Tot filme meh de la TIFF, desi la unele am intrat cu convingerea ca vor fi destul de cool, ori am trait cu iluzia ca sunt cool pentru aprox. juma de ora in timpul vizionarii.
Precedentele postari despre TIFF 2021 sunt aici (despre seriale), aici (despre filmele nashpa), aici si aici (despre alte filme meh).
*****************************************************
The Penultimate
(regizat de Jonas Kaerup Hjort, debutant danez)
Debut ambitzios-riscant care duce cu gandul la Kafka si la scriitori post-kafkieni (e.g. Brian Evenson, PK Dick). Din pacate n-am priceput nimic pana la sfarsit si nici n-am ramas intrigat, ci doar surmenat. Se urla foarte mult, ori nu se spune nimic, comunicarea articulata fiind aproape absenta.
Titlul m-a dus initizial cu gandul la The Penultimate Truth al lui Philip Dick - o societate psihotica in care comunicarea articulata si-a pierdut sensul traieste intr-o retzea de bunkere care ar putea fi o mega-puscarie sau o societate autosuficienta de locatari obisnuitzi cu intunericul si practicand diverse forme de democratzie ritualica (decapitari pe baza de vot, scoatere de oameni din "sistem"). Protagonistul vine din exterior sa citeasca apometrele institutziei dar devine prizonier acolo, bagat intr-o celula fara vreo explicatzie, apoi interactzionand cu personaje tot mai absurde - un contabil sinucigash, o gagica geloasa, o mireasa. Progresia evenimentelor nu are insa logica, nici regizorul n-a avut chef sa stea la proiectzie pana la capat, desi era pe-acolo sa dea explicatzii.
Legatura pe care am facut-o cu PK Dick s-ar putea sa fie doar in capul meu. Cromatica gri-maro contribuie la feelingul kafkian, aduce aminte si de Brazil, desi nu e nimic funny aici. Referintza principala creca e totusi cinemaul absurd al lui Roy Andersson insa fara talentul acestuia pentru dozaj si montaj, rezultatul e mai mult tortura decat cinema. E un film care tzine cu orice pretz sa atraga atentzia iar obiectivul asta e atins, nu e usor de uitat. Valoarea lui depinde si de ce va face autorul in continuare (poate as fi ramas cu o senzatzie similara daca eram contemporan cu debutul lui David Lynch) dar deocamdata e o galushka greu de inghitzit si de pus in context.
***********************************************************
Prisoners of the Ghostland
(regizat de Sion Sono, veteran al TIFFului)
Filmul asta n-are nicio scuza pentru ca a iesit atat de prost, decat poate faptul ca japonezul Sion Sono nu prea stie engleza si nu s-or fi intzeles cu el nicicum, l-au lasat sa faca ce vrea. Si el si Nicolas Cage au fost in anii recentzi musafiri la TIFF, poate ca chiar asta sa le fi inlesnit colaborarea improbabila.
Filmul incepe ca un gangster movie, evolueaza intr-o parodie Rob Zombie si mai apoi intr-o imitatzie palida dupa Sukyiaki Western Django. Bugetu e prea mic, gagurile prea inabushite, ideile prea random. Fura elemente si din Mad Max, poate si El Topo ca sa faca filmul mai referentzial, dar nimic nu se leaga, sunt probleme mari cu succesiunea evenimentelor si motivatzia personajelor, ramaia cu impresia ca s-au taiat din greseala scene esentziale la montaj. Catziva actori-cheie incearca zadarnic sa salveze situatzia - Sophia Boutella (munceste si ea la un portofoliu de roluri stupide) si Bill Moseley (din filmele lui Rob Zombie). Nicolas Cage da dume si se simte bine dar cam atat. Settingul e un sat japonez cu un guvernator american pedofil intr-o lume postnucleara insa decorurile nu-s finisate, ramai cu impresia de platou de filmare incropit la repezeala din recuzita ramasa de la alte filme. Povestea pare determinata nu de vreun plan/scenariu, ci de obiectele de recuzita de care au reusit sa faca rost.
