Retrospectiva concertelor din 2017

Am tot scris anul asta despre festivaluri, dar mai nimic despre concertele "de ocazie" care cel putzin in Cluj au ajuns la o frecventza comparabila cu tzarile civilizate, cu o buna acoperire a aproape tuturor nishelor - de la manelotecile resuscitate de hipsteri la anarho-punkul bielorus de pivnitza, de la feminismul satanist al braziliencelor Nervosa la Macanache cu dintzi noi pushi de Banca Transilvania.

Am ajuns in sfarsit la stadiul in care sa putem spune ca vom merge la Laibach daca vom avea chef si daca nu se suprapune cu altceva mai cool. E aici si un pericol de supralicitare caci, cu totzi studentzii lui, Clujul nu cred ca poate sustzine toate concertele de club care se fac acum la noi (dovada si inchiderea Shelterului). Petrecerile cu miza pragmatica (agatzat, baut, hăhăit, team-building corporatist etc.) au inca mai mare cautare decat un concert cu trupe legendare precum Laibach sau Voivod (sau chiar B.U.G. Mafia care, surprinzator, nu a fost un eveniment atractiv pentru studentzi, ci mai degraba un concert de comunitate pentru cei care mai simt inca o vibratzie launtrica cand il aud pe Tataie mugind SLOBOOOOZ!). Cand corporatziile se amesteca in facut concerte, sunt sfatuite prost si aleg sa isi lege numele tot de 3 Sud Est, Directia 5, Bosquito sperand probabil sa-si recruteze viitorii angajatzi de acolo - eu unul nu cred ca as angaja pe cineva care opteaza sa fie prezent la asa ceva in contextul muzical clujean actual, ar fi un semnal clar al lipsei unui discernamant pe care trebuie sa te potzi baza ca angajator. Astept si eu sa vad o suita de concerte jazz endorsate de NTT Data, dar pana una alta imaginea cu care prefera sa marsheze este asta.

In fine, nu e criza de concerte, nu e momentul sa ne smiorcaim. Sentimentul general e ca avem un exces de evenimente ca sa ne mai facem de cap pe ultima suta de metri, pana ne scot astia din Uniunea Europeana (iar trupele vin pe aici de curiozitate, cat mai pot sa intre la noi fara viza). Nici macar nu-mi amintesc toate concertele importante de anul asta, asa ca o sa evidentziez doar o selectzie cu 5 mai memorabile:

Dhafer Youssef a fost adus cu ocazia festivalului Jazz in the Park, un eveniment care mi-a displacut in trecut (de cate ori treceam pe la concertele gratis din parc nu reuseam sa prind nici o trupa jazz, cuvantul parea trecut pe afish doar ca sa dea bine). Anul asta insa festivalul a venit ca o furtuna de muzica peste tot orasul, cu multe scene, o gramada de sortimente stilistice, muzicieni de pe toata planeta si cateva evenimente organizate in spatziu inchis, care nu mai erau gratis si probabil tocmai de aceea au fost mai cool decat ce tzineam minte de la festivalul asta. De fapt si cele gratis au fost mai interesante si nici macar n-am reusit sa ajung la toate locatziile Jazz in the Park, care da semne ca vrea sa concureze cu TIFF si Untold in ce priveste impactul asupra localnicilor. Dhafer Youssef cu al sau jazz tunisian a fost prezentat la Opera Maghiara, pe locuri cu scaune, cu public care nu sparge semintze si nu vorbeste in timpul filmului iar spectacolul a fost memorabil. A facut si bancuri pe seama faptului ca are si musulmani si americani in trupa, si chiar un ungur.

Shining sunt grupul norvegian de jazz-metal infiintzat de un membru Jaga Jazzist cu obiectivul de a hibridiza doua forme de avangarda muzicala scandinava - nu-jazzul si black-metalul. Invitarea lor in recent reformatul club Flying Circus (cu management nemtzesc) a fost una din surprizele majore ale anului, trupa venind dintr-o scena care nu se prea sinchiseau pana acu sa ajunga in partea asta de Europa (unele trupe norvegiene invitate in trecut isi anulau zborurile cand realizau unde au promis ca vin).

