Giallo

Dylan Dog
de Tiziano Scalvi

Umberto Eco zice ca poate reciti la orice ora Biblia, pe Homer si banda desenata Dylan Dog fara sa se plictiseasca. Nu o zice la misto, Eco a avut dintotdeauna radacini puternice in cultura populara, doar prin partile noastre a fost inteles gresit.

Dylan Dog e cea mai de succes banda desenata din istoria Italiei, scrisa incepand din anii 80, destul de neregulat. Doua filme s-au facut pe seama sa:

• Dead of Night aflat inca in lucru (cu Brandon Routh si Peter Stormare);
  
• Dellamorte Dellamore (sau Cemetery Man, titlul pt SUA), considerat unul din cele mai cool filme italiene de catre Scorsese insusi.

Recent publisherul Dark Horse s-a apucat de tradus unele din povestile lui Dylan Dog iar anul trecut le-a adunat laolalta intr-un volum eveniment, The Dylan Dog Case Files, o caramida de vreo 700 de pagini, din pacate paperback si alb negru ca sa pastreze spiritul ieftin al editziilor originale. Mike Mignola, creatorul Hellboy, participa la acest volum cu coperta si niste ilustratzii intermediare, declarandu-se la randul sau fan infocat.

Dar sa revenim la spiritul ieftin:

Italienii au o scoala foarte solida de horror, incontestabil, poate cea mai solida (ca istorie, nu neaparat prin calitate) din Europa. In special in ce priveste zombie si vampirii, italienii au fost "in pita" inca din anii 50, cand Mario Bava facea primul SF (si creca si primul horror) din istoria Italiei. Pe Romero italienii sunt cei care l-au promovat in Europa, probabil si datorita cardashiei sale cu Dario Argento, unul din putzinii clasici in viatza ai horrorului italian (coproducator la Dawn of the Dead si participant cu 2 episoade tari la serialul Masters of Horror). In anii 70 si 80 industria horror italiana a mers cam cot la cot cu cea americana, chiar cu un plus de apreciere cultissima: Lucio Fulci facea sequeluri ilegale la filmele lui Romero, Deodato avea mare scandal cu Cannibal Holocaust, D'Amato venea cu primele tentative serioase de a amesteca porneciul cu horrorul (Emanuelle and the Cannibals), Argento isi cladea cariera care l-a facut celebru iar zona underground (straight-to-video) era clar dominata de italieni, care erau vazuti cam cum sunt vazuti japonezii de la The Ring incoace.

Totusi, am impresia ca italienii n-au reusit niciodata sa depaseasca senzatia asta de ieftineala, atat prin prisma valorilor de productie cat si datorita predilectiei lor de a imita. Ma rog, nu e cel mai fericit termen, mai corect spus ar fi "a interpreta" (chestii pe care le-au inventat altii). Cam cum fac cantaretii de opera care se dau mari artisti in fatza metalistilor in conditiile in care ei n-au compus 2 note in toata cariera (pe care majoritatea si-o petrec sclifosindu-se si bând oua crude pentru a-si perfectiona acrobatiile fiziologice ale corzilor vocale, ca de efort artistic creativ mai rar e vorba).

Acuma sa nu fim rai, si intepretarea poate avea merite, poate aduce o nota personala estetica majora. Ma gandesc la Sergio Leone, care pana la urma tot un interpret ramane, al unei culturi (western) improprii Italiei dar pe care a cam reinventat-o. Ori la Pavarotti fie iertat, care nici el n-a creat mare lucru in viatza asta, dar cand a cascat gura lumea a tacut. Cam in sensu asta s-a dezvoltat si horroru italian, aplicand note personale pe chestii furate de pe ici pe colo, in special de la americani (e notoriu cazul lui Fulci inserand o scena care sa sugereze ca filmul sau e o continuare la Dawn of the Dead). Italienii au mers pan-acolo incat au inventat propriul termen echivalent cu "pulp fiction", giallo (anul trecut Argento a si facut un film cu titlul Giallo, care se doreste a fi un fel de manifest al culturii pulp italiene, un fel de Pulp Fiction al omului sarac).

Pana si Mario Bava, tatal horrorului italian (si al regizorul Lamberto Bava, exponent al horrorului optzecist), e vazut ca un epigon al lui Hitchcock (desi Scorsese se considera el insusi un epigon al lui Bava).

Oricum, ideea e ca acest caracter de reciclare transpira cam evident din horrorul italian, inclusiv din banda desenata a lui Tiziano Sclavi. La notorietatea pe care o are ma asteptam ori la ceva super original (gen Watchmen) ori macar la ceva artsy fartsy (gen Moebius la francezi). Cand colo, Dylan Dog e un BD cu grafica de revista Cutezatorii (tuș, linii crude alb-negru) si cu povesti care sunt o imagine mai ieftina a seriei Hellblazer. Totusi, ca si in cazul lui Leone, Dylan Dog se tine foarte bine pentru varsta sa, fiind net superior unor tentative mai recente pe retzeta asta (Criminal Macabre, Dresden Files, Supernatural). Are twisturi de calitate, sex, umor si personaje bine inchegate pe structuri de policier de calitate (LA Confidential mai degraba decat Colombo). Momentele de varf ar putea figura fara probleme in paginile Hellblazer.

