Continuare la topul muzical de juma de an, inceput aici si completat acu cu un supliment de albume notabile.
***************************************************************
Cinder Well - No Summer
Tanara comunista din California, fosta punkeritza, s-a mutat in Irlanda pana trecea mandatul de presedinte al lui Trump, despre care are ceva de injurat in fiecare interviu. N-am cautat daca s-o fi mutat acum inapoi, probabil nu caci incepuse niste studii la Dublin pe muzica traditzionala irlandeza, care are o influentza evidenta asupra folkului hipermelancolic de pe acest album. Din interviurile sale am aflat de aplicatzia de astrologie Chani, dezvoltata de "a queer-led software development agency whose engineers are predominantly survivors of gender-based violence", si ale carei horoscoape (scrise de Chani Nicholas) sunt orientate spre Justitzie Sociala.
Nu e doar muzica irlandeza, fata a studiat folkul mai multor popoare (anglo-saxone), are aici si momente mai aproape de country american si folkul Apalașilor (un excelent cover dupa piesa "Cucu" popularizata de veterana Jean Ritchie). E un album de inima albastra inspirat de locuri in care mai mult ploua decat e soare, in care se bea mai multa bere decat apa. Nu e nici folkul american de shosea, nici neofolkul germano-centric despre care barfeam in articolul trecut. E muzica compusa pe ulitza dintre pub si biserica, cu o doza de Guiness in buzunaru de la geaca.
*****************************************************************
Grima - Rotten Garden
Diametral opus stilistic fatza de recomandarea anterioara, asta e genul meu preferat de black-metal - de inspiratzie meteorologica-ecologica, pe care mi-l aleg de regula de prin Islanda sau Norvegia, dar m-a surprins anul asta placut cu trupa Grima din Krasnoiarsk, inima Siberiei (a nu se confunda cu Grimah, din Spania, cu care i-am confundat o vreme).
Trupa e formata din doi rusnaci si cateva cucuvele care se pot auzi pe piesa de mai jos de la mijloc incolo. O gaselnitza excelenta, ma mir ca blackerii n-au avut in general ideea de a incorpora voci de animale in muzica, sper sa se inceapa un nou subgen pe linia asta. Am ascultat putzine blackereli anu asta (francezii Seth ar mai fi, Paysage d'Hiver, partzial Wolves in the Throne Room), insa n-am mai gasit ceva comparabil cu delirul silvicultor al rushilor.
Nu stiu cum e viatza in Krasnoiarsk, cumva mi se pare logic sa se faca black metal si in Siberia insa ma intersectez doar tangentzial cu scena ruseasca. In fine, oricum m-am intersectat mai mult decat tot restul presei muzicale romanesti adunata laolalta, care se multzumeste sa maimutzareasca presa mainstream americana. Folositzi cu incredere filtrele geografice ale serviciilor de streaming, macar ca sa va diversifice recomandarile generate automat de algoritmi.
****************************************************************
Arabrot - Norwegian Gothic
Am tot scris de norvegienii astia, vad ca e al treilea lor album consecutiv pe care il pun in top. Nu prea mai aflu de muzica noua, incep sa re-recomand obsesiv aceleasi cateva trupe ca Petre Magdin cand incepea sa se ramoleasca. Cu ocazia asta am investigat mai in detaliu si pe tipa din trupa, care pe langa ca e nevasta tipului are si propria cariera solo bogata sub numele Karin Park - canta cu totul alt stil (un electro-pop scandinav), are o gramada de albume si recent un album colaborativ cu Lustmord.
Cu ocazia albumului asta au avut o serie de concerte de pandemie transmise pe Youtube, din care aleg si mostra de mai jos - intr-un format diferit de ce se aude pe album (care e ceva mai rock/chitaristic, nu asa folk-unplugged cum ar sugera versiunea asta).
Nu e doar muzica de justificat recuzita si costumele elaborate, grupul s-a nascut acu 20 de ani dintr-un proiect metal ratat dupa care au virat spre soundtrackuri live la filme mute care i-a si inspirat in imaginea de horror german expresionist pe care o practica acum. Si-au luat numele de la rampa de gunoi din satul lor natal, deci daca erau din Cluj s-ar fi numit Pata Rât.
****************************************************************
Cold Cave - Fate in Seven Lessons
Asta e proiectul fostului punker devenit poet-hipster Wesley Eisold, un fanatic Joy Division (si New Order, si poate Depeche Mode care se regasesc mai mult in soundul noului album). Deprimat pentru ca-i lipseste o mana, caracterizat de Guardian drept the new hipster-god of nihilism and despair, si-a facut reclama prin colaborari exotice-controversate: cu post-umanistul Genesis P-Orridge, criptofascistul Boyd Rice si diversi fashion designeri - nihilismul si disperarea merg mana in mana cu simtzu fashionului dupa cum ne-a invatzat emisiunea "Bravo, ai stil". Nu face chiar genul de muzica care sa se asocieze cu asa o caracterizare (e prea dansanta), desi dpdv liric e pe-acolo - si contrastul asta isi are originea tot in influentza Joy Division.
