Dupa cum am promis, asta ar fi selectia cu cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in prima parte a anului. Nu chiar prima jumatate, ca s-a cam decalat de cand blogul a ramas in semi-abandon, dar uite ca am revenit acum, animat fiind de perspectiva viitorului guvern de uniune natzionala USR-AUR-UDMR.
Un album-avertisment in care toate piesele au de a face cu impactul virtualizarii si digitalizarii asupra fiintzei. Albumul insusi suna a deepfake, doar ca e clar daca e un rock deepfakeuit sa sune disco sau un album disco care face phishing pentru rockeri - abordarea radicala e gandita din capul locului in sincron cu temele lirice, vezi clipul de mai jos despre deepfake, machine learning, abandonarea sinelui trupesc in mrejele dopaminei digitale.
Steven Wilson, erou modern al prog-rockului, isi risca cariera cu acest album disco - ne-a amenintzat cu asa ceva inca din timpul concertului de la Sibiu din 2019. Sound-ul intinde o punte spre ABBA si Daft Punk, cu ocazionale insertzii prog dar suficient de rare incat sa nu pot recomanda materialul unui fan de rock progresiv traditzional. Editzia deluxe a albumului are 3 ore, cu multe remixuri interesante - si acelea menite sa evidentzieze conceptul deepfake ce sta la fundatzia materialului. E puternica impresia ca avem de a face cu un A.I. care mimeaza ideile lui Steven Wilson, devine impresionant pe masura ce realizezi cat de recursiv si autosuficient a fost proiectat.
L-am urmarit pe Wilson in cea mai mare parte a carierei trupei sale de baza, Porcupine Tree, dar nu si cu proiectele sale alternative, de care am devenit constient abia la destramarea trupei. De atunci incoace proiectul solo pare sa-i manance cea mai mare parte din timp, iar acum el insusi a fost mancat cu totul de A.I.-ul care i-a compus acest album.
Grup norvegian format din 8 persoane de genuri variate, cantand la cateva instrumente si cateva voci, nu mi-e clar cate - uneori canta totzi, alteori ies in fatza doua voci principale, totul e conceput ca o mini-orchestra. Ar trebui sa placa amatorilor de prog-rock aerisit contaminat cu niste chamber-pop imaculat si hipermelodic - in siajul lui Bent Knee, ceva din Leprous, Arstidir (nu seamana in particular cu niciuna din astea, ci e undeva la mijloc intre cele trei variante, poate mai aproape de Bent Knee prin vocea feminina).
Extrem de politicos si melodic, lasa impresia ca e un grup de iehovisti incercand sa lanseze o trupa rock - are acea candoare anormala pentru vremurile pe care le traim, data de sperantza ca exista o viatza mai buna pe lumea ailalta, ori ca Raiu si-l face omu cu mana lui. Asa o fi in Norvegia, la noi nu stiu cata cautare ar avea asa ceva in comunitatea rock; nici macar ca pop n-ar prinde, nu-s suficient de cocalari.
Dar sunt foarte simpatici si relaxantzi, si nu ramai cu impresia ca-s prea multzi in trupa, e suficienta muzica aici incat sa justifice implicarea a 8 oameni. Ma duce cu gandul si la vremurile cand Rick Wakeman incerca sa faca concerte cu balet pe gheatza in jurul unui castel gonflabil, e ACEL gen de Disney-prog-rock.
Abia il pusesem pe luxem-burghezul (Je)Rome in topu de asta iarna, ca a si scos un album care mi-a ocupat un slot si pe anul asta, suficient de diferit si fresh incat sa merite iarasi o recomandare. Are mai putzini invitatzi (King Dude) si un sound mai intim/brut. Se tzine inca de mistocareala la adresa Uniunii Europene, de data asta cu imnul intitulat Born in the E.U, parodie la piesa clasica a lui Springsteen.
