O misiune pe care TIFFu a onorat-o de-a lungul timpului a fost sa promoveze filme de pe lista scurta a pre-nominalizarilor Oscar la categoria Film Străin. Uneori si filmele nominalizate, dar alea ajung oricum repede pe Netflix, HBO etc., ma intereseaza mai mult cele care nu prind nominalizare oficiala. Fara festivaluri acele filme - adesea valoroase - raman ratacite intr-un limbo de marketing, abia de catziva ani incoace li se face o oarecare reclama in perioada pre-nominalizarilor.
Nu-s neaparat capodopere dar sunt filme de la bune in sus, exotice si pe subiecte de care cinemaul american nu se atinge. Nici macar nu m-as limita cu recomandarea doar cele care prind lista finala. Sunt interesante aproape toate submiterile oficiale (lista oficiala e pusa anual pe Wikipedia), practic fiecare tzara are voie sa propuna un singur titlu si chiar daca se mai merge pe pile, relatzii sau sensibilitatzi politice e interesant de vazut care anume e acel unic titlu ales de fiecare tzara.
Sunt surprins placut de cate ori vad ca o tzara submite un film horror sau fantastic (vezi submiteri recente din Indonezia, Tailanda, Guatemala, Ungaria), ceea ce pentru poporul român ar fi de neconceput. Noi mergem direct cu snuff movie - am avut ceva succes cu cazul Colectiv, probabil urmatoarea submitere va fi o ecranizare a crimelor din Caracal. Sau a congresului PNL care l-a ales pe Câțu.
In postarea asta zic de cateva astfel de submiteri - una care a si prins nominalizare Oscar dar nu pentru film strain ci pentru documentar, si una care a fost descalificata pe criterii de neeligibilitate etnica.
The Man Standing Next
(regizat de Min-ho Woo, nu-l stiu)
Un fel de De ce eu? despre momentul dubios din 1979, cand un securist de-al lor (chiar sheful Securitatzii) l-a asasinat pe dictatorul de atunci al Coreei de Sud. Ceea ce nu se prea stie la noi e ca a avut si Coreea de Sud catziva dictatori, cateva revolutzii nasoale, foamete etc. dar nu se vorbeste cu acelasi aplomb ca despre dictatorii din Nord ca nu da bine (=erau pusi de CIA si nu erau comunisti). Momentul 1979 a fost unul deosebit - a generat multa valva fara sa schimbe cu adevarat nimic, a pus capat unui dictator (care nu mai raspundea la comenzile CIA) ca sa faciliteze instaurarea altuia, iar fraieru care a facut-o si credea ca astfel a eliberat poporu a fost spanzurat ultrarapid sa n-apuce sa dea din casa. Pana la urma dupa 40 de ani s-a facut totusi filmu asta, dar nici filmu nu da din casa ce nu se gasea oricum pe Wikipedia. Plus ca filmul n-a prins nici lista scurta de la Oscar, deci se va stinge in oarecare obscuritate.
Ca sa pricepi ce se intampla cu Romania de 30 de ani (si cu Ucraina, si zona asta in general) e important sa urmaresti thrillerele politice coreene recente - pe langa asta de aici, am mai scris cu ocazia unor TIFFuri trecute despre A Taxi Driver si The Spy Gone North (cel mai bun dintre cele trei). Curios ca cu toata social media si globalizarea nu prea ajung la noi filmele astea, decat cu ocazia TIFFului. Dupa cum n-ajung nici filmele despre dictaturile sud-americane de dreapta - n-au nicio sansa sa concureze cu filmele Marvel despre cum aduce Captain America meritocratzie in estu Europei.
In final afli ca lumea in care traim nu e decat un penibil joc de Risk in care vreo 3 puteri militare fac tot ce le sta in putintza sa polarizeze populatzii, sa destrame tzari, sa elibereze resurse in schimbul unor promisiuni abstracte - Iluminism Chinezesc, Meritocratzie Americana, Glasnost, Valori Ortodoxe, Raiul pe Pamant etc. Metoda americana e in mod particular perversa, invaluita in pop culture si mai abila in a-si delega asasinatele si genocidurile (recomand si cartea The Jakarta Method despre "succesul" condamnarii comunismului in Indonezia).
