Thursday, May 03, 2018

Filme contra plictiselii: A Monster Calls, Endless Poetry, The Snowman, I Don't Feel at Home in This World Anymore, Wonder Woman, Justice League


A Monster Calls

(regizat de J. A. Bayona, autorul lui Orphanage)

Monstrul ala care sufla in ceafa pushtiului in poza de mai sus e viatza. Cand zic viatza, ma refer la cancer, conflicte personale, parintzi divortzatzi-instrainatzi, conflicte cu autoritatzi de tot felu (bunici, profii de la scoala) si in general la managementul unei realitatzi in care nici binele nici raul nu exista in forme pure, ci doar contaminate. Filmul e menit sa instruiasca copiii cu privire la micile distractzii care fac viatza de adult sa nu merite traita.

Romanul pe care se bazeaza filmul a fost de succes (al autorului de literatura pentru copii Patrick Ness, mai nou implicat si in Dr. Who), insa ecranizarea a fost un dezastru de box-office. Motivul e ca, desi a fost anuntzat drept film pentru copii, copiii au iesit plangand de la el. Ceea ce nu invalideaza faptul ca e pentru copii - dar se pare ca parintzii s-au autosesizat, au boicotat si au tzinut copiii inchisi in casa. Cronicile pozitive vor mai tzine o vreme vie amintirea filmului, apoi va ramane documentat drept unul din acele misfires la care se va reveni ocazional in critica viitorului.

In partea fantastica a povestii, copacul ala umblator din poza ii tot spune pushtiului protagonist niste basme cu finaluri dubioase, punandu-l pe ganduri. In partea realista a filmului, mama divortzata a pustiului sufera de cancer si se dezintegreaza pe zi ce trece. Crescut de mic copil cu un simtz al distinctziei dintre bine si rau, dintre drept si nedrept, pushtiul se vede nevoit sa renuntze la viziunea simplificata a copilariei si sa caute un rost in avalansha de aberatzii cu care se confrunta in viatza de zi cu zi, pentru care prin basmele ambigue povestite de copacul umblator ofera diverse analogii. In epoca post-truth rolurile de fantasma si realitate sunt intershanjabile, asa ca morala filmului e destul de generalizabila.

Regizorul J. A. Bayona e o tanara sperantza a horrorului spaniol, recent transferat la Hollywood. Ar fi trebuit sa mai vedetzi de el macar The Orphanage, a mai facut si episoade pentru Penny Dreaful.



******************************************

Endless Poetry

(regizat de Alejandro Jodorowsky, legenda)

Asta e al doilea capitol al autobiografiei pe care Alejandro Jodorowsky spera sa o termine inainte sa moara. Nu stiu daca apuca, omul are 90 de ani, iar filmul asta se incheie cand abia se muta din Chile la Paris, pe cand era un hipster tanar si frumos in cautarea unui viitor. La ritmul in care curge povestea ar mai fi nevoie de inca vreo 3 filme sa ajunga cu evenimentele pana in zilele noastre.

Nu e la fel de spectaculos ca primul episod (The Dance of Reality era superb) dar nu ca ar fi filmul mai nashpa, creca pur si simplu perioada aia din viatza lui Jodo a fost mai boring, cumva prea apropiata de boemismul hipsterilor moderni si cam cu aceleashi preocupari (desi se intampla cu zeci de ani in urma, in capitala Chile). Avem o transformare graduala a tanarului tzaran chilian, crescut in familie de comunishti, intr-un fecior intelectual de la orash care se amesteca in grupuri de artishti fara viitor, axatzi pe "a trai momentul". E si perioada in care Jodo a fost initziat in tainele Tarotului, mergea la curve, se apucase de poezie si incepuse sa cunoasca diverse vedete locale, ramanand totushi frustrat de caracterul local-regional al eforturilor sale. Pana la urma primeshte pontul de a se muta la Paris unde si-a petrecut grosul carierei si al vietzii, capitol care ar trebui sa fie mult mai interesant decat ce se intampla in filmul asta.

Filmul continua sa fie o afacere de familie - Jodorowsky insushi e jucat de propriul fiu, iar tatal sau e jucat de un alt fiu. Aproape toata familia este implicata. Povestea continua fix de unde s-a terminat primul episod, deci n-are nici un sens vizionarea filmului separat. E clar ca autorul vrea sa lase cu aceasta serie o opera pentru care sa fie tzinut minte pentru eternitate. Bugetul e din pacate cam stramt si multe scene arata ca niste scene de teatru (chiar mai mult decat in primul film care se petrecea mai mult in aer liber).