Din pacate albumul a disparut de pe Spotify la scurt timp de la lansare - nu mai gasesc decat vreo doua singleuri si astazi sunt nevoit sa-l ascult pe Youtube (uite ca nu trebuia sa renuntz la MP3-uri, ma pot trezi in orice clipa ca dispare discografia Marilyn Manson din cauza problemelor pe care le are artistul cu femeile).
Pe Internet sunt tot felu de supozitzii conspiratzioniste, cum ca albumul Rome ar fi fost cancelat din motive ideologice, genul neo-folk fiind ocazional acuzat de criptofascim cu privire la unele hinturi grafice de pe coperta, ori versuri pe care artistul le lasa intentzionat ambigue (in cazu asta chiar titlul provocator albumului). Asta e trade-markul Rome dintotdeauna, facut sa irite pe amatorii de alba-neagra si frenologie ideologica, rascolind episoade istorice obscure (vezi si albumul A Passage to Rhodesia), insa in interviuri artistul s-a afiliat mereu stangii si a denuntzat elementele criptofasciste ale scenei neofolk. Sigur, nu stim cat de stangist poate sa fie un cetatzean al Luxemburgului, deci discutzia ramane deschisa. Nu cred totusi ca a fost cancelat ideologic, atata vreme cat Spotify nu se jeneaza sa monetizeze Death in June (fascism gay, ca aparent s-a inventat si chestia asta, doar pe jumatate amuzanta).
Cumva proiectul asta dubios al ungurului Tamas Katai a ajuns la albumul al 10-lea, omul mutandu-se la Edinburgh si beneficiind acolo de un larg suport internatzional, pana la Brexit cand a fost nevoit sa revina in Ungaria. Si-a lansat albumul asta la Roadburnul online din primavara si a atras imediat atentzia cu prima piesa lansata, un mix de folk unguresc, electro-psihedelic si metal melodios, cu voci care nu se rushineaza sa cante in ungureste aducand prin asta acel exotism care a cucerit scena internatzionala.
Are ceva si din proiectele prog-maneliste de la noi, gen Raze de Soare care faceau furori acu vreo 5 ani - nu m-ar mira sa fi tras omul cu urechea si la ce se intampla la noi, proiectul fiind un veritabil laborator de experimente muzicale pe care l-am mai prezentat aici si cu alte ocazii; dar nici un album nu-i seamana cu ala dinaintea lui asa ca tot revine in topul asta.
E aici si o oarecare reintoarcere la metal care cam fusese sacrificat pe precedentele doua albume, insa nu e ceva ce ar face trupa potrivita pentru Rockstadt (desi am intzeles ca recent proiectul a experimentat si cu un format live pentru festivaluri metal).
Backxwash - I Lie Here Buried with My Rings and My Dresses
Un album conceput in fiecare molecula a esentzei sale sa scoata pe cineva din sarite - un fel trap satanist transgender despre terapii hormonale, mindfulness si Black Lives Matter, cantat de un zambian care s-a mutat in Canada iar acu calca pe urmele legendarului Genesis P-Orridge care inainte sa moara incerca sa se transforme pe cale chirurgicala in nevasta-sa. L-au inmormantat drept nebun, se pare ca a fost un profet al postumanului.
O apoteoza a sexo-marxismului, albumul asta e cel mai negru coshmar al lui Papahagi si la propriu si la figurat (vezi si clipul live de mai jos), inspirat sonor de recentul trend al trap-hip-hopului ocult pe care acu 5 ani lumea il lua inca drept parodie (ma gandesc la Ghostemane) dar acu se pare ca a devenit un curent muzical autosuficient care a inceput sa contamineze si scena LGBT (vezi si artista cunoscuta la noi sub numele Brașov, recomand).
Nu am de gand sa-mi schimb sexul (nu curand, poate dupa ce privatizeaza USR sistemu de sanatate ca nu vreau sa iau foc in spital cu sexu schimbat) si nu chiar rezonez cu agoniile transformarilor hormonale pe care le invoca versurile, dar pot sa ma las in mrejele artistului care conjura imagini si disperare in mod coshmaresc-convingator. Backxwash e un agent provocateur exotic despre care se vorbeste totusi prea putzin (comparativ cu agariciul ala de Lil Nas X si teneshii lui satanisti chinezesti).
