TIFF 2019 - filmele asa si-asa (part 3): Before the Frost, Gwen, Woman at War, The Whistlers, Ghost Town Anthology, X & Y

Inca un calup dintre filmele asa si-asa de la TIFF 2019. Despre filmele naspa am scris aici si aici, despre celelalte filme asa si-asa am scris aici si aici.

Before the Frost

(regizat de Michael Noer, autorul remakeului Papillon)

Imi povestea maica-mea de un mosh de la noi din sat care avea o gramada de fete si tot incerca sa le marite. Una era mai bolnavicioasa si a tot planificat moshu cum sa o marite vara, cand tushea mai putzin si poate nu se prindea barbatu ca ceva nu e ok. A reusit sa o dea unui tip cu 30 de ani mai batran decat ea, insa pe cand s-a umezit vremea si s-a apropiat iarna moshu s-a trezit cu barbatu la poarta - isi adusese inapoi femeia intr-o carutza acuzand ca e bolnavicioasa si nu prea facea fatza la muncile campului. I-a dat-o inapoi socrului si l-a rugat sa-i dea alta. Moshu a dus-o in casa si i-a adus alta, mai in puteri, noroc ca mai avea ca altfel ar fi iesit scandal. Treaba asta nu se intampla acu 100 de ani, ca in filmul Before the Frost, in satele romanesti se mai intampla si azi.

Cam asta e si mentalitatea personajelor din film, un fel de Ion al lui Liviu Rebreanu in varianta daneza. Protagonistul e un mosh (Mr. White din noile filme James Bond) care tot incearca sa-si marite fata bine - unuia o promite la schimb cu o vaca, altuia o promite pentru garantzia ca i se va purta grija la batranetze. Pana la urma gaseste pe unu mai instarit care e dispus sa ia fata laolalta cu pamanturile moshului si sa-i asigure acestuia o batranetze fara griji. Problema e ca moshu apucase sa o promita pe fata si altora, iar unii dintre ei sunt destul de nervoshi si amenintza sa-l taie pe mosh cu coasa si sa o rapeasca pe fata. Fata se tot intreaba daca e normal sa fie tranzactzionata in felul ala dar n-are multe de spus, caci era o lume a barbatzilor care puneau totul in slujba agriculturii si a dezideratului de a perpetua specia locala de barbatzi.

E un film revelator cu privire la faptul ca nu e nicio diferentza intre tzaranii danezi si cei ai lui Rebreanu - se pare ca acu 100 de ani Uniunea Europeana era mult mai unita in valori si metode.

**********************************************

Gwen

(regizat de William McGregor, debutant)

Alt film despre vremurile, nu foarte indepartate, in care oamenii nu erau decat niste animale care se stiau imbraca si puteau vorbi, dar in rest viatza lor se rezuma la a face rost de mancare si mijloace reproductive. O vaduva care traieste singura cu fiicele ei e persecutata sistematic de barbatzii din satele din apropiere care vor sa puna mana pe oile ei, pe pamanturile ei, pe fiicele ei, ori pe ea insashi.

E un debut impresionant pana la punctul la care realizezi ca tot ce e bun aici e copiat din Hagazussa, filmul austriac de anul trecut despre cam acelashi lucru, facut in acelashi stil (ceva mai rafinat acolo). Asemanarile sunt chiar suparatoare - totusi, cele doua filme au fost lansate la doar cateva luni intre ele, cel mai probabil nu s-au inspirat reciproc, ci ambele au fost inspirate de miscarea #metoo si de relatzia autorilor cu istoria locurilor natale.

Sunt unele aspecte ce difera intre cele doua filme - in primul rand locatzia, aici suntem in Tzara Galilor. Perioada e cam aceeasi, finele secolului 19. Diferentza esentziala e ca aici accentul e pus pe punctul de vedere al fiicei jucata de Eleanor Cox - o actritza copil superba. Dupa mintea ei de copil, tre sa priceapa de ce e asa dificila viatza mamei sale vaduve, unde a disparut taica-su, ce e cu barbatzii care le dau tarcoale din interese sexuale ori imobiliare.