Tot din spatziul nordic (Islanda si Danemarca) a venit si combo-ul de trei trupe Solstafir/Myrkur/Arstidir in cadrul unui turneu care a facut ceva valuri prin Europa. Daca de regula la trupele de deschidere nu se prea omoara lumea sa vina, acesta era un combo obligatoriu de vazut de la un capat la altul. Pe Arstidir ii mai vazusem cu Anneke si Pain of Salvation si, conform marketingului evenimentului, canta ca niste privighetori. Myrkur e rivala europeana a lui Chelsea Wolfe, un fost top model danez prezentandu-se ca o diva black metal intr-un format axat pe contraste. Iar Solstafir nu cred ca mai au nevoie de prezentare la noi, au fost deja in mai multe randuri in Romania (chiar anul asta ii mai vazusem la Rockstadt). A fost unul din putzinele concerte din FormSpace care nu a fost chiar legat de o comunitate, participand un amestec pestritz de sexe, generatzii, orientari sexuale si preferintze muzicale.

Swans la Cluj erau o obsesie mai veche a lui Floppy, genul de proiect pe care il organizezi inainte sa mori, sa lasi in urma ta ceva comunitatzii ca sa te tzina minte. La cat se dau in vant hipsterii dupa trupa asta de cand Pitchfork a inceput sa o bage in seama ma asteptam sa fie full. N-a fost tocmai asa, confirmandu-mi ipoteza controversata ca Swans mai mult se recomanda decat se asculta. Trupa apartzine unei generatzii optzeciste pentru care un concert trecut de doua ore si piese de jumatate de ora nu sunt excentricitatzi, insa hipsterii care au riscat totusi sa vina cam cascau si lasau impresia ca s-ar fi distrat mai bine in alta parte. A fost totusi unul din cele mai importante concerte ale istoriei Clujului si o trupa apropiindu-se de sfarsitul carierei, pe care nu stiu cand mai apucam sa o vedem.

Obscure Sphinx au fost surpriza anului, adica una din trupele impresionante la care m-am dus la nimereala. Trupa e din Varsovia, cu voce feminina care pe la inceputul anului prefigura valul de feminism belicos care a dominat civilizatzia occidentala in 2017. Spectacol intens, bazat pe un interesant design de lumini si umbre si o prezentza feminina agresiva, unul din ultimele concerte pe care le-am prins in Shelter inainte ca locanta sa traga obloanele si sa se pregateasca a deveni o sala de biliard, sau altceva mai aproape de "nevoile poporului".

Cam astea ar fi highlighturile, insa la capat de an se cuvine sa mentzionez si ceva romanesc, adica trupa autohtona care mi-a placut cel mai mult in concert in 2017. E vorba de Black Water, proiect desprins din trupa brasoveana de metal progresiv The Thirteenth Sun, insa de o orientare mai hipstereasca, mai psihedelic si mai pop, o muzica dansanta si totusi densa in chitari si solouri (au doua chitari si deloc tobe/bass, toata sectziunea ritmica fiind electro). Daca-i prindetzi undeva sa-i vedetzi, e ceva destul de fresh care incorporeaza influentze din 3 decenii de muzica. Unii zic ca imita pe Depeche Mode insa in afara de piesa de mai jos nu mi se pare ca-i asa. Iar in concert suna si mai interesant, cu o gramada de decoratziuni electro si o bogatzie de solouri "simpaticutze".

******************************************************************************

Totusi, concertele anului (excluzand festivalurile) nu le-am prins la Cluj, ci la Berlin, locul prin care mi-am petrecut ceva vreme in pregatirea reemigrarii, dupa ce se lasa la loc cortina de fier a "valorilor traditzionale". Umbla vorba ca in Romania se proiecteaza un nou Canal si, dupa cum ne invatza trecutul, cele mai trainice Canale sunt cele cu albia captushita de cadavre de intelectuali. Ma rog, poate de data asta nu va fi Canal, poate vor fi Autostrazi ca sa inchida gura lumii, dar oricum nu vreau sa sfarshesc in betoniera urmashilor Meshterului Manole.