Au ajuns in topul asta si cu albumul precedent, i-am prezentat atunci drept proiectul lui Duff McKagan de la Guns n' Roses, plus unu de la Screaming Trees si altzi supravietzuitori ai scenei grunge din Seattle care nu apucasera sa se supradozeze. Lanegan nu e in trupa dar timbrul vocii seamana destul de mult cu al sau, INXS si Queens of the Stone Age sunt alte doua influentze sesizabile, completate pe albumu asta si cu ceva blues gen Bonamassa.
Cei care erau cat de cat vedete in trupa asta nu mai apar insa: Duff s-a retras in timpul inregistrarilor la albumul precedent si ma temeam ca cu asta se va destrama si proiectul, insa se pare ca vedetele au avut doar rol de rampa de lansare (si poate ceva trafic de influentza ca sa se faca trupa auzita).
Continua sa sune excelent si in formatul actual, fara vedete, chiar se leaga un oarecare stil propriu - mai spre blues-rock, acolo unde la debut parea doar un grunge tardiv. Sunt cam batranei, genu de rockeri californieni care s-au lansat tarziu si au ratat trenurile principale ale industriei, sunt cu ideile ramase in secolul trecut dar asta e, cine n-are boomeri sa-si cumpere.
Cea mai buna voce blues de la Beth Hart incoace, asta e fiica relativ celebrului blues-man texan Johnny Copeland pe care de ce sa mint nu l-am ascultat deloc. In schimb de fiica-sa am dat in perioada mea blues de dinainte de pandemie, si m-a impresionat imediat prin fortza vocii si mai ales prin dictzie.
Tematic albumul e oarecum ancorat in tensiunile Black Lives Matter ale momentului, alternate cu teme blues clasice de interes romantic si inima albastra, dar chiar si acolo unde e politic se arata candid si pacifist incat artista itzi pica imediat simpatica, pe alocuri chiar cu versuri umoristice. Chitaristul blues Will Kimbrough are si el un rol esentzial, piesele n-ar fi la fel de catchy fara riffurile lui dansante.
O sugereaza si titlul, e un album ce promoveaza pacificarea actualului razboi civil (inca "rece") care se desfasoara in SUA si de fapt in toata lumea, consecintza a polarizarii stimulate de algoritmii Facebook care isi urmaresc propriul interes de a face clustering, o tentativa de macro-analiza sociala care a sfarsit contaminand subiectul examinat pana a dus la reinginerie sociala. De castigat nu castiga mai nimeni, toata lumea pierde cu exceptzia acelor one-percenters care tot zboara prin spatziu cand le pute a sarakie pe Pamant.
Trupa hiperactiva de punk avangardist (=solouri de tobe si piese de 20 de minute), un colectiv artistic canadian care s-a facut auzit cu tot felul de proiecte (inclusiv teatru) si initziative activiste, cu un following important din partea scenei LGBT desi ca sound nu se incadreaza in ceea ce am mai caracterizat uneori pe-aici drept "muzica LGBT".
Discografia le e bizar structurata, cu zeci de bootleguri si mixtapeuri si "opere rock" publicate in multe capitole de-a lungul mai multor ani. Nici asta nu e oficial listat ca album, a fost publicat in patru EP-uri de-a lungul primei jumatatzi a anului, fiecare fiind cate un "act" al unei opere punk inspirata de un dramaturg canadian pe nume David Lee Brock. Deci per total materialul e alcatuit din 81 de "piese" imprastiate pe cele 4 EP-uri - noroc ca e un playlist Spotify public in care cineva le-a aranjat in ordine. Opera face parte dintr-un "song cycle" intitulat The Zodiac Series la care trupa revine o data la catziva ani cu noi contributzii/capitole cu durata de EP, presarate printre "albumele" oficiale (insa puse cap la cap am luat cele 4 EP-uri de anu asta ca pe un album).