******************************************************
Dear Comrades!
(regizat de Andrei Koncealovski, fratele lu Nikita Mihalkov si autorul lui Tango and Cash)
La 85 de ani, Koncealovski e una din cele mai interesante figuri ale cinemaului rusesc - pe de o parte are legaturi directe cu cinemaul rusesc clasic (e fratele lui Nikita Mihalkov), pe de alta parte a facut Tango and Cash cu Sylvester Stallone. A revolutzionat teatrul rusesc modern, a lucrat cu Tarkvoski la Andrei Rubliov, si-a facut de cap pe la Hollywood cu Danny Trejo, Stallone, Rebecca De Mornay, a semnat petitzia pentru eliberarea trupei Pussy Riot dar si-a exprimat si admiratzia pentru anexarea Crimeei de catre Putin. A avut cinci neveste pe care le-a promovat in roluri principale ale filmelor sale, inclusiv pe asta de acum (cu 40 de ani mai tanara) care joaca protagonista din Dear Comrades!
Cinematografia alb-negru a filmului e superba, povestea e intensiv politica, despre masacrul de la Novocherkassk din 1962 cand o greva a muncitorilor din regiune a fost inabushita in sange de lunetisti KGB care au dat ulterior vina pe armata. S-a generat o confuzie comparabila cu revolutzia noastra din 89, de fapt strategia generala e chiar recognoscibila - cu institutziile statului scornind tot felu de mushamalizari, cu cetatzenii polarizatzi intre nostalgii staliniste, idealuri leniniste si loialitate fatza de familie. Protagonista filmului (jucata de nevasta regizorului, prezentatoarea TV Iulia Visotzkaia) e o membra de partid in cautarea fiicei care nu s-a mai intors acasa dupa macelul public - practic o piatza intreaga a fost spalata in sange si reasfaltata peste noapte ca era prea complicat sa se spele sangele.
*******************************************
Night of the Kings
(regizat de Philippe Lacote din Coasta de Fildesh)
Anu trecut Africa a avut doar filme pe lista scurta a pre-nominalizarilor Oscar: The Man Who Sold His Skin din partea Tunisiei si asta din partea Coastei de Fildesh. Primul a fost chiar nominalizat, astalalat a aparut doar pe lista scurta dar a facut ceva valva prin festivaluri deoarece e printre putzinele filme care au iesit in urma razboiului civil din Coasta de Fildesh (acea "primavara araba" care a exaltat utilizatorii de Iphone si Twitter, in realitate o serie de razmeritze de hashtaguri care au degenerat in razboaie civile despre care nu mai zice nimeni nimic in social media).
Povestea din film se petrece in MACA, o celebra pushcarie din jungla ivoriana folosita deopotriva pentru hotzi de buzunare, psihopatzi si pentru detzinutzii politici ai recentelor razboaie civile. Populatzia inchisorii a devenit in timp o micro-societate unde paznicii au doar un rol formal - locatarii sunt organizatzi in triburi ale unui ecosistem izolat ce interactzioneaza rareori cu autoritatzi externe (care oricum se schimba in functzie de cum decurge razboiul civil).
Filmul e inspirat partzial de situatzia sociala postbelica de pe-acolo si partzial de basmele celor 1001 de noptzi: un tanar puscarias cazat la MACA trebuie sa spuna o poveste care sa captiveze populatzia inchisorii pe parcursul unei noptzi cu luna plina. Daca lumea se plictiseste inainte sa vina dimineatza, povestitorul va fi omorat. In public mai apar diverse personaje exotice din inchisoare, cum e tipu asta din poza de mai jos pe care poate-l stitzi din filmele lui Leos Carax.
Suna a film musai de vazut? S-ar putea sa fie musai, dar eram cam obosit si mi s-a parut prea lung.
