Top muzical 2016: semestrul I

Cu oarecare intarziere, iata traditzionalul top muzical cu 10 albume favorite ascultate in prima jumatate a anului.

Joe Bonamassa - Blues of Desperation

Cei care am fost metalishti in urma cu 20+ de ani avem de la o vreme probleme cu shalele si cu urechile asa ca incepem sa ne refugiem in jazz si blues si alte chestii care, pe langa ca nu ne suprasolicita fizic, ne permit sa parem mai desteptzi decat suntem. Aparuse o carte acu catziva ani la noi, intitulata chiar Cum sa pari mai destept decat esti, iar numele lui Joe Bonamassa aparea acolo intr-o inshiruire recomandata pentru practicantzii de "name dropping" la capitolul despre muzica. Ma rog, creca cartea fusese scrisa pentru americani, ca pe la noi n-am avut niciun succes cu pomenirea numelui, standardele publicului roman cu privire la blues fiind inca undeva in zona Mihai Margineanu (atunci cand nu e vorba de-a dreptul de vreun "blues de la Metallica").

Am gasit totusi recent refugiu la un grup de fosti metalisti mai trecutzi ashea, ca mine, care se aduna la o bere vinerea seara sa asculte un blues si sa povesteasca despre programare in Python. Albumul cel mai nou al lui Bonamassa, intzelept intitulat Blues of Desperation, este soundtrackul ideal pentru astfel de intalniri. Are o doza consistenta de hard rock completata cu niste muzica mai tanguita, cu versuri despre clasa muncitoare si despre femei. Ma rog, Bonamassa e putzin ipocrit, caci nu e genu de om pe care sa-l fi chinuit viatza, ba chiar as spune ca e un brand pe val ce paraziteaza putzin faima mentorilor sai (la 12 ani era ucenic al lui B. B. King, in adolescentza avea o trupa cu fiul lui Miles Davis si inca de la debut a fost sustzinut de o gramada de nume mari). Istoria sugereaza ca Bonamassa a fost CONCEPUT de catre industria muzicala si nu a aparut chiar asa, pe nepusa masa.

In fine, ce e cool legat de baiatul asta e ca nu face parte din tagma chitaristilor care scot pe banda rulanta albume instrumentale in care sa se dea in stamba, ci pune accent pe voce si pe piese care ii vorbesc direct ascultatorului. Uneori se foloseste de vocea altora (a avut niste albume cu Beth Hart), dar nu si pe albumul asta, care pare menit sa devina o borna de referintza in istoria blues-ului modern.

******************************************************

Witchcraft - Nucleus

La noi, cand il apuca pe cate un muzician dorintza si ambitzia de a-si omagia inaintashii. trage cateva coveruri invatzate dupa ureche cu niste prieteni. In Suedia tinerii isi fac trupe, invatza sa scrie in engleza, apoi invatza sa cante in engleza, apoi studiaza si invatza sa compuna, cauta un producator capabil sa reproduca un anumit sound, o anumita textura, si incep sa faca muzica ce poate concura serios cu albumele clasice ale inaintasilor. Se mizeaza pe o anumita familiaritate, dar totodata muzica facuta la timpul prezent, cu compozitzii noi care duc mai departe eforturi intrerupte sau abandonate de intaintashi.

La noi in schimb omagiul suprem e exercitziul imitatziei si al maimutzarelii cu aproximatzie grosolana a ce au facut altzii, un fel de filozofie a "chinezariei" in care nici macar nu avem scuza chinezilor - a necesitatzii productziei in masa. Varful muzicii de tip revival in muzica romaneasca ramane Stefan Banica Jr.

In Suedia pe la inceputul anilor 2000 s-a dat startul unui val de revivaluri de inspiratzie hippie-rock, devenit intre un timp un curent major care a dat in fiecare an macar un album mare. Sursele de inspiratzie sunt eterogene si lasa un spatziu larg de manevra - de la Led Zeppelin la The Doors, Alice Cooper ori Deep Purple, diverse ingrediente se regasesc in proportzii variabile in muzica unor Spiritual Beggars, Ghost, Blues Pills ori Graveyard. Creca n-a fost an in istoria acestui blog in care sa nu includ in topul personal un album din aceasta miscare.

