In sfarsit, am ajuns si la filmele musai de vazut din programul TIFF 2018. Despre celelalte filme am scris aici, aici, aici, aici.
A Horrible Woman
(regizat de Christian Tafdrup, danez, autorul lui Parents de anu trecut)
Un film-terapie de cuplu la care in sala radeau cand barbatzii, cand femeile, dar niciodata ambele sexe. Extrem de dificil de urmarit impreuna cu prietena, cel mai bine e sa-l vada fiecare separat.
Dialogurile au fost scrise de regizorul Tafdrup (revenit la TIFF) in colaborare cu sotzia sa, inspirate cica de certurile lor si de relatziile pe care le-au avut in trecut. S-au distilat aici toate cutumele si cliseele prin care trece relatzia dintre o femeie asertiva-manipulatoare si un cocalar de prăsilă (agatzat in scop reproductiv), pasionat de fotbal si cam impotent intelectual. Spectatorii vor recunoaste o gramada de argumente, personaje si situatzii din vietzile personale - candva, undeva, daca esti trecut de 30 de ani cu sigurantza ai interactzionat cu oameni ca cei din filmul asta, daca nu cumva ii ai in propria casa. Analiza psihologica e bazata atat pe dialoguri cat si pe mutre, nici o grimasa nu e intamplatoare, nici un oftat, totul e calculat la milimetru.
Povestea incepe cum se agatza astia doi la un chef, situatzie ce continua cu mutarea dansei in domiciliul dansului iar de acolo incepe o transformare graduala a barbatului, in pasi mici, din "omul de care m-am indragostit" in "Omul Nou". In prima faza totul e sub pretextul unei curatzenii si rearanjari a mobilierului, apoi baiatului ii dispar posterele cu Big Lebowski si Attack of the 50 ft Woman fiind inlocuite cu ghivece si arta abstracta (ulterior cele doua postere revin recurent pentru a evidentzia diverse stadii ale conflictului). Apoi e nevoit sa-si vanda CD-urile si sa-si treaca pe un calendar programul de interactziuni sociale cu amicii. Incepe un ritual de vizite sociale din care preocuparile feciorului sunt treptat eliminate - i se inlocuieste garderoba, i se ajusteaza cutumele, i se cenzureaza hobbyurile. In final gagica se uita la el si ii reproseaza "nu mai esti omul de care m-am indragostit".
Se mai intample si altele prin film, placerile stau in detalii.
*******************************************************
The Man who Killed Don Quijote
(regizat de Terry Gilliam, clasic)
Filmul asta a inceput sa fie facut in anii 90, cu Johnny Depp, Vanessa Paradis si John Hurt, insa bolile, inundatziile si procedurile birocractice au blocat productzia in repetate randuri, incat Gilliam se resemnase la un momendat si a scos acu 15 ani documentarul Lost in La Mancha despre stradaniile desharte de a face filmul. Pana la urma iata ca l-a terminat, insa cosmarurile juridice nu s-au incheiat, caci l-a pus dracu pe regizor sa ii parodieze in film si pe producatorii care ii bagasera betze in roate (respectivii au aflat, n-au apreciat gluma si recent l-au dat in judecata pe Gilliam).
De la Tideland incoace Gilliam a facut numai gherle, asa ca filmu asta apare destul de proaspat, cu conditzia sa te prefaci ca nu itzi mai amintesti nimic din hit-urile vechi ale auteurului - mai ales Fisher King sau Baronul Munchhausen. Chiar daca tzi le amintesti esti nevoit sa recunosti ca temele de acolo isi au originile in povestea lui Don Quijote si abia asta e filmul cu adevarat fundamental al lui Gilliam, restul au fost tarcoale si extrapolare in jurul motivelor quijoteshti.