Albumul e asteptat de 10 ani, desi trupa n-a fost inactiva in rastimpul asta, parca au avut turneu si pe la noi intr-un bar inghesuit si au mai scos piese rasfirate pe care nu le-au pus pe niciun album, numa de-a dracului ca sa demonstreze ca ei sunt generatzia streaming si nu le pasa de notziunea prafuita de album.
Clipul de mai jos e elocvent pentru ideologia post-post-post-punk a trupei, nascuta in mijlocul valului de reciclari revizioniste promovate de Pitchfork - o economie circulara a muzicii si o democratizare a industriei muzicale care a deschis portzile succesului oricui poseda un laptop si un simtz al fashionului. P. S. Individu are si o trupa hardcore American Nightmare cu care canta cu totul altceva.
***********************************************************
Elephant Tree - Habits
Mi-au atras atentzia la Desertfest cand le-am prins o jumatate de concert intre o shaorma si un shopping spree. Cumva Spotify (sau Shazam sau ce aplicatzii ma mai spioneaza) s-au prins ca mi-au placut si au inceput sa mi-i recomande insistent. E genu de trupa de care afli din topul stoner-rock de la Obelisk, unde printre 100 trupe care suna la fel gasesti si vreo 5 care suna mai interesant, dar itzi mananca o zi intreaga sa le rasfoiesti pe toate.
In general in stoner-rock itzi trebuie curaj sa imbogatzesti versurile si sa diversifici piesele, caci publicul tzinta al genului nu prea aproba asta, orice asperitate vocala ii bruiaza cand zac spartzi si barboshi pe un coltz de canapea. De aceea topul de la Obelisk e plin de trupe care canta 2-3 note repetitiv doar cu voci plate, sau deloc ("hipnotic" zic fanii, "minimal" ar zice drogatzii de rit electronic). Elephant Tree reusesc sa evadeze din acea lume post-intelectuala - nu de tot, nu e o schimbare radicala de gen, dar au in sfarsit refrene, au logic si pentru un ascultator lucid care intzelege cuvinte, nu doar senzatzii. Desi continua sa aiba si acele "chitari in valuri" asociate rockului psihotrop - e aici o diversitate sonora sanatoasa.
**********************************************************
Greenleaf - Echoes from a Mass
Raman si cu albumul asta in aceeasi nisha, doar ca astia-s ceva mai veterani (ii ascultam acu 15 ani cand o parte din ei activau sub numele Dozer), sunt suedezi si folosesc ingrediente mai diverse - teme SF, ceva influentze blues. Evident ca numele lor vine de la frunza de marijuana, dar muzica grupului s-a extins mult si liric si stilistic in afara nishei stoner-rock.
Dupa ce grupurile de gen importante ale inceputului anilor 2000 (Spiritual Beggars, Graveyard etc.) s-au cam imprastiat, Greenleaf au ocupat cu succes spatziul respectiv. Nu e asta cel mai bun album al lor (data trecuta creca i-am recomandat in topul principal) dar continua sa fie una din cele mai placute trupe ale genului, cu voce calda, texturi chitaristice usor de digerat, fara asperitatzi, si ceva mai multa melancolie decat pe vremuri.
Au inceput sa aiba si videoclipuri profesioniste, nu mai e acea senzatzie de DIY a undergroundului scandindav de altadata. Cum zicea rockerul român in anii 90, "s-au mai comercializat".
*********************************************************************
Coevality - Multiple Personalities
Gasesc ca asta e albumul prog-instrumental al anului, desi a iesit in aceeasi perioada cu noul capitol Liquid Tension Experiment pe care lumea il astepta de 20 de ani. Coevality e un grup de debutantzi absolutzi, insa albumul se coace de multa vreme (primul clip a aparut acu 3 ani) iar membrii trupei sunt fosti elevi de la Berklee, scoala din care au iesit si Dream Theater.
Amatorii de rock instrumental nu foarte heavy dar extrem de bogat in nuantze se vor bucura de el poate mai mult decat de proiectele laterale cu care membri Dream Theater ne plictisesc de multa vreme. Mai e un individ pe nume Plini care scoate genu asta de muzica dar el e cam singurel, iar asta e o trupa rotunda si completa, ofera mai multe straturi muzicale ascultatorului (cel mai cool e bassul, vezi si in clipul de mai jos).