Anul asta a venit randul celor de la Witchcraft, care se detaseaza de colegii de generatzie printr-o voce mai calda si mai sexy (preferata mea intre trupele enumerate aici) dar si printr-o chitara ceva mai bruta, inspiratzia venind mai degraba de la Black Sabbath decat de la LedZep. Ceva idei vin si dinspre Candlemass - probabil prima trupa care si-a propus ambitzia de a deveni oferi un Black Sabbath si un Ozzy proprii zonei scandinave. 

 ************************************************************

Moonface feat. Siinai - My Best Human Face

Asta e una din cele mai cool combinatzii care au iesit din generatzia Pitchfork. Moonface e pseudonimul hipsterului canadian Spencer Krug (implicat in 100 de proiecte de apartament), iar Siinai e o trupa finlandeza de post-rock din acela boring si lipsit de directzie. Luate separat, cele doua nume sunt practica majoritatea clisheelor generatziei "indie", insa laolalta au dat un mare album in urma cu vreo 4 ani si iata ca recidiveaza anul asta cu unul parca si mai bun.

Intre cele doua albume, Moonface mai scosese materiale solo cu piane si balade bombastice, insa cam rarefiate instrumental, iar revenirea celor de la Siinai ii umple o serie de goluri importante in compozitzie, punandu-i vocea in valoare intr-un mare fel. De cealalta parte, finlandezii beneficiaza si ei din plin de pe urma acestei combinatzii, caci altfel nu cred ca as fi auzit de ei.

Unii compara rezultatul cu Arcade Fire, insa asta pt ca hipsterii nu prea au puncte de referintza mai vechi de 10 ani. Altzii il mai asociaza si cu David Bowie, daca tot a murit recent. Cred insa ca e suficienta identitate de sine statatoare pe albumul asta. Piese ca asta de am ales-o mai jos au darul sa te bantuie cu lunile.

Sunt zvonuri ca Moonface a prins iarasi gustul rockului mai sofisticat si e pe cale sa-si relanseze trupa originala, Wolf Parade, renuntzand o vreme la lamentarile solo si la proiecte laterale vanitoase. Eu sper sa se gandeasca si la o reorchestrare a pieselor sale solo, caci unele erau mishto, doar ca a lasat adesea impresia ca n-avea cu cine lucra la ele si le inregistra mai mult ca sa nu le uite.

 

************************************************************

Combichrist - This is Where Death Begins

Creca s-a dus vestea festivalului Untold de la Cluj, un eveniment mamut care aduna cateva zeci de DJ care n-au nici o alta treaba cu muzica decat ca au invatzat sa apese LIVE pe niste butoane in timp ce instiga lumea in prag de atac vascular-cerebral sa urle si sa sara. Teoretic chestiei asteia ii zice muzica techno, dar la baza are niste experimente de spalare pe creier dezvoltate de KGB in timpul razboiului rece. Nu mai vorbesc de stroboscoapele alea infernale - am nimerit si eu acu vreo 5 ani la un show Tiesto + Hardwell si am crezut ca m-au rapit extraterestrii si ca urma sa ne supuna pe totzi la anal probing in timp ce ne flashuiau luminile alea in ochi.

Se aduna lume din toata tzara sa asiste la marea minune si sa tzopaie pe ritmurile alea monotone cu care nu potzi tzine pasu fara sa bagi un Redbull si niste pastile de ecstasy (principalul motiv pentru care genu asta de evenimente paramuzicale au atata succes). Chiar asta noapte a fost un concert de peste 5 ore cu Armin van Buuren la care insusi primarul Boc a rezistat pana dimineatza (ntz ntz ntz, nu stiu ce sa zic).

In spatziul heavy metal, trupa care se apropie cel mai mult de respectiva conceptzie despre muzica sunt norvegienii Combichrist. Cei care au fost la Rashnov REF anul trecut creca au simtzit-o pe propria piele, chiar daca la festivalurile de rockeri are inca prioritate berea in fatza substantzelor ilegale (asta inseamna mai multe burtzi, dar si mai multa luciditate). La origini, Combichrist erau si ei un fel de trupa techno pentru corporatisti cocainomani, insa de cateva albume incoace incorporeaza tot mai multa chitara in muzica lor si frecventeaza festivaluri rock (cazul pomenitului Rashnov REF), incercand sa migreze spre publicul unor Rammstein, sau Ministry, sau ceva intre astea.

