Asta e al doilea calup de impresii despre filmele asa si-asa din programul TIFF 2019. Despre primul calup am scris aici, despre filmele nashpa am scris aici si aici.
What happened to Monday?
(regizat de Tommy Wirkola, autorul seriei Dead Snow)
Filmul asta de Netflix incepe cu un mindfuck interesant - 7 personaje jucate toate de Noomi Rapace (Girl with the Dragon Tattoo originalul), surori gemene crescute in secret intr-o distopie in care o familie nu are voie sa aiba mai mult de un copil pentru a evita suprapopularea Bucurestiului (filmul nu e romanesc, dar majoritatea scenelor au fost filmate pe langa Lipscani). Asta a fost de fapt o tema recurenta a acestui TIFF - am nimerit multe filme pe teme precum sterilizarea, one-child policies si alte idei descurajante la adresa reproducerii.
Tatal celor 7 fete e Willem Dafoe, care incearca sa le protejeze de autoritatzi lasand pe fiecare dintre gemene sa iasa din casa cate o singura zi pe saptamana. Fiind gemene, suntem nevoitzi sa le distingem dupa frizura, iar numele fetelor sunt preluate de la zilele saptamanii. Asadar Monday e una dintre fete, care dispare intr-o buna zi iar celelalte trebuie sa afle unde a disparut. Un thriller promitzator care insa degenereaza rapid intr-un film cu alergatura si impuscaturi fara rost printr-un Bucuresti care s-ar dori futurist insa nu arata cu mult mai diferit decat cel de azi.
Cum ziceam, s-a filmat in Lipscani cu o gramada de figurantzi romani si niste blocuri din alea cu bulina roshie care stau sa se rastoarne peste actori. Cumva se potriveste cu atmosfera distopica - insa daca in anul 2070 marile metropole vor arata ca Lipscaniul va fi nasol. In rolul negativ e Glenn Close modificata chirurgical, un fel de Viorica Dancila ce poarta povara legiferarii acelei one-child policy care sta la baza intrigii filmului.
Regizorul norvegian a ajuns sa faca filme americane la Bucuresti dupa succesul cu Dead Snow, alea cu zombie nazisti.
********************************************
Arctic
(regizat de Joe Penna, debutant brazilian)
Un manual de supravietzuire fara dialoguri care ii va incanta pe fanii Mads Mikkelsen, caci tot filmul e numa el umbland prin zapada, oftand si tragand o sanie dupa el. Apare la un momendat si un urs, caci ce alceva sa pui intr-un film ca asta.
In general ma enerveaza filmele care fac eroi din alpinisti sau muntzomani ratacitzi aiurea, caci genu ala de hobby mi se pare un moft periculos si costisitor (cam ca si saritu cu parashuta... daca Dzeu vroia sa zburam ne facea cu aripi). De cate ori pica in prapastie cate unu din asta e tragedie natzionala, insa cand moare un programator de AVC cu capu pe tastatura la care chiar facea ceva util nu se aude absolut nimic. Avem in Romania o problema majora cu marketingu mortzii.
In fine, aici Mads Mikkelsen e totusi ratacit in interes de serviciu. Necazu lui e dublat de faptul ca elicopteru care venise sa-l salveze se prabuseste de asemenea, lasandu-l sa se descurce cu inca o victima pe care tre sa o care dupa el tot filmu. Amatorii de plimbari pe la Polul Nord/Sud ar avea unele de invatzat despre ce fel de haine tre sa-tzi iei de la Decathlon ca sa te descurci in astfel de situatzii. Filmul mai ofera niste peisaje din Islanda, pe unde s-au filmat scene din Star Wars si Game of Thrones.
P. S. Atentzie insa sa nu confundatzi Arctic cu filmul Polar - a aparut cam in acelasi timp, tot cu Mads Mikkelsen si e mult mai prost.
***********************************************
Pain and Glory
(regizat de Pedro Almodovar, autorul cate unui film de la aproape fiecare TIFF)
Unii au fost incantatzi de filmul asta, insa l-am perceput mai degraba ca pe o imitatzie a filmelor autobiografice ale lui Jodorowsky - foarte apropiat stilistic, datorita poate si limbii spaniole si accentului pus pe figura materna (aici Penelopa Cruz). Ca si in filmele respective, Almodovar amesteca flashbackuri din copilaria de la tzara (cand a deprins deprinderi homosexuale de la un zugrav din vecini), cu evenimente din zilele noastre in care rolul ii este jucat de un superb Antonio Banderas cu cele mai misto camashi ever shown on screen.
Pe protagonist nu il cheama chiar Almodovar - nu intzeleg de ce, probabil pentru ca autobiografia a fost remixata cu unele senzatzionalisme si fictziuni. Eroul isi petrece batranetzea incercand sa se impace cu fosti iubitzi si cu fostul sau actor preferat care ii mai face rost de droguri ca sa-l scape de durerile de spate. Asa ca Banderas joaca un gay ipohondru in criza de inspiratzie straduindu-se sa se reconcilieze cu putzinii oameni carora le-a pasat de el pentru altceva decat pentru banii facutzi.
