Filme musai: The Boat that Rocked, The Visit, Split, Bone Tomahawk, Neon Demon, Baskin

The Boat that Rocked (aka Pirate Radio)

(regizat de Richard Curtis, autorul lui Bridget Jones si a altor comedii romantice britanice)

That's the whole point of being the government. If you don't like something you simply make up a new law that makes it illegal. Valabil si invers - daca-tzi place si nu e legal, rezolvi sa fie legal, ar adauga ilustrii nostri conducatori.

Cam asa a functzionat tzara asta de la infiintzare si pana in prezenta, intr-o spirala a urii exprimata prin legalizarea si criminalizarea reciproca a nazuintzelor a diverse triburi. Filmul asta, pe care l-am vazut tardiv (e vechiutz) clarifica foarte multe din cum functzioneaza politica romaneasca de azi.

Chestia care trebuia facuta ilegala in acest film erau posturile de radio pirat care transmiteau non-stop muzica rock in anii 60, cand media mainstream de la ei, BBCul, dadea maxim juma de ora de muzica pe saptamana si aia simfonica. Niste constipatzi din Ministeru Culturii si Identitatzii lor Natzionale (din poza de deasupra, cu un Kenneth Branagh veshnic antipatic in frunte) isi pun in gand sa starpeasca radiourile care transmiteau rock. Necazu e ca in urma unei legi tampite care, mai mult din avant poetic, a folosit sintagma "se interzic posturile de pe solul Marii Britanii", o gramada din radiouri s-au mutat pe vaporashe plutind in larg, unde sponsorii si fanii aduceau viniluri sau mancare DJilor. Erau DJ din aia cool, care spuneau si povesti intre piese, nu doar se hlizeau cum fac ai nostri. Cam cum era Pittis pe vremuri sau Nic Cocarlea mai recent.

Povestea (semi-reala) e despre un vaporash de asta si DJ-ii care lucrau pe el - o gramada de actori britanici semi-cunoscutzi, plus raposatul Seymour Hoffman.

Filmul nu e chiar musical, dar are multa muzica in el incat lasa uneori impresia ca ar fi. Ca ton e un fel de comedie - regizorul britanic e cunoscut pentru Love Actually, dar mai mult ca scenarist pentru seriale cu Rowan Atkinson (Mr. Bean, Black Adder). Deci e o gramada de distractzie aici, e si sex, alcool si rock'n'roll. Un film foarte relaxant, placut la vazut si auzit.

Si o confirmare ca nu doar politicienii nostri sunt meschini, ci si ai altora - e in fisha postului.

****************************************************

The Visit

(regizat de M. Night Shyamalan, candva superstar al filmului cu poanta)

Shtitzi expresia aia sinistra, "tinerii frumosi si liberi", care adesea mi-a sunat ca un manifest al gerontofobiei la hipsterii narcisisti care nu au simtzu trecerii timpului si traiesc permanent "in the NOW". Din pricina acestui gen de condescendentza Romania europeana a pierdut votul pensionarilor (esentzial intr-o populatzie imbatranita) si ne-am ales cu mocirla in care ne bem cafelele acum, in loc sa avem o tranzitzie graduala majoritar imbratisata spre Europa civilizata.

Cumva despre gerontofobie e si The Visit, unul dintre rarele filme care reuseste sa puna un cuplu de oameni batrani in postura de monstri. El sufera de incontinentza si e nevoit sa poarte scutece pe care le aduna intr-un grajd sa le dea foc. Ea sufera de dementza si noaptea umbla dezbracata prin casa, frecandu-se de peretzi. Povestea e spusa din perspectiva nepotzeilor ingrozitzi de cat de oribila e batranetzea. Pe baietzel hai ca-l mai intzeleg, e un pushti aiurit. Dar mai are si o sora hipsteritza incredibil de enervanta. Povestea se transforma treptat dintr-un family movie deprimant intr-o versiune modernizata a lui Hansel si Gretel.

Filmul e important - e incursiunea lui M. Night Shyamalan in cimenaul indie de buget ultraredus, dupa multe gherle si bani aruncatzi pe fereastra cu blockbustere SF ratate, care n-au devenit niciodata blockbustere, insa au adunat o gramada de nominalizari la Premiile Zmeura de Aur. Mie Shyamalan continua sa-mi fie simpatic - am fost incantat pe vremuri de al Shaselea Simtz si Signs, ma numar chiar printre cei carora le-a placut The Village si The Happening.

The Visit e un film de tip "found footage" - totul e montat din scene filmate de cei doi nepotzei cu telefoanele mobile sau camere de filmat de care nu se despart niciodata. Totusi, cei doi actori-copii sunt EXTREM de enervantzi (unde esti tu Haley Joel Osment?) si il incarca negativ pe spectator incat unii s-ar putea sa gaseasca filmul greu de suportat pana la capat.