Albumul nou n-are nimic in plus sau in minus fatza de precedentul, dar continua sa fie cool si energizant, si sa imbie la o viatza sportiva sanatoasa.

  ************************************************************

Whitey Morgan and the 78s - Sonic Ranch

Ma tem ca o sa fie cam putzin country in topul asta fatza de altzi ani, insa iaca totusi o mostra superioara, ilustrata dedesubt cu un cover dupa excelentul Townes van Zandt. Adevaru e ca imi ia un efort destul de mare sa cern neghina de secara cand vine vorba de country, caci la ei se produc cantitatzi industriale din sortimentul asta si topurile de gen sunt pline de un fel de tineri liberi si frumosi de-ai lor, dar putzin mai tzaranoi, care au succes cu un fel de combinatzie de country si pop.

Trupa acestui Whitey Morgan e si ea relativ tanara si proaspata, fiind abia la al treilea album, deci nu e chiar genul de material de veterani pe care obishnuiesc sa il recomand din zona country. Suna totusi ca un material de veterani, grupul practicand premeditat acel "honky tonk" betzivanesc pe care il mai auzi si prin soundtrackurile lui Tarantino ori pe la marii folkisti americani. Fara apela la cosmetizarea pop de care pomeneam mai sus, albumul reuseste sa fie doldora de piese catchy cantate cu voce grava si versuri despre probleme pamanteshti care se rezolva prin benzniarii si baruri. Versurile nu prea sunt capabile de sensuri figurate, dar nu le potzi avea pe toate.

Albumul a ramas din pacate in umbra unui anume Chris Stapleton care a fost campion la Grammyurile pe anul trecut intr-o gramada de categorii (puternic propulsat de industrie chiar si in afara scenei country, candidand inclusiv la Album of the Year). Intr-o lume cinstita insa s-ar fi dat la o parte din calea lui Whitey Morgan care are aici un album mai putzin masluit in studio, mai viu si mai bine tzintit spre inima ascultatorului.

 ************************************************************

The Grand Astoria - The Mighty Few

Cu riscul sa par afiliat celor de la Critic Atac, anul asta am ascultat o gramada de rock rusesc - segment cu desavarshire ignorat la noi. Exista o impresie generala ca n-are cum sa fie mare lucru de capul rockerilor de acolo, ca Rusia e un fel de tzara a lumii a treia strivita de jugul corupt al lui Putin si lipsita de activitate culturala. Asta insa e propaganda americana incercand sa ne mentzina dezinteresatzi de tot ce se intampla la est de noi, ca pe copiii aia pe care nu-i lasa parintzii sa se joace cu ai vecinilor sub pretextul ca au avut paduchi.

Ce-i drept ,pe vremea lui Ceausescu eram cam satui de literatura si film rusesc, iar tot ce venea din Vest era puternic filtrat si cenzurat, insa acu am impresia ca se intampla fix acelasi lucru in sens invers. Noroc cu TIFFul ca mai deschide ochii cu privire la cinemaul rusesc modern, ca in circuitul normal din cinematografe n-ai shanse sa prinzi asa ceva. Treaba e chiar mai nasoala in traduceri si literatura, iar peste muzica s-a pus un filtru mai opac decat embargourile economice. Iar daca vrei sa publici in presa ceva despre chestiile astea, nu potzi sa o faci decat in Critic Atac (si nici acolo, ca nu s-au sinchisit nici sa faca o rubrica de cultura).

The Grand Astoria e un grup din St. Petersburg care practica un rock progresiv orchestral si sofisticat, influentzat major de unii clasici (Jethro Tull, Emerson Lake Palmer) dar si de avangardisti de data mai recenta (Pain of Salvation, Motorpsycho si proiectele rock ale lui John Zorn ar fi niste influentze sesizabile, nu stiu cat de voluntare). Grupul e format din vreo 10 inshi adunatzi in jurul unui chitarist virtuos de-al lor, insa muzica nu e centrata pe solouri de chitara, toata lumea contribuie cu cate ceva. Motorpsycho ar fi cel mai aproape ca stil (de fapt din cauza astora noul album Motorpsycho a ratat includerea in top, caci nu-mi place sa includ doua albume prea asemanatoare).