Mesajul filmului e ca Don Quijote nu e atat un personaj cat un virus care se transmite prin istorie de la om la om (de la un Quijote la un Sancho Panza), virus manifestat prin apetentza pentru iluzii, batalii desharte si o patologie a incapatzanarii in batalii cu morile de vant. Pana si Christos a fost atins de virusul respectiv, iar in zilele noastre Terry Gilliam isi asuma si el infectzia si o prezinta in acest film prin intermediul unui alter ego al sau jucat de Adam Driver din noile Star Wars - aici in rolul unui regizor care se chinuie sa faca un film despre Don Quijote prin Spania (adica ce facea Gilliam acu 20 de ani).
De la Tideland incoace Gilliam a facut numai gherle, asa ca filmu asta apare destul de proaspat, cu conditzia sa te prefaci ca nu itzi mai amintesti nimic din hit-urile vechi ale auteurului - mai ales Fisher King sau Baronul Munchhausen. Chiar daca tzi le amintesti esti nevoit sa recunosti ca temele de acolo isi au originile in povestea lui Don Quijote si abia asta e filmul cu adevarat fundamental al lui Gilliam, restul au fost tarcoale si extrapolare in jurul motivelor quijoteshti.
Mesajul filmului e ca Don Quijote nu e atat un personaj cat un virus care se transmite prin istorie de la om la om (de la un Quijote la un Sancho Panza), virus manifestat prin apetentza pentru iluzii, batalii desharte si o patologie a incapatzanarii in batalii cu morile de vant. Pana si Christos a fost atins de virusul respectiv, iar in zilele noastre Terry Gilliam isi asuma si el infectzia si o prezinta in acest film prin intermediul unui alter ego al sau jucat de Adam Driver din noile Star Wars - aici in rolul unui regizor care se chinuie sa faca un film despre Don Quijote prin Spania (adica ce facea Gilliam acu 20 de ani).
Sunt o gramada de lucruri dragutze aici pentru fanii lui Gilliam - Jonathan Pryce din clasicul Brazil (si mai recent Game of Thrones) joaca un actor spaniol ratat de la care Adam Driver contacteaza virusul quijotesc. Stellan Skarsgard joaca pe producatorul mafiot care spera sa se umple de bani de pe urma regizorului naiv (producatorul care in viatza reala l-a si dat in judecata pe Terry Gilliam pentru vina de a fi finalizat acest film fara el).
Filmul e intr-un fel o suma de clishee adunate din opera lui Gilliam, dar ancorele bine fixate in povestea lui Don Quijote si in experientza personala a autorului ii confera un caracter fundamental, de cheie pentru intreaga sa opera.
Filmul e intr-un fel o suma de clishee adunate din opera lui Gilliam, dar ancorele bine fixate in povestea lui Don Quijote si in experientza personala a autorului ii confera un caracter fundamental, de cheie pentru intreaga sa opera.
*******************************************************
Infinite Football
(regizat de Corneliu Porumboiu)
In spiritul consacrat al lui Porumboiu documentarul asta incepe ca o mistocareala si sfarseste prin a fi destul de emotzionant, gadiland cu succes empatia spectatorului fatza de un protagonist despre care nu te potzi hotari daca e un idiot sau un geniu. Tocmai in asta sta arta lui Porumboiu, de a-si invarti subiectul pe toate partzile incat indiferent cat de tare razi pe parcursul filmului, cand iesi din sala te racaie ideea ca poate omu are dreptate iar problema reala e de fapt la cei care rad de el.
Protagonistul e un secretar creepy de la prefectura din Vaslui, pasionat ca orice PSDist de proceduri si reguli facute sa stea in calea progresului. Omu si-a vazut visele naruite in copilarie cand i s-a rupt piciorul in timpul unui meci de fotbal (au tabarat prea multzi jucatori pe el si i-au dat la gioale incercand sa-i ia mingea). A concluzionat el ca vina tzine de regulile jocului de fotbal, care n-ar trebui sa permita aglomerari mari de jucatori nicaieri pe teren.