******************************************************
The Mole Agent
(regizat de Maite Alberdi, prima femeie din Chile finalista la Oscar)
Asta e unul din documentarele care a rivalizat la Oscar cu al nostru Colectiv, dar a pierdut in fatza filmului cu caracatitza de la Netflix. E ingenios facut, povestea reala documentata fiind reframeuita sa para film politzist: un pensionar e angajat sa se infiltreze la un azil de batrani ca sa investigheze suspiciunea ca ingrijitoarele de acolo mai fura sau nu au grija de clientzi cum trebuie. Inarmat cu niste ochelari cu camera video si un Iphone pe care isi inregistreaza observatziile, batranul isi face treaba meticulos si amuzant, mimand o poveste noir cu detectivi.
Stand el acolo, intra in vorba cu clientela azilului si afla una alta despre cei care s-au retras acolo - unii ca sa moara, unii pentru ca s-au dementzat si nu mai pot trai neasistatzi, unii pentru ca vad o distractzie si o oportunitate de a cunoaste oameni noi la 80 de ani. Are ceva in comun cu Derek (serialul lui Ricky Gervais), care fusese conceput asemanator, tot ca un mix de mockumentar si documentar real, doar ca aici comedia nu e premeditata si nu exista actori. Sunt doar locatarii reali si angajatzii azilului de batrani, plus personajul principal care a fost platit de producatori sa scoata la lumina gerontofobia societatzii moderne si conditzia varstnicului in societatea moderna.
Dar sigur ca Oscarul a trebui sa mearga la zoofilu ala cu caracatitza lui care n-a facut decat sa-mi starneasca apetitu pentru tentacle porn si caracatitza prajita cu rozmarin. Stiu, peste toate metehnele mai sufar si de speciism.
**************************************************
Persian Lessons
(regizat de Vadim Perelman, autorul lui House of Sand and Fog)
Cine a mai urmarit razboiul rece dintre Putin si restu planetei a remarcat probabil narativa conform careia Rusia, valorile traditzionale si ortodoxia ar fi amenintzate de fascismul care se razbuna acum pe victoria ruseasca din al doilea razboi mondial. Cu amenintzarea fascista se razboiesc si ucrainienii din Donbass, si transnistrenii, si Bielorusia, si zilele astea Kazahstanu. Sexo-marxistii nostri sunt fascistii lor, legionarii nostri sunt liberalii lor (ma rog, si ai nostri) - ce vremuri interesante traim in plan terminologic.
Beneficiind de complicitatea regizorului ucrainean Vadim Perelman, care are un renume cat de cat internatzional (debutul sau a ajuns direct la Oscaruri in urma cu 20 de ani), si observand ce bine prind filmele despre Holocaust la Oscar, bielorushii au sperat sa dea lovitura cu filmu asta. Din pacate a fost declarat neeligibil la Oscar fix pe criterii natzionaliste, din cauza ca aproape nimeni in afara de producatori nu e bielorus. Regizorul e ucrainean, scenaristul e rus, actorii-s nemtzi, protagonistul e chiar argentinian (baiatu asta din 120 BPM), asa ca triumful Bielorusiei la Oscaruri mai are de asteptat. Cotele de diversitate etnica impuse la Oscar pentru filme americane nu se aplica si la categoria Film Străin.
Material de Oscar ar fi aici, in sensul ca bifeaza o retzeta ce si-a dovedit succesul - poveste despre Holocaust cu un prizonier simpatic al unui lagar de concentrare si un ofitzer nazi capricios. Cei doi joaca un joc intelectual pe viatza si pe moarte: prizonierul pretinde ca ar avea origini iraniene si se ofera sa il invetze limba farsi pe ofitzerul nazist. Problema e ca protagonistul nu stie o boaba de farsi si inventeaza cuvinte pe care tre sa aiba grija sa nu le uite. De aici apar unele situatzii amuzante, umpic de suspans - desi credibilitatea unor faze e cusuta cu atza alba, personajele-s intense iar povestea are la baza material literar (al lui Wolfgang Kohlhaase, celebru regizor/dramaturg al Germaniei comuniste).
No comments:
Post a Comment