Or mai fi si alte trupe misto in genul asta dar nu prea urmaresc rockul instrumental, astia mi-au iesit in cale cam din intamplare dar inca de la prima ascultare m-au convins sa las deoparte Liquid Tension Experiment.
P.S. Cu ocazia asta realizez ca nici Animals as Leaders n-au mai scos nimic de cand s-au apucat de comertz cu chitari customizate (later edit: a aparut un single nou).
******************************************************************
Gary Numan - The Intruder
Gary Numan n-a avut noroc in viatza. In jur de 1980 a avut doua superhituri ("Cars" e creca mai cunoscut, s-au facut multe coveruri dupa el) care l-au pus atunci la aceeasi masa cu Depeche Mode si Duran Duran, insa ideea de a incepe o cariera solo in loc sa continue cu trupa, precum si suportul public pentru Margaret Thatcher, i-au fost fatale. A fost lasat in urma de colegii de scena desi a facut muzica cu oarecare constantza. Era pasionat de Philip Dick si SF si a tot incercat sa isi faca un nume pe o nisha scifi-electro-pop dar fara mare succes.
Acu e trecut de 60 de ani si a inceput sa-l recupereze lumea: Dave Grohl, Trent Reznor si Marilyn Manson l-au elogiat ca pe un parinte al rockului industrial modern, iar de vreo 5 ani imi tot recomanda Youtube clipuri cu el. Pana la urma l-am investigat mai in detaliu si am tot asteptat sa vina cu un album care sa nu ma plictiseasca - in sfarsit a venit, o distopie eco-SF postumanista despre viitoru care ne asteapta cand Bezos si Elon Musk ne vor abandona sa ne mancam unii pe altzii pe planeta in descompunere, sufocata in ambalaje Amazon. Doamne, catzi bani i-am dat lui Bezos in viatza asta, abia acum realizez ce am facut, creca se construiesc cartiere intregi in Pata Rât din ambalajele ramase de la mine.
******************************************************************
Emptiness - Vide
Asta e proiectul gagiului lui Michelle Nocon pe care am recomandat-o anu trecut cu noul proiect Of Blood and Mercury (si inainte cu Bathsheba, cand ne-a vizitat la DBE). Pe Emptiness ii remarcasem la niste editzii mai vechi de la Roadburn insa n-am prea fost atent la ei. Acu recent cand o tot hartzuiam on-line pe Michelle mi-a zis ca mai bine sa o las in pace si sa ascult albumu nou a lu barbat-su. M-a enervat la inceput ca e in franceza si eu sunt putzin francofob, plus ca are soundu asta superweird in care parca se canta cu scule dezacordate, asa ca n-am stiut cum sa-l iau.
Am revenit asupra albumului cu ocazia Roadburnului on-line de anul asta unde au avut concertul asta ciudat, din care am realizat ca am dificultatzi in a-i digera pentru ca e un sound deosebit de original, din care nu se leaga niciun ritm, niciun refren, nimic fredonabil, muzica e putzina defazata de cum functzioneaza creierul. Asa ca nu il recomand drept ceva placut ori catchy ori macar distractiv, ci drept unul din cele mai originale de anul asta - ca inginerie sonora si compozitzionala. Sincer nici nu pot sa-l ascult cap-coada, dar in doze de 2-3 piese il gasesc mereu interesant. In interviuri trupa zice "With each new album we lose most of our fans and gain new ones".
*******************************************************************
Michal Lapaj - Are You There
BTW, am inca un bilet pentru concertul Riverside care trebuia sa se tzina anul trecut de doua ori - o mai fi vreo shansa sa valorificam biletul?
Trupa poloneza Riverside a stat intzepenita in lockdown in pandemia asta iar membrii sai s-au apucat de diverse proiecte solo: Mariusz Duda a inceput asa numita "Lockdown Trilogy" de albume de muzica electronica (a la Brian Eno, Tangerine Dream), a mai scos si un album subtzirel cu Lunatic Soul, insa proiectul care mi-a atras cu adevarat atentzia e al claparului Michal Lapaj.
E pe jumatate instrumental, gen soundtrack de film, si pe jumatate cu voci (ale lui Mick Moss de la Antimatter plus o tipa poloneza de la trupa Sorry Boys). De regula piesele instrumentale de clapari sunt boring si strict atmosferice, dar asta reuseste sa treaca prin mai multe sunete decat altzii - uneori par piese neterminate de la Antimatter (Mick Moss are aici o influentza mai puternica decat contributziile vocale), alteori aduce aminte de Chroma Key si alte albume solo de clapari prog-rock. Pink Floyd e o influentza care tzine oricum de fundatzia acestui gen muzical, deci implicit se aude aici ceva si de acolo, sau ceva filtrat prin Anathema, Crippled Black Phoenix etc. De ascultat pe mashina, dar noaptea.
No comments:
Post a Comment