Thursday, May 10, 2018

Filme contra plictiselii: Headshot, Mars and April, Siren, 1922, Gerald's Game, Knock Knock


Headshot 

(regizat de Mo Brothers, regizori indonezieni, contributori la scurt-metrajele VHS)

Pe vremea comunismului, cand eram mici, prosti, nu exista Internet si autoritatzile române ale vremii reuseau fara mare efort sa ne mentzina in bezna intelectuala si ideologica desavarshita, role-modelele cele mai populare in rândul tinerilor erau Bruce Lee, Van Damme si Chuck Norris. Aveam creierele atat de atrofiate incat idealul in viatza era sa putem bate pe oricine si drept rasplata sa primim un trofeu (o gagica, cum era cutuma in filme, sau o "ciocolata straina" daca eram copii). Ma rog, nu cred ca lumea de atunci era mai violenta decat cea de azi, dar azi violentza are scopuri strategice, pe cand atunci oamenii se bateau din placere si plictiseala.

Asa se face ca "filmele cu batai" erau cele mai populare, indiferent de categoria de varsta si nici un Premiu Oscar nu se putea compara cu un dos de palma administrat de Van Damme. Dupa revolutzie am aflat ca genul a fost totusi unul minor in istoria cinematografiei, ajuns la noi cu decalaj de vreo 10 ani, cu actori pe care nimeni nu i-a luat nimeni cu adevarat in serios - poate cu exceptzia lui Bruce Lee care venea cu un pedigree mai deosebit. Lumea si placerile s-au diversificat brusc dupa Revolutzie asa ca intre 92 si 2011 nu cred ca am mai vazut 5 filme din genul respectiv (daca nu punem la socoteala postmodernisme gen Kill Bill si Fight Club).

Insa in 2011 din Indonezia a aparut pe neasteptate un reviriment internatzional al "filmului cu batai" si un nou superstar al artelor caftului. Filmul se numea The Raid, iar superstarul se numea Iko Uwais - un fotbalist care se apucase de karate (stilul indonezian inspirat de felul in care se bat maimutzele). De atunci incoace individu face cu regularitate filme cu batai care au ajuns sa fie apreciate in randul intelectualilor cam la fel cum au ajuns manelele sa fie reabilitate in randul hipsterilor urbani. Sub pretextul diversitatzii multiculturale si al antidiscriminarii, creierul de reptila violenta redevine dominant.

Creca si mie mi se intampla asta caci de citit m-am lasat, muzica pe care o ascult e tot mai proasta si ma surprind urmarind cu placere cum acest Iko Uwais isi da colegii de platou cu capu de calorifere. Cea mai recenta isprava a sa e acest Headshot, regizat Fratzii Mo - un cuplu de regizori indonezieni pe care ii cunosteam din zona horror (au avut un segment in antologia de scurt-metraje VHS si au mai avut The Killers la un TIFF recent).

Filmul e practic un joc non-interactiv in care protagonistul, impuscat la inceput in cap (de aici titlul filmului), isi revine cat de cat si incepe sa-i bata pe cei care l-au impuscat in cap. Scenariul e structurat ca o succesiune de nivele ale unui joc: la fiecare nivel apare cate un inamic cu propriul stil de bataie si o identitate vizuala proprie - cam cum erau personajele din jocurile Street Fighter: unele fete, unele baietzi, unele imbracate un negru, altele in albastru, unele batandu-se cu mainile goale, altele cu un batz, unele care se bat in aer liber, altele in aer inchis. La ultimul nivel inamicul e unu caruia i se zice chiar Boss!

Pentru cei priceputzi in arte martziale o fi interesant de urmarit - Indonezia incearca sa cucereasca o piatza dominata istoric de Hong Kong si se fac eforturi majore aici cu privire la coregrafie si o experientza cat mai imersiva. Cine il vede la televizor tre sa stea cat mai aproape de ecran caci, daca nu reusesti sa simtzi cum sunt date personajele cu capul de calorifer, te cam chinui asteptand sa se intample ceva.

P.S. E totusi interesant de urmarit limba indoneziana, sau ce vorbesc aia pe-acolo (ceva intre chineza si indiana).

P.S.2. Acest Iko Uwais nu mai e chiar o vedeta locala - l-au bagat deja in Star Warsul din 2015 si are in pregatire mai multe roluri la Hollywood. Sunt sanse mari sa devina noul Bruce Lee. Mai e un bataush de asta prin Tailanda, pe nume Tony Jaa, dar filmele aluia nu le-am vazut.
 

***************************************************

 Siren

 (regizat de Gregg Bishop, alt contributor la scurtmetrajele VHS)

Tot din grupul celor care au creat antologia de scurt-metraje VHS vine si regizorul asta, insa aici legaturile sunt chiar mai puternice - Siren e chiar un prequel la unul dintre scurtmetrajele respective, cel cu petrecerea burlacilor care agatzau intr-un bar o gagik canibala. Atat scurt-metrajul cat si actritza Hannah Fierman au lasat o impresie puternica la data respectiva (2012) si au existat multe petitzii solicitand sa se dezvolte ideea intr-un film in toata firea. Iata ca l-au facut pan la urma.