Almodovar a fost mereu una din vedetele din programul TIFF si un varf de lance al agendei LGBT pe care festivalul a falfait-o atatzia ani. In consecintza si filmul asta a fost o proiectze eveniment, adus proaspat de la Cannes (unde Banderas a si luat premiul pentru actor). Insa dincolo de circumstantzele astea il gasesc drept unul din filmele mai serbede ale autorului si inferior trilogiei cu miza similara realizata de Jodorowsky. Banderas e totusi foarte cool aici, cum nu l-am vazut niciodata in filme americane.
*****************************************
A White White Day
(regizat de Hlynur Palmason, islandez)
Filmele islandeze au fost mereu o atractzie la TIFF - au un quelquechose atmosferic ce le disting de filmele venite din alte partzi, cu peisaje si meteorologie bine exploatate in concordantza cu sentimentele personajelor. Sunt lente dar nu lipsite de actziune, cu personaje care vorbesc putzin si se deplaseaza pe distantze mari. Si filmul asta venise proaspat din programul de la Cannes, iar actorul principal a si luat premiul TIFFului.
Protagonistul e un militzian pensionat care investigheaza accidentul de mashina in care a murit nevasta-sa, desi colegii militzieni incearca sa-l tzina departe de ancheta si par sa-i ascunda anumite detalii esentziale. Omul mai are o nepoata - un actor copil excelent pus in contrapondere cu protagonistul batran. Bunicul si nepoata tot sporovaiesc sau pur si simplu umbla si tac, iar intre ei exista un gol, faptul ca nu se stie daca bunica s-a sinucis sau a avut un accident.
Ritmul scenelor aduce aminte de Haneke, cu multe indicii sugerate pe la marginile ecranului, cu lucruri lasate nevorbite, in care trebuie sa ghicesti motivatziile personajelor (mi-a amintit in special de Cache). Deci nu tocmai un film entertaining, dar care captiveaza prin atmosfera si intensitatea uitaturii personajelor.
*****************************************
To the night
(regizat de Peter Brunner, vienez)
O hipstereala cam incoerenta dar cu unele scene intense, e primul film in limba engleza al unui tanar talent austriac promovat de Ulrich Seidl, musafir mai vechi al TIFFului. Filmul n-are insa mai nimic in comun cu Seidl, ci e macinarea sufleteasca a unui piroman care, supravietzuind unui incendiu in copilarie tot incearca sa-si reseteze creierul pentru a putea trai o viatza normala. Are si o familie pe care nu e in stare sa o intretzina, el fiind cand prea "creativ", cand prea traumatizat pentru asa ceva, mereu in cautarea unei experientze tari care sa-i dea un nou sens vietzii.
Noroc ca e filmul scurt, caci de intamplat nu se intampla mai nimic, e doar baiatu asta jucat de Caleb Jones (poate l-atzi remarcat in noul Twin Peaks) care se tot freaca de garduri, isi baga degetele in foc si incearca sa isi dea seama ce loc ocupa focul in viatza sa. El face parte dintr-un colectiv de hipsteri creativi care toata ziua se drogheaza, fac partyuri si in general contribuie la dezintegrarea psihica a protagonistului.
E destul de ok pentru ce vrea sa fie, doar ca e un subiect cam lipsit de posibilitatzi, interiorizat de personajul principal care ocupa majoritatea scenelor fara sa lase loc altor personaje sa se dezvolte. Apare intr-un rol minor si Abbey Lee, supermodela ce pare sa se specializeze pe roluri dark destul de misto (Neon Demon, Elizabeth Harvest).
*****************************************
Zoo
(regizat de Antonio Tublen, suedez cica)
Un cuplu aflat in pragul divortzului ramane sechestrat in propriul apartament in timpul apocalipsei zombie. De voie de nevoie cei doi sunt nevoitzi sa isi reconsidere relatzia si sa faca niste terapie de cuplu fortzata in timp ce mai scavengiuiesc apartamentele vecinilor. Desigur, apocalipsa zombie e o ocazie excelenta pentru meditatzie self-help si terapie de cuplu. Pana la urma aflam ca cei doi de fapt se iubesc. Ce bine.
E o telenovela zombie care incepe excelent dar se termina intr-o criza totala de idei, lasand cele mai promitzatore subploturi complet in aer. Arata ca un proiect abandonat din mers, carpit la final sa nu para neterminat. Bugetul e ultraminimal, zombie nu prea se arata si totul se intampla intr-un apartament (plus scara blocului). A mai fost anul trecut acel Night Eats the World - pare ca a inceput o moda a filmului zombie minimalist fara efecte speciale, care exploreaza de fapt relatziile interumane. Ok, filmele cu zombie pretind dintotdeauna ca exploreaza relatziile interumane, insa pana acum mai aveau si zombie in ele, nu doar relatzii interumane.
Genul zombie e superfumat iar regizorii se chinuie in perioada asta sa-l corceasca cu absolut orice, insa combinatziile recente au cam dat chix. Ma gandesc la musicalul Anna and the Apocalypse, iar aici ingredientul pare sa fie soap opera.
P. S. Apare intr-un rol secundar actoru ala mishto din Borgman, care ocazioneaza cele cateva scene misto ale filmului.
No comments:
Post a Comment