharmului feminin si al atractziei sexuale. Biserica a fost una din institutziile de represiune concepute sa puna femeia in coltzul ei, introducand regulamente si sisteme morale care sa permita exercitarea abtzinerii din partea barbatzilor si sa gestioneze feminitatea in aspectele ei mai greu controlabile - de la isteria post-menstruala la sexualitatea indisciplinata (intra aici si adulterul, perceput in mod traditzional drept o corupere din partea diavolului - de obicei un tip cu putza mai mare si mai multzi bani). Suplimentand religiozitatea cu felurite cutume sociale, barbatul a reusit (pana la Kovesi cel putzin) o treaba destul de buna a mentzine controlul asupra situatziei.
De exemplu pana la inventarea vibratorului si a psihanalizei, isteria feminina era tratata chirurgical, barbar, prin extirparea uterului, avand toate justificarile "shtiintzifice" si "morale". Inainte de asta a fost Inchizitzia si acel calugar austriac frustrat sexual care a scris Malleus Malleficarum, prima carte de self-help pentru barbatzi, despre cum sa pui femeia la locul ei. Cartea a fost folosita sute de ani in tribunalele a diverse "state de drept" pentru a identifica gagicile care practicau magia neagra (adica producand fiori erotici inexplicabili unor barbatzi altfel serioshi, cu inalte standarde morale).
In urma cu 100 de ani, regizorul danez Benjamin Christensen a studiat cartea aia din scoartza in scoartza si a denuntzat-o prin intermediul lui Haxan, un documentar-expozeu de gender studies medievale si psihiatrie rudimentara, scotzand la lumina rolul bisericii ca instrument de represiune sexuala in vremuri in care sexualitatea era in mare parte inexplicabila si periculoasa (in special sub aspect sanitar; sau juridic, vezi mostenirea proprietatzii).
Ca sa puna sare pe rana, proiectzia de la Castelul din Bontzida a fost acompaniata live de o orchestra dirijata de o femeie, Simona Strungaru, dupa o muzica compusa de pop-starul islandez Bardi Johansson. Ma rog, cu ceva timp inainte filmul a fost proiectat (tot cu acompaniament live) si la Festivalul Horror de la Biertan - dar acolo publicul l-a perceput drept un film horror, in timp ce la TIFF a devenit subit un film de arta serios. Au dreptate si astia din marketing, nu conteaza ce e, ci cum il vinzi. Sper ca in acest articol am scris suficiente lucruri inteligente ca sa il faca sa para un film serios.
No comments:
Post a Comment