Avem din nou o petrecere a burlacilor, insa de data asta burlacii nimeresc la un strip-club izolat care ofera experientze cu droguri psihedelice - inclusiv orgii oculte si sex cu mutantzi. Gagica asta care cica ar fi sirena (desi are coada si comportament de pisica) e captiva acolo si folosita ca "atractzie speciala" pentru clientzii cu bani.

Filmul face explicite o gramada din detaliile care erau doar subtil sugerate in scurt-metraj - ofera si un origin story, are si scene de sex, iar scenele violente sunt mult mai explicite cu efecte speciale mai pe fatza. Din pacate nu mai are umor si nici suspans, urmarindu-se un ton de horror-fantasy cu miza erotica (insa prea putzin sexy) de factura clasica, destul de aproape de ce se putea vedea in anii 80 prin seriale gen Tales from the Crypt.

In plus scurt-metrajul de la care s-a pornit era filmat integral in first person si avea o dinamica vizuala care aici lipseste.


 ***************************************************

 Gerald's Game

(regizat de Mike Flanagan, autorul lui Oculus)

Ce sa vezi, in nici doua luni s-au lansat 4 ecranizari dupa Stephen King - doua la cinema (Dark Tower, It) si doua la Netflix (1922 si acest Gerald's Game).

King are cateva romane din astea in care a incercat sa stoarca horror din situatzii minimaliste - vezi si Misery (tot cu un gagiu care e legat de pat) ori Cujo (o familie captiva intr-un automobil). In Gerald's Game avem o gagik (Carla Gugino din Sin City, Watchmen) care se lasa legata de pat de sotzul ei cu ocazia unui joc amoros. Insa sotzu face un infarct din pricina pastilei de Viagra cu care spera sa o impresioneze pe nevasta, asa ca gagik ramane captiva in catushe si se deshidrateaza. Si peste toate astea apare si un catzel flamand sa rontzaie la cadavrul sotzului si la erectzia nefolosita a acestuia. Trei sferturi din film e cu tipa asta care delireaza in pat de la deshidratare, si aia e partea cea mai cool a filmului (si a romanului, tradus la noi pe vremea cand eram inca cititor fanatic de Stephen King).

Necazu e ca ultimul sfert de ora incearca sa diversifice putzin situatzia intr-un mod destul de aberant. Asa e si romanul, m-a enervat si acolo finalul, filmul doar incearca sa fie foarte fidel materialului original (avem un exemplu clar de ce ecranizarile n-ar trebui sa aiba ca scop principal fidelitatea, caci aberatziile romanului se puteau corecta aici).

E totusi un film dragutz, bine jucat, care contribuie la rotunjirea intzelegerii asupra operei lui Stephen King, a vastei sale plaje tematice si a gaselnitzelor cu care e inovat cultura horror. Regizorul Mike Flanagan e o tanara sperantza a cinema-ului horror, a facut deja impresie buna cu titluri ca Oculus si Ouija 2.
 

****************************************************

1922

(regizat de Zak Hilditch, autorul lui These Final Hours

Stephen King pare sa fi citit destul de mult Liviu Rebreanu pentru nuvela asta - in special Ion, pe care il remixeaza aici cu Rats in the Walls a lui Lovecraft.

Rolul lui Ion e jucat aici de Thomas Jane (Expanse) - un cultivator de cucuruz pe la 1922, obsedat de a acumula cat mai multe parcele pe care sa-si puna cucuruzul (referintze subtile la Children of the Corn dar si la The Stand). Una dintre parcelele pe care nu a reusit sa le cumpere apartzine chiar nevesti-sii care in mod ciudat nu e tentata sa isi uneasca pamantul cu al sotzului, ba chiar ar prefera sa il vanda si de banii primitzi sa se mute la orash ca sa termine cu viatza mizerabila de la tzara unde singura distractzie e sa mulga vacile si sa trieze cucuruzul.

Cu timpul nevasta devine tot mai nesimtzita, sugerand ca ar avea chiar alt barbat care ii baga idei in cap, asa ca intr-o buna zi Ion o arunca intr-o fantana secata si mai arunca si o vaca peste ea, in caz ca intreaba politzia de ce pute a mort din fantana. Deci nuvela pare a fi Dolores Claiborne cu rolurile inversate (acolo o nevasta isi arunca barbatu magar in fantana). Am impresia ca Stephen King de la o vreme isi rescrie romanele vechi inversand doar sexele personajelor ca sa nu fie acuzat de sexism (si Gerald's Game de care am scris mai sus e un fel de Misery cu rolurile inversate).

Treptat protagonistul innebuneste si povestea vireaza spre o dementza lovecraftiana, cu shobolani multzi. Filmul e un horror crancen pentru cei care au fobie de shobolani ca mine (in sensul ca am fobie, nu ca sunt un shobolan). Daca insa n-ai probleme cu shobolanii partea horror e light, povestea inscriindu-se in randul celor cu pretentzii de realism scrise de King. De fapt a fost culeasa din culegerea de 4 nuvele multipremiata acu catziva ani, Full Dark No Stars (am fost surprins sa aflu ca e deja al treilea film bazat pe nuvelele respective).