As re-recomanda cu ocazia asta Hagazussa, care e cu o clasa estetica peste ce e aici, dar acela e si mai abstract si mai horror, in timp ce Gwen e mai pe intzelesu tuturor.

*************************************************

Ghost Town Anthology

(regizat de Denis Cote, un obisnuit al TIFFului)

Un sat izolat din Canada isi pierde treptat populatzia pe masura ce tineretul pleaca sau se sinucide, ceea ce face ca industria locala sa se desfiintzeze si populatzia sa devina treptat una de pensionari letargici incarcatzi de regrete. Dar mortzii nu stau mortzi ci incep sa umble aiurea pe coclaurile satului, iar curand populatzia vie si activa ajunge in minoritate fatza de fantomele taciturne care tot apar pe vreme de viscol, fara vreo intentzie anume, alta decat sa deprime pe toata lumea.

E asadar un film de mood cu zombie/fantome, filmat intentzionat pe pelicula veche si o cromatica aproape alb-negru, sa evidentzieze lumea in curs de decolorare si lividizare in care traiesc personajele. S-a mai facut asa ceva in Frantza acum vreo 15 ani - ii zicea They Came Back si recent a devenit serial (The Returned) - insa acela era creepy, intens si emotzionant, in timp ce varianta asta canadiana e cam boring si prea lipsita de evenimente ca sa tzina spectatorul interesat. Ma rog, reuseste ceea ce-si propune, sa fie un film bacovian despre dezintegrarea vietzii la tzara in Canada rurala, rupta de restul lumii si dependenta de vivacitatea unei resurse umane pe cale de disparitzie.

Regizorul a fost sheful juriului anul acesta si se tot lauda ca a venit de mai multe ori la TIFF cu diverse filme insa e prima data cand aud de el, cumva am reusit sa-l ocolesc totzi anii astia si nici nu mi-a trezit interesul cu ce a facut aici.

**********************************************

The Whistlers (aka Gomera)

(regizat de Corneliu Porumboiu, din Vaslui)

E cel mai fancy, dar nu si cel mai bun film al lui Porumboiu, chiar as spune ca identitatea lui artistica se cam destrama aici, in stradania de produce un noir romanesco-spaniol cu o femme fatale cam inutila (Catrinel Menghia pare bagata in film doar pt scena de sex) si niste raufacatori lipsitzi de personalitate cu care Vlad Ivanov tre sa conlucreze, sau sa-i prinda, n-am intzeles foarte bine. Ca si in filmul recent al lui Tudor Giurgiu, s-au combinat aici niste actori spanioli sa lase impresia de coproductzie internatzionala si a iesit ceva destul de exportabil, desi ma indoiesc ca sunt shanse pentru nominalizarea la Oscar pentru care a fost submituit zilele astea.

Cel mai slab element al filmului e scenariul, improvizat in jurul gaselnitzei simpatice care da titlul: undeva in Insulele Canare exista din timpuri stravechi un limbaj fluierat cu care bastinasii puteau comunica peste muntzi si vai, aplicand din degete anumite articulatzii fluieraturii (un fel de fluierat silabisit). O gasca de banditzi spanioli se chinuie sa invetze limbajul asta ca sa poata comunica cu colegii din puscarii, sa-si transmita mesaje secrete etc. Daca era doar cu romani filmul ar fi fost mai funny, dar cumva partzile cu spanioli si cele cu actori romani par luate din filme diferite.

Fluieratu respectiv ocazioneaza scene amuzante din care s-ar fi putut alcatui un excelent scurt-metraj, insa povestea cu gangsteri si militzieni romani croita in jurul fluieratului nu se prea leaga, n-are suspans si nici personaje de care sa-tzi pese. Porumboiu se straduie aici sa-si faca primul film comercial pentru o audientza internatzionala, mizand poate pe comparatzii cu fratzii Coen. Cu asta sacrifica mult din ce a fost Porumboiu pana acum, chiar intoarce spatele mizerabilismului de garsoniera pe care s-a centrat cinemaul romanesc al ultimilor 20 de ani. Nu ca asta n-ar fi bine, e un pas important spre deconstiparea cinemaului romanesc modern. E, aici, ambitzia unui film entertaining facut sa distreze pe toata lumea si intr-o buna masura o face, sacrificand insa identitatea regizorului meu preferat din noul cinema romanesc.