P.S. Nu mai stau sa fac o introducere despre cine e Jodorowsky, cine nu-l shtie oricum n-are sens sa citeasca blogul asta.


*****************************

The Snowman

(regizat de Tomas Alfredson, autorul lui Let the Right One In)

Nu stiu cum sunt romanele politziste ale norvegianului Jo Nesbo, dar cele doua ecranizari pe care le vazusem mi-au cazut cu tronc (Headhunters si Jackpot). Acelea au fost insa filme scandinave, abia acest The Snowman e prima ecranizare hollywoodiana dupa Nesbo, desi se straduie sa lase impresia ca nu ar fi: regizorul e suedez, Tomas Alfredson (Let the Right One In si Tinker Tailor Soldier Spy); filmarile s-au facut in imprejurimile Bergenului si Osloului. Se simte un puternic vibe local care va fi pe placul pasionatzilor de thrillere politziste scandinave.

Distributzia e de zile mari - Val Kilmer, J.K. Simmons, Charlotte Gainsbourg, cu Michael Fassbender in rolul principal al detectivului alcoolic divortzat Harry Hole - protagonistul unei serii mai lungi de romane ale lui Nesbo. Din pacate romanul ales pentru aceasta ecranizare e undeva pe la mijlocul seriei, volumu 7 parca, si filmul lasa impresia ca a uitat sa-si introduca personajele.

Mai sunt si alte chestii care nu se leaga. Sunt batatoare la ochi defectele tehnice - vocea lui Val Kilmer e dublata (nu mai stie engleza?) iar montajul e un dezastru, cu flashbackuri prost intercalate si cateva scene inserate ulterior filmarilor principale (si regizorul se plange de asta prin interviuri).

In sfarsit, cea mai mare problema e tonul indecis al filmului. Desi n-am citit nimic de el, din ecranizarile si reputatzia sa stiu ca Jo Nesbo e un autor de proza umoristica, un Irvine Welsh mai politicos si mai detectivist. Din filmul asta insa umorul lipseste cu desavarsire si se incearca mai degraba un thriller cvasi-horror a la Seven - avem cazul unui psihopat care omoara femei si face din ele oameni de zapada (banuiesc ca in roman ideea era introdusa drept funny, dar in film pare o aberatzie). Toate personajele sunt macinate de probleme - politzistii sunt alcoolici sau suferinzi de daddy issues; suspectzii sunt implicatzi in tensiuni politice legate de candidatura orasului Oslo pentru organizarea Olimpiadei de Iarna. Uneori filmul are ambitzia de detective story conspiratzionist in genul Girl with the Dragon Tattoo, insa protagonistul lui Fassbender nu are defel charisma, pare el insusi plictisit, iar faptul ca e alcoolic e un viciu de o banalitate crunta.


*****************************

I Don't Feel at Home in this World Anymore

(regizat de Macon Blair, actorul din Blue Ruin)

Recent Netflix s-au apucat de finantzat filme iar una dintre primele lor productzii a fost debutul regizoral al tipului din poza de mai jos, pe care poate-l shtitzi din filmele lui Jeremy Saulnier (Blue Ruin, Green Room).

Filmul asta insa n-are nimic de a face cu thrillerele alea sangeroase, e o comedie (tot sangeroasa) care imita oarecum pe fratzii Coen, in special Fargo (mai mult serialul decat filmul). Nu reuseste insa sa fie mai mult decat o imitatzie, in ciuda stradaniilor, in principiu pentru ca personajele sunt exagerate in tushe mult prea groase. Elijah Wood lasa impresia ca joaca intr-o parodie, maimutzarindu-si propriul personaj - un metalist pasionat de kung fu care isi ajuta vecina sa afle cine i-a furat laptopu si ajunge sa se confrunte cu niste junkielăi colerici.

Povestea cica are la baza fapte adevarate, regizorul insushi fiind victima unui furat de laptop, incident in fatza caruia politzia s-a dovedit neputincioasa si l-a motivat sa faca un film despre asta. In film laptopul ii este furat gagicii din imagine, care porneshte o investigatzie pe cont propriu pe parcursul careia se intalneste cu tot felul de raufacatori si junkies bizari sau trogloditzi (unul dintre ei e vocalul trupei Jesus Lizard iar altul e gagica din remake-ul Evil Dead). 

Sunt unele scene violente menite sa fie umoristice dar in final filmul iese cam incoerent si incapabil sa stea pe propriile picioare. Creca am si adormit la el.