Nicolas Cage traieste o post-cariera a rolurilor aberante, s-a transformat intr-o figura pulp cinema de cand marile studiouri nu l-au mai bagat in seama. Unele din aceste roluri sunt memorabile - filmul asta a fost recomandat celor care au apreciat Mandy insa comparatzia e injusta. Aici lipseste si stilul, si noima, si scenariul; sunt tentat sa atribui vina japonezului Sion Sono care deja de catziva ani nu mai e in stare sa faca un film coerent si nimeni nu a cutezat sa-i faca ordine in ganduri.
**************************************************
Voice of Silence
(regizat de Hong Eui-jeong, debutanta)
Nici thrillerul corean al TIFF n-a fost in 2021 chiar ce trebuia, desi am intzeles ca e un megasucces la ei acasa. E mai putzina violentza, mai mult sirop si predictibilitate decat am fost obisnuitzi. Pe masura ce creste popularitatea si vizibilitatea cinema-ului din Coreea de Sud apare si un fenomen de convergentza cu standardele Hollywoodului. Cand vine vorba de popularitate de masa cerintzele converg spre un punct comun precis masurat de algoritmii de marketing. Beatitudinea mediocritatzii nu are specific natzional, e codificata in ADN-ul uman.
Filmul incepe bine, pentru cam o juma de ora am sperat la ceva super-entertaining. Protagonistii povestii se ocupa cu rezolvatu de chestii pentru mafia locala - ingropat oameni care tre sa dispara, sechestrare de persoane rapite, prepararea instalatziei pentru torturi.
Vine un moment in care protagonistii sunt insarcinatzi cu sechestrarea unei fetitze in vederea rascumpararii. Cel care tre sa se ocupe de paza fetitzei e insa mut si comunicarea cu el e deficitara, totusi intre el si fetitza rapita se incheaga un fel de simpatie care ii erodeaza interlopului loialitatea fatza de superiori. Apar incurcaturi, politzia da tarcoale, pana la urma filmul care se anuntzase un thriller violent devine un sirop family-movie care putea fi o comedie româneasca de Dan Chișu.
Cel mai bun lucru e actorul asta tanar care joaca rolul mutului, il stiam din Burning, ecranizarea dupa Murakami.
*************************************************
New Order
(regizat de Michel Franco, mexican destul de cunoscut)
Un film violent si intens politic pe subiectul Eat the rich! dar violentza se intampla in afara cadrului vizual ceea ce e oarecum frustrant. Ramane interesanta fatzeta sa politica, cu un final intentzionat ambiguu sa stai sa povestesti pe marginea lui. Filmul a fost boicotat ca fiind rasist din cauza trailerului prost intzeles de suferinzii de deficit de atentzie.
Incepe cu o nunta de bogatani undeva prin Mexic, peste care dau buzna niste săraki inarmatzi care jefuiesc si omoara bogatanii cu complicitatea servitorilor acestora. Armata intervine sa inabushe revolta, iar violentza naste violentza, devine neclar cine pe cine agreseaza si pana la urma Mexicul se trezeste cu prim-ministru un general de armata (o bizara profetzie?). Mireasa apucase sa fie rapita de săraki si sechestrata in sperantza unei rascumparari - o interpretare aparte a obiceiului furatului miresei. Parintzii fetei apeleaza la pile si relatzii sa o aduca inapoi acasa, dar treaba se complica, e plin de oameni rai peste tot.
Comentariile pe IMDB injura copios filmul, de la acuzele de rasism, clasism la cele de apropriere culturala. Filmul evita totusi o pozitzie clara - va enerva si pe stangisti, dar si pe cei de centru-dreapta-modern (cum se numeste la noi fascismul). Ar fi iesit mai misto daca-l faceau horror de-a dreptu si violentza era pe fatza, insa promisiunea respectiva nu e dusa la capat, ceea ce in final mi-a lasat impresia de film fusharit si suprasimplificat acolo unde s-ar fi cuvenit sa fie radical si raspicat.