Deci e o "punk opera" conceptuala cu ambitzii de rock progresiv - nu ca virtuozitate instrumentala ci ca arhitectura a compozitziei, trecand prin multe genuri si acte dramatice. Aduce aminte de Sparks ori Tiger Lillies ca anvergura si metoda, dar folosindu-se de punk ca ingredient central si de durata "punk" de 1-2 minute per piesa (intercalate cu intermezzouri si niste naratziuni spoken word). Poate e umpic cam pretentzios si pretzios pentru comunitatea punk traditzionala, dar eu sunt un fan al ambitziilor absurde.
Nu m-am omorat niciodata dupa trupa asta, nici cand i-am vazut live, in afara de faptul ca le-am apreciat ambitziile si acrobatzia vocala a frontmanului. Dar albumul asta m-a cam luat prin surprindere - prima piesa e extrem de puternica (asta de jos) si cam jumate de album e la acelasi nivel, epic si teatral. Trupa a fost mereu cam bombastica, dar acum e mai variata in temele melodice, mai catchy in refrene, ar putea lejer sa compuna coloana sonora pentru un musical, dinamica albumului surprinde, nu mai e acea senzatzia ca toate piesele-s cam la fel.
O vreme a fost cunoscuta drept trupa cumnătzeilor lui Ihsahn, au avut si la noi turneu impreuna, au tot colaborat si s-au invitat unii pe altzii. Numele lor de familie e Solberg, acelasi cu al prim-ministrei norvegiene, insa datele personale ale doamnei sunt privatizate si n-am reusit sa gasesc daca e o legatura oficiala intre ei, nici n-am idee cat de comun e numele asta pe acolo.
Anul asta trupa implineste 20 de cariera si nu au nevoie de niciun fel de asocieri, e deja un grup care are deja proprii epigoni (VOLA, chiar si acei Meer de care spuneam mai sus par sa ia ceva idei de la Leprous). Recomandat celor care au ascultat trupa dar pana acuma au zis "meh". Au urcat pe alt nivel, se simte inca de la prima piesa, asta pe care o pun aici:
Un album al cadentzelor perfecte, trupa asta tot da tarcoale topului de trei albume incoace de cand mi i-a aratat Marius, fie-i tzarana ushoara - mare amator de piese monotone care nu prea au urcushuri sau coborashuri ci merg inainte ca trenu, macinand mantre instrumentale cu voce calma, fara asperitatzi. De cand umblu mai mult cu mashina am apreciat mai mult genu asta de muzica, de fapt merge excelent si pe tren, fiecare piesa lasa de la bun inceput impresia ca e un drum de parcurs, tzaca-tzaca-tzaca. "Metal stoic" ii zicea Marius, el fiind pasionat de filozofie.
N-am sesizat pe materialele precedente, dar parca vocea se transforma treptat intr-a lui Kevin Moore de la Chroma Key/OSI, iar trupa a inceput sa fie imbratzishata de scena stoner - sortimentul mai light gen Mars Red Sky, inclusiv la nivel tematic (cosmos, space opera etc.). E un fel de rock pentru yoga si meditatzie cu uleiuri esentziale, daca te trimite shefu la psihoterapeut si nu stii ce sa ascultzi ca sa ajungi calm acolo.
P. S. De ascultat si precedentele doua albume, nu cred ca-s cu nimic mai prejos decat asta dar cumva n-au prins topu la vremea lor, nu le-am ascultat la timp (de fapt anterioru e listat oficial ca EP si ziceam atunci ca nu pun EP-uri, desi e lung si are piese excelente).
3 comments:
Fara Taraful Rutenilor?
de gustibus... dar cred ca ai ratat un album imperial... soen
Asphodel: La Soen ma gandeam si eu, fix cand a amintit de Leprous.
Post a Comment