************************************

Wonder Woman

(regizat de Patty Jenkins, feminista, autoarea lui Monster)

A fost supermare valva cu filmul asta anuntzand reinventarea ecranizarilor BD cu supereroi in cheie feminista, menita sa aduca prospetzime genului. Regizoarea a fost atent aleasa pentru antecedentele sale feministe (Monster, in acceptziunea ca o Charlize Theron hacuind barbatzi se incadreaza la feminism).

Nici vorba de prospetzime aici, e doar inca un film anost cu supereroi DC Comics in care feministele se poarta ca niste barbatzi dobitoci si bataushi. Daca asta e feminismul, mersi n-am nevoie, imi ajung barbatzii. Ce-i drept actritza principala, israelianca Gal Gadot are o gratzie si simetrie tulburatoare, insa joaca ca o cizma si are o engleza impiedicata. Natura filmului, care in mod normal mai poate sa mascheze lipsuri de genul asta, nu reuseste sa i le mascheze. Mult mai bine ii sta in reclama la Huawei.

Sigur, filmul e genial in comparatzie cu precedentele tentative de ecranizari DC Comics (Batman vs. Superman si Suicide Squad au fost surprinzator de nasoale considerand pedigreeul investit in ele). Daca acela era termenul de comparatzie atunci da, e cel mai bun film DC Comics de catziva ani incoace. Considerand insa hypeul si agenda ideologica a filmului trebuia sa iasa ceva mult mai cool.

Iar pretentziile feministelor ca filmul trebuia nominalizat la Oscar, si n-a fost din cauza conspiratziei barbatzilor, e o aberatzie majora.


*******************************************

Justice League

(regizat de Zack Snyder, autorul lui Watchmen)

La scurta vreme am prins-o pe Gal Gadot si in acest cvasi-sequel pentru care si-a mai dres engleza si a mai mers pe la sala.

Cineva a dorit foarte tare ca DC Comics sa prinda din urma moda filmelor "de echipa" de la Marvel (Avengers, Guardians of the Galaxy) insa e batator la ochi ca decizia a fost pripita. Cea mai importanta gafa e ca filmul introduce catziva supereroi noi care nu au fost prezentatzi prin propriile lor filme. Originile si motivatziile le sunt vagi, explicate din mers.

Alta gafa majora e ca, in ciuda faptului ca regizorul Zack Snyder era candva in avangarda filmelor CGI, aici avem unul din cei mai mai prost animatzi inamici - prima impresie e ca a fost plagiat din jocul Diablo (dar si din alte filme) - animatzia e undeva la nivelul inceputului anilor 2000.

Universul cinematografic al supereroilor DC Comics continua sa agonizeze, nu e in stare sa recupereze avansul castigat de productziile Marvel - in buna masura cu ajutorul actorilor bine alesi, caci povestile sunt cam la acelasi nivel de isterie belicoasa care anima vremurile in care traim. Asta e un paradox, caci in industria benzilor desenate DC Comics au fost mereu cei inovatori si Marvel cei derivativi. In cinema (si in televiziune, vezi serialele Netflix-Marvel) se pare ca lucrurile stau fix pe dos.

Ma asteptam ca DC Comics sa fie in stare sa inventeze o miza mai spectaculoasa pentru conflictul dintr-un astfel de film de anvergura. Insa supereroii se bat din nou pentru niste cutii sau pietre (sau cutii de piatra) care trebuie adunate din mai multe locuri (sau trebuie imprastiate). In jargon cinematografic, genu asta de artefacte se numesc McGuffin, iar filmele cu supereroi abuzeaza de ele, ceea ce in fapt dezamorseaza suspansul. Ok, e o piatra care poate aduce sfarsitul lumii (aici sunt vreo 3 sau 4, nu mai stiu exact) insa... unde au disparut vremurile cand trebuia salvata o gagica? Fie, accept si sa fie un barbat neajutorat legat deasupra unei prapastii, doar sa nu mai aud de pietrele astea IMPORTANTE. Din pacate problema e valabila si pentru filmele Marvel (mult mai bine stau serialele Marvel la acest capitol).


2 comments:

Li said...
This comment has been removed by the author.
Li said...

Mi-am propus sa vad toata trilogia lui Jodorowsky dar Dance of Reality m-a obosit in ultimul hal. Poate nu era momentul.


Am inceput sa ma uit la I Don't feel at home... de dragul lui Elijah Wood dar n-am rezistat. INSA! Apropos de Elijah, sezonul 2 din Dirk Gently e cea mai tare chestie in materie de seriale in muuuulta, multa vreme. N-am destule cuvinte ca sa-l laud, serios. Si, evident, n-a facut destul rating si moare seria. Mare pacat.