Printre modificarile propuse de el pentru fluidizarea miscarii mingii se numara: sa nu mai existe coltzuri la teren, jucatorii sa aiba fiecare alocata cate o jumatate de teren si sa nu aiba voie sa treaca niciodata in cealalta. Omul a trimis propuneri pe la FIFA, la diverse cluburi engleze, insa fara succes, fiind nevoit sa isi testeze teoriile cel mult in sala de sport din Vaslui. Slava Domnului ca n-a ajuns Ministru al Sportului, desi daca mai rezista mult PSDul s-ar putea sa ne trezim si cu niste reforme din astea, sub pretextu ca e singura cale de a salva fotbalu romanesc care s-a supus prea mult regulilor impuse de straini.
Printre modificarile propuse de el pentru fluidizarea miscarii mingii se numara: sa nu mai existe coltzuri la teren, jucatorii sa aiba fiecare alocata cate o jumatate de teren si sa nu aiba voie sa treaca niciodata in cealalta. Omul a trimis propuneri pe la FIFA, la diverse cluburi engleze, insa fara succes, fiind nevoit sa isi testeze teoriile cel mult in sala de sport din Vaslui. Slava Domnului ca n-a ajuns Ministru al Sportului, desi daca mai rezista mult PSDul s-ar putea sa ne trezim si cu niste reforme din astea, sub pretextu ca e singura cale de a salva fotbalu romanesc care s-a supus prea mult regulilor impuse de straini.
Printre speculatziile despre regulile Noului Fotbal sunt amestecate scene ce sapa adanc in personalitatea individului - tipologia clasica de român al generatziei risipite ce a prins revolutzia in tineretze insa a prins-o degeaba, fiind nevoit sa-si traiasca toata viatza productiva intr-o Romanie lipsita de oportunitatzi, sfarshind castrat intr-o fundatura birocratic-procedurista perfect conceputa pentru a curma vise si a starpi orice tentativa de inovare.
***************************************
Piercing
(regizat de Nicolas Pesce, autorul lui The Eyes of My Mother)
Ryu Murakami e scriitorul ala japonez care nu e Haruki Murakami, cu care il mai confunda pe la noi hipsteritzele care n-au rabdare sa citeasca tot numele de pe copertele cartzilor. Eu am aflat de el tot cu ocazia TIFF-ului - una din primele editzii (2002?) ni-l prezenta pe regizorul cult Takashi Miike cu filmul Audition, tot o ecranizare dupa acest Murakami sado-maso. Intre timp s-a si tradus cate ceva pe la noi, omul are deja notorietate si au inceput sa iasa cu regularitate filme bazate pe romanele sale.
Acest Piercing e cel mai recent si are o gramada in comun cu Audition-ul lui Miike: un psihopat si o prostituata devin complici intr-un abuz sado-maso reciproc, de o natura destul de extremista ce face filmul dificil de suportat pe alocuri. In buna parte filmul e torture-porn curat, insa departe de moda cunoscuta acu 10 ani sub aceasta eticheta (Saw etc.). Nu mai avem nici macar deghizajul sub forma de poveste politzista cu oameni buni si criminali dementzi, aici e doar un ritual de abuz psiho-fizic de inspiratzie asiatica cu un touch de comedie neagra. Sunt si niste tushe umoristice, filmul incercand sa fie un fel de comedie romantica horror.
Desigur, se pierde ceva din faptul ca filmul e american - romanul original se intampla in Japonia, cu personaje japoneze, carora evenimentele de aici le-ar veni ceva mai natural. Aici prostituata e jucata de Mia Wasikowska (channeling Camelia Bogdan) - pana nu demult copila prin filme gen Alice in Wonderland care iata decide sa faca uitata cariera de child-actor intr-un mod mai brutal decat a facut-o Hannah Montana.