Eroii povestilor sunt un cuplu de detectivi londonezi (alta boala a italienilor, de a pune actiunea intr-un cadru anglofon*). Sheful e detectivul supersexos Dylan Dog (cum ziceam, va fi jucat de Brandon Routh, deci intelegeti la ce fel de sexos ma refer). Sidekickul e nimeni altu decat Groucho Marx (sau un impersonator de-al lui, nu-mi dau seama) care e responsabil cu partea comica si se achita bine de raspunderi, poantele lui fiind cat de cat in tonul celor ale originalului Groucho. Din pacate la traducerea in engleza cei de la Dark Horse au avut probleme legale si au schimbat numele personajului din Groucho in Felix. In fiecare poveste (7 la numar in acest volum) Dylan Dog investigheaza cate un caz horror pentru diverse cliente de sex feminin cu care flirteaza mereu in timp ce Groucho ii enerveaza cu bancuri.

Dusmanul de moarte a eroilor e Xabaras, un mad scientist care s-ar putea sa fie de fapt un zeu antic (Abraxas) care a inventat o injectie de zombificare. Din fericire Xabaras apare doar in 2 din cele 7 povesti ale acestei compilatii, editorii fiind suficient de inspirati incat sa mearga pe mana diversitatii si sa nu ne plictiseasca cu acelasi conflict reluat de mai multe ori. Astfel, unele din povesti au chiar o tenta postmoderna: una cu niste teroristi IRA care descopera un portal spre o alta dimensiune (populata de personaje ale lui HG Wells), alta mai meta, in care autorul benzii desenate e atacat de zombie iesiti din propria sa creatie, alta care e povestita la persoana intai de un om invizibil (care mai intervine prin poveste fara sa apara propriu-zis). Grafica e adulta, contzine atat sex cat si matze fripte. Poate cea mai vizibila nota personala din Dylan Dog este latura sentimentala a eroului: fiecare poveste (de fapt graphic novels in toata regula) din acest omnibus implica, pe langa partea de policier, cafteala si horror, o poveste cu sex si dragoste neimplinita intre investigatorul Dylan Dog si o gagica de sex feminin, de obicei clienta cazului investigat. Ciclicitatea cu care relatiile eroului se infiripa, se impletesc si se despletesc (cu diferite tipologii de femei) mi-a placut cel mai mult si mi-a adus aminte de BDuri noir gen The Spirit (desi acolo relatiile cu femeile erau mult mai caricaturale).

Initial, Dylan Dog mi-a inselat asteptarile prin caracterul FOARTE derivativ, apoi mi le-a depasit pentru ca mi-am setat standardul asteptarilor prea jos. Odata ce ai acceptat ce inseamna gialloul italian, o versiune a culturii pulp inglodata in imitatzii deloc subtile dar cu puternice note estetice personale, incep sa vina satisfactiile. Faptul ca cel mai de succes BD italian (si cand zic succes, zic milioane de exemplare si recomandari din partea lui Umberto Eco, nu cateva copii cu statu de cult) e o poveste cu zombie e pana la urma un lucru bun, care ne pune inca o data pe noi, romanii, intr-o pozitzie cam kkcioasa dpdv cultural (undeva la acelasi nivel cu bulgarii si albanezii**).

- plusuri: diversitatea povestilor si personajelor, nota personala al stilului giallo italian, imitatia reusita de umor Grouchian
- minusuri: grafica austera, caracterul derivativ al gialloului italian
- recomandare: strict fanilor horror

*Note to myself: sa-mi amintesc sa termin articolul despre cei mai mari actori italieni cu nume anglofone: Bud Piedone Spencer si Terence Lucky Luke Hill.

**Vroiam sa adaug si ucrainienii, dar recent mi-a incaput pe mana documentarul (sub egida Martin Scorsese presents) despre uncrainianul Vladimir Leventon, care a fost patron, producator si uneori scenarist al diviziei horror pt studiourile RKO, matca celor mai tari horroruri americane din anii 40. La noi, cele mai importante momente din istoria horror sunt Claudiu Bleontz in rolul lui Dracula si influentza lui Eugen Ionesco asupra lui Zombie Strippers. A, am uitat, si a lui Eminescu asupra filmelor Twilight. Nici macar cu Dracula n-am stiut ce sa facem, care practic ne-a fost pus pe tava. Recentul laureat Florin Serban, intervievat de amicul Razvan Braileanu, e de parere ca romanii nu pot sa faca horror si cu asta basta.