Filmele vorbite pe la spate - Iunie 2008

Frontiere(s). Oh-la-la, ce ritm de recuperare au francezii astia. Dupa ce s-au scaldat in cinematografie nostalgica, revizionista, pupincurista, cu Alain Delon si artsy-fartsy cale de cateva zeci de ani de manifest cultural anti-saxon, in sfarsit s-a nascut generatzia care sa-i scoata din kko. Dupa Alexandre Aja (Haute Tension, partial P2), Christopher Gans (Pact des loups, Silent Hill) iata cum rabufneste din anonimat absolut Xavier Gens cu unul din cele mai brutale horroruri care au capatat vreodata permisiunea de a rula in cinematografe. De Gens am mai povestit, tot el a facut ecranizarea jocului PC Hitman care a fost o abureala ca orice film care face parte din pachetul promo al unui joc. Oricum, permisiunea de a lucra la Hollywood a fost obtzinuta de Gens dupa ce acest Frontiere(s) a ravasit festivalurile indie din 2007. Aproape doua ceasuri de chicks'n'weapons, woman empowerment, nazisti nostalgici, sarkozysti canibali, gagici batandu-se in noroi, victime ale holocaustului, manipulari genetice, chirurgie tutoriala, inbred rednecks, magrebieni facutzi saramura pe hip-hop frantzuzesc, ok, ma opresc aici. Filmul arata super, cu muzica de mare efect, teoretic i se poate reprosa ca urmeaza retzeta Texas Chainsaw Massacre in care inlocuim adolescentzi hippie cu studentzi revoltatzi din criza pariziana de acu 2 ani, Texasul cu granitza spre Luxemburg si canibalismul gurmand cu idealurile doctorului Mengele. Oricum, odata ce retzeta filmului devine evidenta si sperantzele spectatorului pentru o lume mai buna se evapora, Xavier Gens se deda la un exces de zel si estetica horror care spala pe jos cu toate Hostelurile, Sawurile, Final Destinationurile si ce mai vretzi voi din mainstreamul horror actual.

In Bruges e o comedie neagra sublima a regizorului Martin McDonagh care ar fi debutant daca nu ar avea deja un Oscar pentru scurt-metrajul Six Shooter de anul trecut. Am impresia ca pe undeva filmul asta e o extindere a scurt-metrajului, are si actori comuni. Povestea e despre 2 asasini platitzi care primesc cadou de la shefu o vacantza in fucking Bruges, a city that looks like a fucking fairytale. Cei doi sunt Brendan Gleeson (frizeru din Gangs of New York, tata din 28 Days Later, Menelaus din Troia si alte roluri secundare memorabile) si Colin Farell (pe care pana la acest rol il consideram un actor de kkt). Amandoi sunt irlandeji pur sange, vorbesc cu un superb accent irlandez si se plimba toata ziua pe ulitzele Bruges-ului. Gleeson e batran si intzelept si se tot minuneaza la arhitecturi si peisaje in timp ce lui Farell ii sta capu doar la curve, droguri si la remuscarea de a fi omorat un copil din greseala in timpul ultimului asasinat. Dialogurile dintre cei doi sunt absolut superbe si dau filmului o aura de piesa de teatru care spala pe jos cu aburelile dintre Ethan Hawke si Julie Delpy din stitzi voi care filme. Asta nu inseamna ca filmul nu are plot, lucrurile devin spinoase rau cand Gleeson e solicitat de shefi sa isi omoare colegul banuit de instabilitate psihica si lucrurile incep sa se desfasoare in directzia fratzilor Coen sau, of course, a lui Woody Allen. Nu ma duc mai departe cu spoilerele, oricum filmul va fi cu sigurantza in top 10-ul anului.

Juno e filmul care

• a luat Oscar pentru scenariul stripteuzei Diablo Cody
• era cat pe ce sa ia si pt excelenta Ellen Page, care mai deunazi castra un tip in Hard Candy iar acum joaca rolul unei adolescente mignone ramasa gravida cu tocilarul clasei;
• era cat pe ce sa ia si unul pt regizorul Jason Reitman, de pe mana caruia a iesit una din cele mai destepte comedii de Hollywood ever, Thank you for smoking; si care e fiul rezonantului Ivan Reitman (Ghostbusters, comediile cu Arnold).
  