**************************************************

Mars and April

(regizat de Martin Villeneuve, fratele lu Denis asta cu Blade Runneru nou)

Un film pentru amatorii de adaptari artsy-fartsy dupa benzi desenate francofone, regizat de fratele mai anonim al superstarului canadian Denis Villeneuve (Blade Runner 2049). S-ar putea sa nu mai fie anonim pentru multa vreme, caci Martin Villeneuve a facut ceva valva cu filmul asta (si negativa si pozitiva) iar urmatoarea sa ecranizare va fi dupa Lovecraft.

Filmul asta e o prostie intr-un fel, pe alocuri dialogurile sunt de un lirism incomprehensibil, insa e un chelcheshoz aici care se face placut - un iz de Blade Runner, feelingul de comic book francez si atmosfera filmelor de tineretze ale lui Jeunet, plus romantza perversa a relatziei amoroase intre un mosh de 80 de ani si o hipsteritza gerontofila de 20. Daca atzi avut vreodata un iubit/iubita din breasla actorilor, poate stitzi combinatzia aia de placute trairi intense-verbalizate si contraponderea lor - panica ca lucrurile tre sa se consume cat mai repede, caci mai ai si treburi serioase de facut, nu doar sa aberezi prin cafenele.

Teoretic filmul e SF, adica se petrece in viitor, oamenii se deplaseaza prin teleportare, iar americanii incearca sa construiasca primul teleportor pe Marte. Restul e insa o hipstereala supersiropoasa, atat de enervanta incat trece dincolo de punctul culminant al enervarii si de la un punct incolo simtzi cum te scalzi in dialoguri in franceza si atmosfera de videoclip Mylene Farmer si realitatea dispare o vreme intr-o placuta boemie fara sens. Protagonistii sunt aia de care am zis - gerontofila de 20 de ani pasionata de fotografie si moshul asta care canta la instrumente capabile sa capteze in ele spiritul uman. Relatzia e de fapt un triunghi amoros, caci se mai amesteca si individu care construieste instrumentele muzicale, si care are o retzeta anume de a captura spiritul uman in instrumente, pusa in pericol de dinamica amoroasa dintre cei trei.

E, asadar, un film ce polarizeaza sentimentele producand in egala masura disperare si placere pe parcursul vizionarii.


 ***************************************************

Knock Knock

(regizat de Eli Roth, autorul lui Hostel)

Subiectul numarul 1 al vremurilor recente, hartzuirea sexuala, a fost luat in serios de Hollywood care, dupa scuzele si balbaielile initziale, pare ca pregateste un contraatac de proportzii - ma tem ca o sa apara tot mai multe filme cu femei portretizate ca brute lipsite de scrupule care abuzeaza de barbatzi. Scena aia din Blade Runner 2049 in care shefa de la politzie isi hartzuieste sexual subalternu a trecut, cumva, necomentata asa ca e momentul pentru filme mai putzin subtile.

In Knock Knock victima este Keanu Reeves in rolul unui tata model care ramane singur acasa peste un weekend prelungit si se trezeste cu doua gagici plouate la usa, solicitandu-i intai un deget, apoi toata mana, ceea ce  se transforma intr-un joc al terorii si torturii ce amesteca umor, eros, istericale si shantaj. Pare un film gandit din capul locului sa evidentzieze diverse flavoururi feminine ale abuzului de putere, diferite de cele practicate de barbatzi si dificil de comparat in termeni de impact si trauma.

Totusi, lucrurile in filmul asta aleg mai mult calea parodiei decat a analizei serioase - Keanu Reeves e torturat cu propriile casti de DJ, se baga o furculitza in el, se masluiesc filmari cu el in scopul terfelirii reputatziei, e ingropat de viu etc. Eroinele sunt doua actritze hispanice apropiate regizorului Eli Roth - una e simpatica holograma din noul Blade Runner (un rol cu totul diferit aici). Regizorul nu e la primul film de tip "gender studies" - tot aici s-ar incadra si filmele Hostel care la inceputul anilor 2000 au contribuit semnificativ la escaladarea urii dintre sexe. Aici partea horror e mai temperata, filmul incercand sa se ambaleze ca o comedie neagra. Partea nasoala e ca Keanu Reeves e un actor prost si in cateva scene cam strica filmul.



3 comments:

Li said...

Ha, habar n-aveam ca 1922 e dupa Stephen King. Mi-l tot baga in nas Netflixul dar nu stiam ce e cu el.

The Raid e unul din cele mai misto filme pe care le-am vazut in ani de zile, si mi-am adus aminte ca e si partea a 2-a, tre' s-o vad si pe aia.

Si wow, nici nu stiam de From Beyond, de-abia astept. M-ai facut sa ma uit si ce mai face Jeunet, din pacate nu mare lucru.

Aron Biro said...

Ne cunoaste Netflixu ca o mama

krossfire said...

Dolores Claiborne și Gerald's Game sunt cumva în oglindă (atât romanele, cât și filmele - e vorba de scena cu fântâna). 1922 pare într-adevăr opera unui scriitor mai tânăr care-l imită pe King.