Albumul are fix doua piese de aproape juma de ora fiecare, insa reusesc cu brio sa nu plictiseasca. Deci nu va ganditzi la o spalatura de vase cum fac Swans cand uita sa-si scoata instrumentele din priza, ci la compozitzii complexe care se modifica stilistic din mers, alternand portziuni instrumentale foarte mishto cu partzi vocale intr-o engleza competenta ce nu tradeaza originile trupei.

P. S. Cum nu vreau sa abuzez de trupele rusesti/ucrainiene/cazace in topul asta, recomand la repezeala curiosilor inca niste nume interesante peste care am dat in acest periplu putinist: Mare Infinitum, Jinjer, Stoned Jesus, Endlesshade, Kauan.

 ************************************************************

Hexvessel - When We are Death

Hexvessel au fost recent si la Cluj, au fost si la Bucuresti in Control si trebuia sa fie unul din evenimentele muzicale majore ale anului, insa din cate am auzit publicul nostru nu se prea inghesuie la din astea. Am prins concertul de la Cluj si a fost superb, insa am fost abia o mana de oameni, dintre care cunosteam pe jumatate. Ceva nu e suficient de cool, ceva descurajeaza tineretu de la noi sa se apropie de trupe de soiul asta, insa nu reusesc sa pun degetul pe motiv. O fi faptul ca vocalul e imbracat in hobbit si canta ode naturii, ciupercilor si navelor spatziale in loc sa se zbantzuie cu shlitzu desfacut in jurul unui laptop.

In fine, e al treilea an la rand in care il includ in top pe hobbitul Mat McNerney, si de fiecare data a fost cu alta trupa (in anii precedentzi, cu Beastmilk si Grave Pleasures). Omul e un izvor nestavilit de muzica si nici una din trupele prin care s-a perindat nu suna ca celelalte. Hexvessel e unul din proiectele sale de mai lunga durata (probabil principalul sau proiect), infiintzat dupa ce s-a mutat in Finlanda si l-a apucat o criza de misticism environmentalist. Daca proiectele precedente trecusera prin black metal norvegian si post-punk britanic, aici muzica e mai folk si mai homeopata, cu versuri mult deasupra problemelor lumeshti.

Corporatistii amatori de mindfulness si regasire a sinelui ar putea sa arunce o ureche peste muzica asta in timp ce isi coloreaza mandalele.

 ************************************************************

Greenleaf - Rise Above the Meadow

Numele trupei e suficient de elocvent cu privire la aria tematica si la incadrarea stilistica, referindu-se la acel drog recreativ naturist pe care il dispretzuiesc profund cei care frecventeaza festivaluri de genul Untold. Evident, titlul albumului se refera la efectele homeopate ale respectivului drog. Am impresia ca ne apropiem de un razboi subtil intre cei care prefera upperele (colericii de la Untold, iritatzi de oamenii care nu-s la fel de agitatzi ca ei) si cei care prefera downerele (melancolici iritatzi de istericii cu deficit de atentzie din prima categorie).

Trupa asta e din Suedia si oarecum din aceeasi generatzie cu sus-pomenitzii Witchcraft. Nu e chiar din acelasi val de hippie revival de care pomeneam mai sus; aici avem ceva mai modern, mai rock'n'roll, mai pe stil american, pasind pe urmele mai cunoscutzilor Clutch sau pe ai conatzionalilor Spiritual Beggars. Cu alte cuvinte membrii trupei sunt barboshi si cu atitudini de tractoristi agitatori in concerte, insa e suficienta melodie inseminata pe aici ca sa prinda si la firile mai sensibile.

Pe vremuri o parte din membrii acestui grup activau sub un nume pe care il recomandam si pe aici - Dozer - pe atunci un promitzator grup suedez de hard rock cu un sound american foarte propice pentru radio si pentru rockoteca. Cei care au ascultat Dozer vor resimtzi o oarecare familiaritate (vocea e aceeasi), insa Greenleaf e o varianta mai sofisticata, mai diversa stilistic si cu o vizibilitate superioara (noua lor casa de discuri baga destul de multzi bani in lansarea lor la apa, dupa ce Dozer nu depashise niciodata statutul de revelatzie locala).