Asa ca am stat prin Berlin o vreme sa vad care mai e businessu si distractzia pe acolo. Cea mai cool experientza culturala a fost la un concert la care nici macar n-am stat pana la capat (si nici nu mai tzin minte cine a cantat). E vorba de un eveniment techno din clubul berlinez Berghain unde m-am dus nu pentru muzicieni (=DJ-i) ci pentru experientza de a sta la coada la intrare, un eveniment cultural in sine.

Clubul e notoriu pentru experientza statului la o coada de 2 ore, la capatul careia nici macar nu e sigur daca intri sau ba in club. La intrare sta Sven Marquardt, bouncerul notoriu al Europei, care cu un semn din incheietura hotaraste fara vreo explicatzie daca treci sau ba pragul clubului. Rata de admitere e 50% iar criteriile de selectzie sunt un mister ce a capatat conotatzii mistice - s-a lansat chiar un site care foloseste inteligentza artificiala sa itzi evalueze shansele de a intra la Berghain, in baza unui complex de criterii ce includ vestimentatzia, postura, varsta, coshurile de pe obraz, frizura si dracu mai stie ce.

Sven Marquardt e probabil singurul bodyguard/bouncer care are propria carte de memorii si un articol de prezentare in NY Times. Desi nu cred ca e vreodata full, clubul Berghain se bazeaza pe mirosul lui si al celor 3 cerberi cu care pazeste usile clubului ca sa filtreze publicul. Experientza statului la coada la Berghain a devenit suficient de notorie incat s-au chinuit sa intre acolo detashatzi de presa de la Guardian, Vice etc. Chiar si pe Jake Gyllenhaal l-au intors de la usha. Am zis ca tre sa-mi incerc si eu norocu, sunt oricum multzi care merg acolo doar ca sa vada daca sunt suficient de cool incat sa fie lasatzi in club. Replicile de rejectzie sunt concise, nu lasa loc la contestatzii - "We are full tonight", "Not today, sorry", "Please step aside". Se vand chiar si tricouri pe tema asta:

Crede lumea ca glumesc, dar ce se intampla acolo e o tragedie cu lacrimi si sudoare. M-am pus la coada pe frig si ploaie la ora de varf (1 noaptea). Fiecare individ care isi ia reject la intrare e nevoit sa se intoarca pe langa coada imensa, cu lacrimi in ochi, lumea de la coada uitandu-se la el cu un amestec de mila si batjocura. Am vazut oameni atat de disperatzi incat dupa ce au fost intorshi de la usha s-au bagat intr-o tufa sa-si schimbe hainele si s-au asezat din nou la coada. Dpdv tactic coada e organizata militareste, astfel incat Sven si cerberii de la intrare te vad in clar cu juma de ora inainte sa ajungi la usha, expus sub lumina unor reflectoare militare, intr-un spatziu in care tzi-e imposibil sa te fofilezi in umbra. In jumatatea aia de ora tzi se analizeaza tot profilul fizic, psihologic si vestimentar. Ala e momentul la care tre sa "te compui" si sa te portzi ca si cum ai fi la un job de angajare. Se pun chiar intrebari la intrare - de unde esti, ce DJ vrei sa vezi, ce cautzi acolo, chestii simple. Nu se stie care-s raspunsurile corecte care faciliteaza intrarea dar un minim de bun simtz e sa invetzi pe de rost lista DJilor care joaca in noaptea aia - un efort deloc de neglijat, dar daca stai 2 ore la coada aia ai timp berechet.

Prin presa se vehiculeaza cateva recomandari - ai shanse mari sa intri daca aratzi cat de cat gay (oficial e vorba de un "club gay dar hetero-friendly") si la asta ma calific destul de bine de cand am avut niste tentative ratate de a deveni fashionista. E important ca in ultima jumatate de ora cat stai la coada aia sa nu faci galagie, sa nu tzii o bere in mana, sa nu pari nici rupt de oboseala dar nici indopat de cocaina, nici român zevzec, dar nici neamtz trimis de fisc. Tre sa aratzi cam ca si cum ai fi pe drum spre un team-building de la serviciu, dar inainte ca team-buildingu sa fi inceput propriu-zis.