*************************************************************************

Split

(regizat de acelasi M. Night Shyamalan)

In filmul de mai sus Shyamalan se ia de oamenii batrani, aici se ia de cei cu boli mintale. E o anume disperare in felul in care regizorul ataca teme astea din astea la limita decentzei, insa a reusit sa faca doua filme cheap destul de intense dupa foarte multe blockbustere ratate si de fapt nu mi-e clar in ce masura filmele lui iau peste picior sau invita la dezbatere. Ambele filme depashesc semnificativ zona realismului, alunecand spre fantasy, aici chiar putzin SF - se mentzioneaza niste premise shtiintzifice care sugereaza ca oamenii cu boli mintale sunt de fapt supereroi rejectatzi de societate.

James McAvoy e un gagiu suferind de personalitatzi multiple, iar una dintre personalitatzi si-a facut un prost obicei din a rapi gagici (am uitat de ce). Una din fetele rapite e mai desteapta si incearca sa-i manipuleze personalitatzile sa se saboteze intre ele.

E acelasi Shyamalan dintotdeauna - o idee cretina pusa cumva intr-un film interesant. Sigur, in zilele noastre Shyamalan nu mai e ce era, reputatzia i-a fost terfelita. Se pare totusi ca aceste doua filme "indie" l-au relansat cat de cat si deja omul a anuntzat niste proiecte de viitor interesante, cum ar fi un cross-over intre antieroul din acest film si cel jucat de Bruce Willis in Unbreakable, unul din filmele de tineretze ale regizorului (iese la anul, cu titlul Glass).

Principalul punct de atractzie aici e actorul James McAvoy care are de lucru serios in a juca cateva personalitatzi diferite cu acelasi trup si acelasi chip (dar cu grimase si manierisme diferite). Ii iese excelent dinamica asta si actorul reuseste sa tzina spectatorul atent chiar si atunci cand povestea o ia cu totul razna, renuntzand la orice pretentzie de speculatzie ori introspectzie. Aproape toata lumea, indiferent de cat ii pasa de portofoliul lui Shyamalan, il va gasi drept un film entertaining.

************************************************

Bone Tomahawk

(regia S. Craig Zahler, scriitor de westernuri si cantaretz metal, la debut in cinema)

Westernul horror e unul din genurile marginalizate din istoria cinema-ului, perfect ignorat de toata lumea in afara de fanii Dark Tower care tot asteapta ecranizarea aia de vreo 20 de ani. Ma rog, au primit-o recent si s-au desumflat cumplit. Bone Tomahawk e o mostra rarissima a acestui gen, altfel destul de popular in varianta literara, ca mash-up a doua sortimente de pulp fiction care in formele lor originale nu s-au prea intersectat.

Alte tentative ratate de lansare a westernului horror din ultimii zece ani au fost Jonah Hex, proiect cu un hype enorm (Brolin si Malkovich actori principali, Mastodon pe coloana sonora), apoi Cowboys vs. Aliens, din care n-au iesit decat filme de actziune de duzina.

In sfarsit Bone Tomahawk e un reprezentant simpatic al genului. E filmul pe care speram sa-l faca Tarantino in loc de bashina aia de Hateful Eight. Regizorul S. Craig Zahler e la origini scriitor de romane western si in calitatea asta a fost un discipol al scriitorului Joe Lansdale - maestrul absolut al literaturii western horror. In multe privintze filmul arata ca un tribut adus operei lui Lansdale, recicland mai multe motive din opera acestuia - ma rog, unii le-ar numi clishee dar, genul e atat de slab reprezentat in cinema incat filmul asta va aparea foarte fresh (notziunea de clisheu nu are inca suficienta acoperire cantitativa).

Conteaza enorm si participarea lui Kurt Russell in genul de rol care-i vine ca o manusha, al unui sherif brutal si acrit de viatza prin Vestul Salbatic. Alaturi de niste amici ai sai (Patrick Wilson din serialul Fargo, unu din Lost si batranul Richard Jenkins), sherifu porneste pe urmele unui trib de indieni canibali care au rapit-o pe nevasta doctorului din sat. Expeditzia tre sa ajunga la locatzia tribului inainte ca acestia sa o manance pe femeie, asa ca filmul are un ritm alert, bine rasplatit de un punct culminant foarte sangeros.

*************************************************************************

 

The Neon Demon

(regizat de Nicolas Winding Refn, Lynch/Kubrick wannabe, autorul lui Drive)

Narcisismul provoaca grave disfunctzionalitatzi sociale si o cultura a imaginii in detrimentul functziei si utilitatzii, iar marketingul e stiintza satanica care prolifereaza aceasta ciuma dincolo de post-truth, inspre epoca post-logic si post-utility. Cultura selfie-ului si psihozele de schema corporala au fost doar simptome incipiente. Popoarele latine, mai usor impresionabile pe cale vizuala si orala, sunt cele dintai victime. Alte tzari, care si-au mai cultivat o cultura a abtzinerii si ponderarii, au mai gasit cai de gestionare a hedonismului unei populatzii tot mai self-absorbed si mai parazitara, incapabila de a mai indeplini orice forma de contract social.