 ************************************************************

Headspace - All That You Fear is Gone

Rockul progresiv al anilor 90 a avut o soarta blestemata, umbrit fiind de dominatzia absoluta a celor de la Dream Theater si inghesuit dpdv istoric intre generatzia de pionierat (Pink Floyd, Yes) si generatzia de dupa 2000 pentru care termenul "progresiv" a inceput sa insemne cu totul altceva (Mars Volta, Between the Buried and Me).

E vorba deci de generatzia peiorativ caracterizata de mucoshii care scriu recenzii in Pitchfork sub eticheta "dad-rock". Ma rog, am mai folosit si eu notziunea de "rock geriatric" in cateva recenzii prin Dilema, dar era cu referire la trupe batand spre 70 de ani (Yes, Rush), care si-au mancat malaiul si au avut portzia lor de glorie tinereasca. In schimb pentru aceasta generatzie (Fates Warning, Threshold, Arena), existentza celor de la Dream Theater a fost o nenorocire - succesul nu s-a propagat deloc prin restul genului (fanii Dream Theater fiind de felul lor cam fanatici si fascisti).

Asa ca ma stradui sa indrept nedreptatzile istoriei evidentziind in fiecare an cate o portzie meritorie de dad-rock, anul asta fiind randul lui Headspace. Proiectul a fost initziat destul de recent de fiul lui Rick Wakeman de la Yes (baiatu canta zilier cu Black Sabbath, cand e nevoie de clape). La voce a fost recrutat veteranul Damien Wilson (ex-Threshold) - unul dintre cei mai muncitori si subapreciatzi reprezentantzi ai pomenitei generatzii de sacrificiu, insuficient de batran ca sa fie clasic, insuficient de tanar ca sa fie cool. Plus ca are vocea aia pitzigaiata care te enerveaza la inceput, dar pe care ajungi sa o apreciezi dupa ce ii remarci intreaga plaja vocala.

Din pacate piesa aleasa mai jos e putzin cam imprashtiata, dar alta n-am gasit, se pare ca nici pe Youtube nu mai catadicseste nimeni sa puna trupe din astea. Albumul in ansamblu insa e accesibil, melodios si lipsit de pretziozitatzi instrumentale.

 ************************************************************

Cobalt - Slow Forever

Pe vremea mea, trupele de metal extrem erau pur si simplu formate din idiotzi si toata lumea stia asta, chiar si fanii cei mai inflacaratzi. Exceptziile se puteau numara pe degetele de la o mana, motiv pentru care au si capatat statut de legenda (gen Death). De o vreme incoace insa metalul extrem e folosit ca vehicul pentru idei tot mai sofisticate, cochetand cu rockul progresiv si deschizandu-se mult dincolo de audientza traditzionala (ex. Mastodona la americani, Enslaved la europeni).

Cobalt fac parte din aceasta miscare de reabilitare a metalului extrem in ochii intelectualitatzii, fara a sacrifica insa agresivitatea si intunecimea lirica. Se mizeaza pe teme mistico-literare (albumul precedent il avea pe coperta, si in unele versuri, pe Hemingway) si pe un sound inovator ce mixeaza metalul extrem cu unele idei ce aduc aminte de muzica celor de la Swans: piese foarte lungi cu suishuri, coborashuri si shicane; ritmuri tribale hipnotice si interludii psihedelice sincronizate cu racnetele demente ale uneia din cele mai afurisite voci din metalul extrem american - un anume Charlie Fell despre care am mai scris pe aici cand era membru al notoriului grup Lord Mantis.

Albumul e foarte lung (doua CD-uri) si vine cu vocalul asta nou dupa 7 ani de absentza a trupei (si la 7 ani de cand i-am inclus ultima data in topul meu personal, insa de data asta nu va mai fi doar intr-al meu, sunt deja semne prin toata presa muzicala - de la Rolling Stones la Quietus si Pitchfork - ca asta e unul din albumele metal de referintza pentru 2016).