Continuare despre filmele asa si-asa de la TIFF 2020. Despre primul calup am scris aici. Despre filmele naspa am scris aici.
Pinocchio
(regizat de Mateo Garrone, autorul lui Gomorra)
Nu intzeleg de unde foamea asta de filme cu Pinocchio. Nu demult Roberto Benigni facuse unul, iar acu tot el joaca doar ca in rolul lui Geppetto. Anul viitor vrea si Guillermo del Toro sa faca propria versiune de Pinocchio. Credeam ca e centenarul Pinocchio dar nu e - nu reusesc sa identific factorul care determina popularitatea brusca a povestii. Ma rog, pe italieni ii intzeleg ca vor neaparat sa arate ca de la ei se trage povestea originala si nu e corect ca lumea sa-l tzina minte pe Pinocchio ca pe o animatzie Disney.
Intrigant e si ca autorul noului film e Matteo Garrone, mai cunoscut pentru drame cu mafiotzi din Napoli (Gomorrah, Dogman). Insa nu demult a mai ecranizat el un basm italian, Tale of Tales, care mi-a placut foarte mult. Experientza acelui film se reflecta si aici - efecte speciale dubioase in care nu e clar cat e CGI si cat e machiaj, filtre cromatice ce emana magie, o buna fidelitate a povestii fatza de materialul original. Poate pentru italieni e funny si sa vada diversi actori de-ai lor mascatzi caraghios, insa eu n-am recunoscut pe nimeni in afara de Benigni. Povestea o stiam cam pe de rost, filmul nu incearca sa o updateze asa ca a fost umpic boring.
Dar e un excelent film pentru copii, daca avetzi asa ceva pe langa casa.
**********************************************
The Club of Ugly Children
(regizat de Jonathan Elbers, olandez)
Tot film pentru copii, de matineu, mai putzin spectaculos estetic dar cu mesaj puternic.
Intr-o Olanda aparent utopica, preshedintele caruia i se datoreaza bunastarea economica da o lege conform careia totzi copiii uratzi sa fie dusi "in excursie" - un lagar de concentrare unde copiii sunt incolonatzi ca vitele si bagatzi in containere pentru "procesare". Un pushti cu urechi superclapauge reuseste sa evadeze si porneste un razboi de gherila impotriva regimului, in ciuda tatalui sau care e "om al sistemului", dar cu ajutorul mamei (care da situatziei si un flavour antipatriarhal). Situatzia degenereaza in terorism si razboaie social media cu hashtaguri gen "fara dintzi strambi in scolile publice".
E un film mishto pentru preadolescentzi, caci violentza explicita e redusa (la atacuri cu furtune de apa), in schimb violentza sugerata face trimiteri la Holocaust, oferind o lectzie pe intzelesul celor mici despre fascism si discriminare. Am vizionat filmul in conditzii destul de traumatizante la matineul TIFF de la 10 dimineatza, cu soarele batand violent in capul spectatorilor; insa a fost full de copii protejandu-se de soare cu caiete, ziare si ce mai aveau pe la ei, si au cam stat pana la capat (poate unu a dezertat, dar mai mult din cauza ca se enervase ma-sa). In zilele urmatoare s-au montat niste umbrele si a fost ok.
******************************************************
Babyteeth
(regizat de Shannon Murphy, autoare de seriale TV din Australia)
Marele castigator al premiilor TIFF 2020, un tear-jerker deprimant si sfasietor cu cancer, tineri homeleshi, droguri si divortzuri, facut anume sa bage disperare in spectator. E aproape un exploitation movie, se suceshte shurubul dramei la maxim, se violeaza empatia pe toate partzile, dar e mai profesionist decat ar sugera faptul ca e un debut (are si ceva actori australieni high-profile - Ben Mendelsohn, tanara din Sharp Objects).