*****************************************************
Conference
(regizat de Ivan Tverdovskiy, parca a mai fost la TIFF cu Zoology)
Film rusesc anti-entertainment despre echivalentul rusesc al atentatelor 9/11. Cei care suntem pre-mileniali poate ne amintim ca intre 2000 si 2010 rusii sufereau atentate teroriste destul de frecvente din partea separatistilor ceceni, doar ca stirile din directzia aia se fâsâiau repede, noi eram deja setatzi pe "axa Washington", ne ingrijoram mai mult pe seama liceeniilor americani psihopatzi care mai descarcau cate un shotgun in curtea scolii. Mi-a luat mult timp sa realizez asimetria cu care mass-media romaneasca trateaza tragediile de la vestul si estul Romaniei, iar filme ca asta mai ajuta sa umple golurile. Totusi americanii stiu sa monetizeze, sa faca thrillere din propriile tragedii (vezi United 93), in timp ce filmul asta e cam prea sec si face apel la un nivel de empatie care nu mai exista in zilele noastre.
Multe dintre atentatele cecene (care au si ăia motivele lor, dar subiectul lipseste cu desavarsire din discursul public romanesc) s-au sfarsit megatragic. Exista o indispozitzie pentru negocieri din partea rusilor, care mereu dau buzna peste teroristi indiferent de consecintze, cum s-a intamplat si la evenimentul ce sta la baza acestui film. E vorba de criza ostaticilor din teatrul Dubrovka care a durat cateva zile candva in 2002, cu ostaticii intzepenitzi pe scaunele din sala teatrului. Criza s-a sfarsit cu un asalt cu gaze experimentale din partea trupelor antitero rusesti care au afectat in egala masura teroristii si ostaticii. Doua femei au reusit sa evadeze, iar filmul e despre una dintre ele, care s-a retras in calugarie si de 20 de ani revine anual la Moscova sa organizeze alaturi de supravietzitori o comemorare.
Filmul insa nu e despre atentate in sine, cat despre comemorare, cu evenimentele repovestite intr-un fel de memorial al durerii de catre supravietzuitori adunatzi in sala de teatru. Putea fi un documentar, nu se prea justifica formatul in care e facut - nici ecranizare a evenimentelor, nici documentar, iar durata de 2 ore e prea mult pentru asa ceva.
*****************************************************
Wolfwalkers
(regizat Tomm Moore si Ross Stewart, echivalentul irlandez al Studioului Ghibli)
Dragutz desenat si superb animat in 2D, insa povestea e strict pentru copii mici si foarte mici, parca mai infantila decat precedentele succese ale studioului irlandez (The Secret of Kells, Song of the Sea, The Breadwinner). Studioul se numeste Cartoon Saloon si si-a propus sa devina cu orice pretz un competitor european la studiourile Ghibli. Se lucreaza nu atat la povesti interesante, cat la o identitate vizuala inconfundabila cu animatzie inovativa. Si poate un specific cultural local (irlandez, celtic) mai puternic decat la Ghibli, unde parca povestile sunt mai internationalizate, inclusiv la nivel grafic (vezi decorurile inspirate de orase europene vizitate de Miyazaki).
Wolfwalkers e o poveste eco cu varcolaci, o moda recenta de a mixa ecologismul cu mitologia (inclusiv la noi, vezi BD-ul Știma Apelor care are un vibe similar). In satul Kilkenny (unde isi are sediul studioul Cartoon Saloon) satenii au o relatzie tensionata cu lupii din padurile din apropiere, cam cum au românii cu urshii in ultima vreme. Un vanator cu vocea jucata de Sean Bean tot merge la vanat lupi, pana cand fiica lui e muscata de un varcolac si devine la randul ei lup. Ceea ce deschide un discurs despre diversitate, tolerantza si acceptare - si lupii sunt oameni etc. Toate personajele negative-s masculine, toate personajele pozitive sunt feminine sau animale, deci totul e corect incadrat.
No comments:
Post a Comment