Danezul Refn analizeaza problema in Neon Demon - un film la fel de frumos ca personajele sale. L-a facut intentzionat asa, insa e cam dificil de urmarit. Se inspira in buna masura din predecesori precum Mullholand Drive, Suspiria ori Black Swan. Refn e un maestru al pastisharii, iar trucurile sale stilistice fura ochiul si urechea. In tineretze, cand il dadea prima data la TIFF parea mai obraznic si dispus la riscuri, acum insa lasa impresia ca nu vrea in ruptul capului sa isi dezamageasca fanii castigatzi cu Drive.

Povestea e despre niste japitze ordinare care, frumushele fiind, viseaza sa avanseze in cariera efemera de top modele cu orice pretz, calcand pe cadavre (la propriu). E destul de oribil ce se intampla aici si se incearca starnirea unui sentiment de repulsie fatza de frumosul trupesc feminin, asociat aici cu ocultismul si satanismul, tema inspirata din filme giallo clasice. Refn ofera o viziune bizara, medievala, de a legitima in post-modern ideea ca frumusetzea trupeasca feminina e de sorginte oculta si provocatoare de pierzanie, iar chirurgia estetica moderna nu face decat sa potentzeze problema.

*******************************************

Baskin

(regia Can Evrenol, debutant turc)

L-am intalnit pe turcul Can Evrenol in 2012 la festivalul londonez de film FrightFest. Pe atunci facea parte din public si ne inghesuiam amandoi dupa autografe pe la afterpartyurile festivalului sa mai schimbam impresii despre destinele horrorului romanesc si turcesc - ambele erau la pamant in plan cultural, insa manifeste in plan cotidian. Iar lucrurile chiar au degenerat de atunci, si la noi, si la ei, incat omu a fost nevoit sa fuga din tzara.

Anul trecut Can Evrenol nu mai era spectator ci aparea in programul FrightFest in calitate de regizor cu horror turcesc de renume internatzional, culegand deja lauri in circuitul de festival si fiind unul din putzinele filme din istoria Turciei cu distributzie in SUA. Evrenol a facut ceva cu viatza lui, in timp ce eu tot la stadiul de spectator am ramas.

Regizorul e unul dintre cei mai eruditzi horroristi pe care i-am cunoscut si fiecare minut al filmului sau are o referintza de o maniera sau alta, majoritatea prea tehnice si subtile ca sa poata fi considerate easter-eggs in maniera in care o face sa zicem Tarantino. De exemplu, Turcia are o lunga traditzie a cvasi-plagiatelor, in anii 80 cand compensau interdictzia de import a filmelor americane facandu-si propriile versiuni de Star Wars, Terminator , Superman etc. Evrenol ironizeaza perioada respectiva propunand aici o versiune turceasca a lui Hellraiser, cu structura generala a scenariului si titlul preluate de la succesul de acu catziva ani, The Raid (titlul Baskin e chiar traducerea in turca a lui Raid, filmul fiind promovat cu titlul turcesc pentru a evita confuzia). Povestea e minimala, despre niste politzisti betzi care ajung in iad si chestiile pe care le patzesc ei pe acolo.

Totusi nu avem de a face cu o parodie si, in ciuda exceselor de violentza brutala, nici cu "torture porn". Miza e grotescul ocult, suprarealist si intens atmosferic, potentzat de o coloana sonora hipnotica in spiritul Carpenter/Goblin, tragandu-si influentze ideologice din seria Hellraiser iar pe cele stilistice din cinema-ul gore italian (Fulci si Bava). Mitologia tziganeasca e subtil coroborata cu exotismul actorilor si dialogurilor in turca. Filmul reuseste chiar sa lanseze un nou personaj iconic pentru cinemaul horror (piticul din imaginea de mai jos), o chestie care nu s-a mai intamplat din anii 70-80 cand era o veritabila competitzie in acest sens (Pinhead, Freddy, Jason).

In anumite partzi Baskin e dificil de vizionat. E lent, tradand faptul ca in forma originala fusese un scurt-metraj pe care regizorul l-a intins cat a putut. Totusi, dincolo de mandria de a fi baut doua beri cu Can Evrenol intr-o hruba din Londra, Baskin ramane unul dintre cele mai cizelate si competente debuturi horror de o gramada de vreme incoace, creca de la debutul lui Eli Roth, iar valva pe care a facut-o in festivaluri i-a asigurat regizorului deja contracte pentru filme in limba engleza.