**********************************************

Woman at War

(regizat de Benedikt Erlingsson, autorul lui Of Horses and Men)

Comedie feminist-environmentalista amuzanta si cu mesaj puternic, vine la fix pe scandalul recent despre discursul Gretei Thunberg. O femeie single la vreo 50 de ani simte ca tre sa isi puna cumva amprenta asupra mersului planetei si incepe sa saboteze diverse proiecte de infrastructura din Islanda - stalpi 5G, retzele de electricitate, uzine poluante etc. Ca plan secundar, in caz ca nu ii ies atentatele eco-teroriste, ar dori sa infieze un orfan din Ucraina. Insa cele doua planuri se cam incurca intre ele, pe masura ce autoritatzile incep sa se apropie periculos de a-i descoperi identitatea.

Dupa succesul cu Of Horses and Men, regizorul islandez a revenit la TIFF cu alta dramedie alcatuita din personaje puternice care vorbesc putzin si peisaje islandeze care fura ochiul. Necazu e ca nu se intampla multe in plus fatza de ce am scris in sinopsisul de deasupra - filmele lui Erlingsson au povesti ultrasimplificate, rezumabile in maxim 3 fraze, asa ca trebuie sa le vezi cu un simtz al detaliului, sa te bucuri de nuantze si de peisaje, de ramificatziile povestii simple in problemele momentului (aici, environmentalismul si feminismul). Un gimmick amuzant al filmului e trupa care canta coloana sonora apare fizic in toate scenele cu muzica, chiar si in scenele in care protagonista ar trebui sa fie singura.

Pe actritza o shtim dintr-o gramada din filmele islandeze aduse la TIFF. Ca si in fotbalul islandez, acolo stau cam prost cu resursa umana si dupa ce vezi 5 filme de-ale lor observi ca-s cam aceiasi actori tot timpul.

P. S. Cica Jodie Foster e interesata sa faca si sa joace intr-un remake american, ceva ce i s-ar potrivi ca o manusha - atat artistic cat si ideologic.

**********************************************

X and Y

(regizat de Anna Odell, suedeza cu capu plin de experimente)

Un metafilm-experiment ultrapretentzios care pare motivat strict de dorintza regizoarei de a face sex cu actorul principal (un tip faimos la ei pe care il stim din rolul omului-urs din The Hobbit). Nu e o vreo interpretare malitzioasa ce am scris aici, chiar regizoarea o spune explicit: I want to do one scene where he penetrates me, and one where I penetrate him. O mai sugereaza cand ii explica masculului cum vrea sa faca un documentar despre dinamica relatziilor dintre genuri si particularitatzile acestei dinamici la actori, care mare parte a vietzii lor sunt obisnuitzi sa fie fake, sa joace pe altcineva, si probabil asa se comporta si cand au de facut sex.

Filmul e de fapt un reality-show in care regizoarea (jucandu-se pe sine) si actorul asta (jucandu-se pe el) se angajeaza intr-un experiment social, fiecare traind in aceeasi garsoniera cu altzi cate 3 actori care trebuie sa joace alter-ego-uri ale celor doi protagonisti, maimutzarindu-le diverse manierisme. Deci in total sunt 8 oameni jucand doua personalitatzi, iar ocazional cei 8 se intalnesc intr-o sala comuna sa discute crizele ce apar ori se izoleaza ca sa nu innebuneasca.

Partea cea mai interesanta e modul in care ceilaltzi 3x2=6 actori incearca sa imite pe cei 2 protagonisti, sa le scoata la suprafatza trasaturi psihologice si sa le canalizeze interactziunile. Totusi, e cam aiurea ca experimentul converge asimptotic spre ambitzia celor doi de a face sex - treaba care se putea rezolva si mai usor, fara sa puna atata lume la lucru pentru filmu asta. Dar, na, la ce altceva e buna arta pana urma?