Suspectez ca din pricina lui Juno n-a pupat Mungiu al nostru Oscaruri. Ar fi fost doua filme diametral opuse despre sarcina nedorita si concurentza lor s-ar fi reflectat asupra romanilor mai rau decat Borat. Ma tem ca ne-au facut un serviciu americanii la faza asta, vorbind strict noncinefilic si in termeni politici/promotzionali. Asadar, Juno ne arata ca in America sarcina nedorita nu e rezolvata ciomagind sau inecand cu un furtun trecut prin putza fatul aparut "accidental". Solutzia lor e sa vanda copilul (sau sa il ofere cadou). Sigur, se plange lumea ca filmul e nerealist, ori ca americanii sunt capitalisti imorali. E drept ca romancele sunt mai practice, mai descurcaretze, isi rezolva problema mai eficient, pe principiul eu te-am facut, eu te omor. De aici si pozitzia de campioni ai avorturilor din lumea civilizata ocupata in anii 90 de Romania, dupa ce teroarea din filmul lui Mungiu a fost indepartata. Dar, evident, asta a fost o discutzie intreaga la vremea ei, cu concursul unor partenere de discutzie feminist-teroriste si nu o mai reiau de la capat dar, orishicum, uitandu-ma la Juno mi s-au depanat instantaneu aceste ganduri. Deci fetelor, vindetzi copilul si facetzi un ban cinstit in loc sa-l omoratzi. Tranzitzia de la comuna primitiva la capitalism s-a incheiat. In rest, filmul e foarte jovial si simpatic, care arata ca Jason Reitman si scenarista Diablo Cody sunt oameni cu mintea limpede - apar referintze simpatice la trupa Melvins, la filme horror din anii 70 si la benzi desenate, muzica filmului e excelenta si apare chiar actorul meu preferat cand e vorba de personaje secundare - JK Simmons (nazistul din Oz).

Diary of the Dead. Seria filmelor zombie ale lui Romero a ajuns la episodul 5 si respecta promisiunea regizorului de a nu face doua filme la fel. E probabil seria horror cu cel mai important impact cultural, si cea mai longeviva (intinsa peste 40 de ani de istorie cinematografica). Precedentul episod, Land of the Dead, a avut suport de la Hollywood si a fost probabil cel mai mainstream al seriei, incercand sa profite de revitalizarea scenei zombie in box office. Cu Diary of the Dead, Romero se intoarce la filmul home-made cu o idee inovatoare, de a face un film zombie integral filmat first-person, prin camera unui student la regie care isi pune in cap sa alcatuiasca un jurnal video al ultimelor zile ale umanitatzii. Desigur, filmele first-person au deja o traditzie consacrata de Blairwitch Project, filmele unor amici de-ai lui Von Trier si filmele porno point-of-view. Oricum, ar fi fost un suflu proaspat in filmul horror daca filmul n-ar fi pierdut anul 2007 in circuitul festivalurilor lasand alte doua filme similare, Rec si Cloverfield, sa ia fatza in ochii publicului si sa ocupe nisha in cinematografe. Asadar ideea lui Romero apare, brusc, redundanta si afumata. Nu ajuta nici faptul ca, dintre cele 3 filme first-person ale sezonului, Diary of the Dead este si cel mai slab - actorii au o contributzie importanta la asta iar filmul contzine prea putine colaje documentaristice de atmosfera si prea multe scene de actziune cu actorii aia slabutzi de care pomeneam. Oricum, filmul ramane important si deschide noi portitze pentru continuarea seriei, speram sub auspicii mai favorabile. Nici celelalte filme ale seriei nu au avut actori grozavi dar aspectul a fost compensat de oportunismul cu care Romero a marcat cele 4 decade de istorie. Din pacate, si dintr-un defect de marketing care a amanat distribuirea filmului, in cazul de fatza oportunitatea a fost ratata.

Si daca tot a trecut jumatate din 2008, avetzi aici si lista cu cele 10 filme preferate din aceasta jumatate de an, in ordine irelevanta:

In Bruges
Rec
Frontieres
Oxford Murders
Tropa de Elite
Kalandorok
Fido
P2
Jesse James
No Country for Old Men