Desigur, se pierde ceva din faptul ca filmul e american - romanul original se intampla in Japonia, cu personaje japoneze, carora evenimentele de aici le-ar veni ceva mai natural. Aici prostituata e jucata de Mia Wasikowska (channeling Camelia Bogdan) - pana nu demult copila prin filme gen Alice in Wonderland care iata decide sa faca uitata cariera de child-actor intr-un mod mai brutal decat a facut-o Hannah Montana.
Regizorul Nicolas Pesce e deosebit de competent - debutul lui, destul de inrudit cu ce e aici, a fost The Eyes of My Mother, foarte bine primit acu 2 ani. Iar urmatorul sau proiect se pare ca va fi o resetare a francizei The Grudge, tot material de inspiratzie japoneza (care a avut deja o versiune americana, ma intreb de ce se mai incearca o data).
************************************
Human, Space, Time and Human
(regizat de Kim Ki-Duk, Von Trierul Coreei)
Cam din aceeasi zona a mizantropiei est-asiatice vine si Kim Ki-Duk, pe care TIFFul l-a introdus pentru prima data cinefililor romani si de atunci aduce cu regularitate filmele sale.
Asta mi se pare cel mai bun film al lui Kim Ki-Duk de catziva ani incoace, tradeaza intentziile auteurului coreean de a fi tzinut minte drept un Lars von Trier asiatic, ori macar un Arronofsky. Adica vrea si el sa adauge un capitol cinematografic la Biblie, sa clarifice lucruri care sunt doar sugerate in textul biblic cu privire la relatzia dintre Barbatzi si Femei, dintre Violentza si Creatzie.
Daca filmele sale recente au mai avut cat de cat un simtz al concretului, aici avem o alegorie biblica in spiritul unor Antichrist sau mother! prin care regizorul incearca sa isi justifice obsesia sa mai veche pentru incest (si hobbyul pentru viol, daca ar fi sa dam crezare celor mai recente scandaluri). Povestea e destul de previzibila odata ce te prinzi ce vrea sa spuna autorul, dar e foarte dragutz crosetata din ingrediente ideologice sexomarxiste, neoliberaliste si ceva pulp fiction.
Asta mi se pare cel mai bun film al lui Kim Ki-Duk de catziva ani incoace, tradeaza intentziile auteurului coreean de a fi tzinut minte drept un Lars von Trier asiatic, ori macar un Arronofsky. Adica vrea si el sa adauge un capitol cinematografic la Biblie, sa clarifice lucruri care sunt doar sugerate in textul biblic cu privire la relatzia dintre Barbatzi si Femei, dintre Violentza si Creatzie.
Daca filmele sale recente au mai avut cat de cat un simtz al concretului, aici avem o alegorie biblica in spiritul unor Antichrist sau mother! prin care regizorul incearca sa isi justifice obsesia sa mai veche pentru incest (si hobbyul pentru viol, daca ar fi sa dam crezare celor mai recente scandaluri). Povestea e destul de previzibila odata ce te prinzi ce vrea sa spuna autorul, dar e foarte dragutz crosetata din ingrediente ideologice sexomarxiste, neoliberaliste si ceva pulp fiction.
Protagonistii sunt un grup de oameni pe un vapor care pluteste prin ceruri, izolat de lume si fara o destinatzie precisa. Calatorii asteapta un miracol in timp ce rezervele de hrana se consuma treptat, asa ca sunt nevoitzi sa se organizeze intr-o microsocietate feudala condusa de un politician asertiv si bodyguarzii sai violentzi, in timp ce femeile si barbatzii mai slab de inger sunt dusi cu zaharelu sau exploatatzi. Balantza puterii se tot rasuceste pe masura ce disperarea provoaca rascoale, revolutzii, canibalism, sex, anarhie, comunism - practic povestea e o istorie a omenirii pusa pe fast-forward ce invita la analogii cu contextul politic in care traim in zilele noastre. Un film excelent dozat si gradat pentru a oferi concluzii ireductibile despre cum functzioneaza continuumul umanitate-spatziu-timp.
No comments:
Post a Comment