Teoretic e un coming-of-age movie despre adolescentzi, cu twistul ca cei doi protagonisti sunt o adolescenta cu cancer si un punker spart, care obisnuieste sa fure din casa parintzilor adolescentei. Parintzii fetei ar vrea sa-l bage la parnaie, insa cand realizeaza ca sunt sanse mari ca fata sa nu supravietzuiasca cancerului incep sa-i cumpere drogalaului prafuri doar ca sa-l tzina pe langa ea si sa o mai inveseleasca. El, desigur, profita cat poate dar poate ca undeva are si o inima buna.
Povestea se tot muta intre love-storyul adolescentin in care nu se prea mentzioneaza cancerul si drama parintzilor care traiesc cu ditamai elefantul in casa incercand sa nu il priveasca un ochi. Probabil va ajunge si in cinematografe caci e exact acea combinatzie care prinde simultan si la hipsterul drama queen, si la consumatorul de telenovele.
******************************************************
Adoration
(regizat de Fabrice du Welz, autorul lui Calvaire)
Alt film de dragoste adolescentina ULTRACREEPY, cu mai putzina telenovela decat Babyteeth si mai mult creepy factor. Despre o fata nebuna evadata de la un ospiciu care agatza un flacau mai sarac cu duhu, fiul uneia din femeile de serviciu care lucra la ospiciu. Povestea seamana umpic cu casnicia pe care am avut-o cu nevasta-mea in timpu studentziei, doar ca personajele sunt ceva mai tinere.
Feciorul o ajuta sa scape de la casa de nebuni si cei doi pornesc intr-o calatorie spre nicaieri prin paduri si coclauri, pe masura ce simptomele fetei se agraveaza treptat la contactu cu diversi oameni intalnitzi pe drum, distrugand complet orice tentativa de conectare sociala. Pana la urma cei doi sunt nevoitzi sa traiasca complet izolatzi prin paduri, caci gagica nu poate fi scoasa in public fara sa zgarie pe cineva pe fatza.
Filmul e realizat de un belgian musafir vechi al TIFFului (unde i-am vazut si debutul) si a facut turul festivalurilor horror de anul trecut cu recenzii laudative, insa horrorul e subtil si discret, limitat la feminitatea toxica in fatza careia masculinitatea inocenta ramane neputincioasa. Aveam un amic care a murit recent de inima la capatul unei astfel de casnicii, asa ca treaba e destul de serioasa, n-as trata filmul asta cu superficialitate insa nici nu-l pot recomanda cu caldura. L'amour, ou rien.
**************************************************
Bad Tales
(regizat de Fratzii D'Innocenzo, scenaristi la Dogman)
Arata foarte bine, filmat prin tot felu de filtre dramatice care i-au adus ceva premiu la Berlin, insa povestea n-are noima, nu se leaga nicicum, despre copii care nu sunt intzeleshi de parintzii lor. Undeva sunt ceva influentze dinspre filmele cu adolescentzi frustratzi ale lui Larry Clark, doar ca aici copiii sunt mai mici iar parintzii-s italieni cocalari (plus un cuplu de rromi care-si ineaca copilul nou nascut cand realizeaza ca nu-s in stare sa-l creasca). Asadar e un film mizerabilist care pacaleste o vreme spectatorul ca ar fi un coming-of-age movie romantic.
Personajele sunt vreo 4 familii vecine, fiecare cu copiii lor, care se intersecteaza in situatzii sociale, unele prilejuite de faptul ca copiii sunt colegi de scoala. In niciuna din familii parintzii nu-s tocmai incantatzi ca au copii de crescut si ajung sa se certe din rahaturi, in timp ce copiii au propriile planuri nebagate in seama - cum ar fi sa construiasca o bomba pentru un proiect de scoala.
E cam sec si lipsit de personaje de care sa-tzi pese, aproape rusesc ca abordare, cu pretentzii de realism dar situatzii necredibile - nu prea exista motive clare pentru frustrarile personajelor (parintzii sunt frustratzi ca au copii, copiii sunt frustratzi ca au parintzi, WTF?)
No comments:
Post a Comment