Odata ajuns fatza in fatza cu Sven mi-am compus figura si postura ca atunci cand ma duc la controlul de prostata (daca respectivul control s-ar face in ploaie si mocirla) - adica umpic sigur pe mine, dar constient ca pot sa izbucnesc in lacrimi in orice clipa. Pe gagica-mea am imbracat-o mai pestritz, macar unu dintre noi sa aiba o shansa, desi aveam sa aflu ca acolo ori intri impreuna, ori deloc, clubul fiind pentru cupluri de la doi in sus, notoriu pentru ale sale dark rooms si separeuri unde lumea merge sa faca sex intr-o penumbra cetzoasa pe muzica techno data tare. La intrare am fost buzunarit mai rau ca in aeroport, mi s-a confiscat paracetamolu si picaturile de nas, iar pe toate telefoanele mobile gasite asupra noastra s-au lipit abtzibilduri pe camerele video. Odata aflat inauntru, daca te vede careva scotzand telefonu din buzunar, sare imediat pe tine, te electrocuteaza si te trezesti a doua zi dimineatza intr-un shantz de langa aeroport. Ma rog, n-am incercat sa vad daca chiar asta se intampla, umblam pe-acolo ca in biserica, una cu oameni ingenunchind in dark rooms si cu o muzica de orga groaznica.

Notziunea asta de groaznic e, desigur, relativa. Urasc din suflet muzica techno asa ca-s departe de a fi o sursa reliable - Berghain e vestit pentru a oferi un sortiment foarte elitist de techno (recent clubul a fost chiar promovat in aceeasi categorie fiscala cu Opera, iar Lady Gaga si-a lansat un album acolo). Dar cum nu ma pricep nu pot zice mai multe - clar ca nu era genul ala de techno pe care se drogheaza copiii nostri la Untold. E mai degraba un soi de masaj sonic in care uneori ai impresia ca se trage cu mitraliera, alteori ca se incarca un joc ZX Spectrum. Daca v-atzi facut vreodata RMN la creier si atzi stat in aparatu ala claustru in care rapaie magnetzii in timp ce va scaneaza, cam asa e si la Berghain, doar ca dureaza cateva ore. Asa ca am fost nevoit sa plec, misiunea de a intra fusese oricum indeplinita, doar nu eram fraier sa si stau. Am fost insa suficient de fraier incat sa nu-mi cumpar tricoul cu "I managed to get in Berghain!" care e vindea in hol. Dar daca am reusit o data, oi mai intra si altcandva, important e ca sunt mai cool decat Jake Gyllenhaal.

In fine, al doilea eveniment memorabil la care am participat in Berlin a fost weekendul special David Tibet cu proiectele muzicale ale acestuia - o serata Hypnopazuzu intr-o cladire istorica ramasa de la bombardamente si o serata Current 93 intr-o biserica in care se serveste bere (un vis mai vechi al meu, nu ma impac deloc cu Craitza care ni se serveste la impartashanie). A fost ceva cu totul special - pe Hypnopazuzu ii vazusem la Roadburn si ma cam dezamagisera dar conditziile de festival sunt altele, cu concerte inghesuite unul dupa altul, fara bisuri si merchandise special. Aici ambele concerte au durat dublu decat cel de la Roadburn, plus niste evenimente auxiliare. La Hypnopazuzu a fost lansarea "Cartzii de colorat pentru anarhisti" - opera a bassistului de la Killing Joke. La Current 93 a fost un concert folk al scotzianului Alasdair Roberts. S-au mai lansat si ceva viniluri (tzeapa, crezusem ca e noul album Current 93, dar era un vinil cu zgomote) si am intalnit si niste romani fugitzi pe-acolo, care stau si ei cu sufletul la gura sa vada ce se alege de Romania. Si daca se mai tzine DBE la anu.